ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3292/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, următoarele:

- anularea actului administrativ emis de CNAS, respectiv Notificarea nr. x/29.01.2015 transmisă prin e-mail la 30.01.2015 prin care au fost comunicate valoarea procentului "p" pentru trimestrul al IV-lea al anului 2014 care este de 25,23%, inclusiv elementele formulei de calcul ale acestuia, și valoarea consumului de medicamente pretins înregistrate în trimestrul al IV-lea al anului 2014 suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, pretins centralizate conform declarațiilor fiecărui plătitor al contribuției;

- anularea Adresei nr. x/06.03.2015 de soluționare a contestației formulată împotriva Notificării în cadrul procedurii prealabile.

Prin sentința civilă nr. 739 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat – în esență – că instanța de fond nu a analizat și, prin urmare, nici nu a aplicat în cauză art. 20 și art. 21 Constituția României coroborat cu art. 6 CEDO și art. 41 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, principiul transparenței, al predictibilității fiscale, al proporționalității, al justei așezări a sarcinilor și al certitudinii fiscale.

Recurenta a arătat că prima instanță în mod greșit a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-ar fi criticat însăși norma legală aplicabilă cauzei, a cărei constituționalitate a fost susținută de Curtea Constituțională.

Recurenta a susținut că nu a contestat existența în sine a instituirii prin lege a obligației de plată a contribuției clawback, ci a invocat nelegalitatea procedurii prin care CNAS a calculat baza de impunere, fără a permite în vreun fel reclamantei să verifice dacă valorile calculate și comunicate ar fi sau nu corecte.

Prima instanță a validat procedura prin care unui contribuabil i se impută la plată o taxă astfel calculată, impunând practic a accepta pretinsa corectitudine și legalitate a anumitor sume pur și simplu pentru că așa apreciază autoritatea - ceea ce înseamnă îngrădirea liberului acces la justiție, a dreptului la apărare, a dreptul la un proces echitabil, a principiului egalității de arme. Art. 6 CEDO reprezintă esența protecției drepturilor procedurale ale oricărei persoane întrucât posibilitatea efectivă a recurgerii la judecată este singura garanție a efectivității drepturilor, procesul echitabil având deplina aplicabilitate și în materia contenciosului administrativ și fiscal.

Pentru a se asigura principiul aplicării prioritate a Convenției, instanța avea obligația să aplice și să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispozițiile acestui act internațional, iar în caz de incompatibilitate să fie aplicat cu prioritate - ceea ce prima instanță nu a făcut.

Prima instanță nu a analizat din perspectiva principiilor și normelor aplicabile invocate de reclamantă, ci a considerat strict că dacă Ordonanța prevede că CNAS va comunica contribuabilului valorile bazei de impunere (procentul "p", consumul individual trimestrial și consumul total trimestrial "CTt") atunci CNAS nu are o obligație de justificare a acestor valori, de motivare a modului în care a ajuns la acestea.

Recurenta reclamantă a susținut este imposibil să verifice sarcina fiscală ce i-a fost impusă și că, chiar dacă argumentul de nelegalitate ar fi interpretat ca un argument ce ar privi însăși O.U.G. nr. 77/2011 ori ca un argument ce ar privi doar aplicarea/interpretarea O.U.G. nr. 77/2011, cel puțin dreptul la apărare, accesul efectiv la justiție și dreputl la un proces real și echitabil sunt încălcate, astfel că instanța este obligată, conform art. 20 din Constituția României, să aplice dreptul comunitar - în speță art. 6 CEDO.

Recurenta a apreciat că sunt incidente prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale privind dreptul la o bună administrare, care obligă, printre altele, o autoritate publică să fie transparentă și să motiveze actele administrative emise către cetățeni/persoane juridice.

O contestare reală și efectivă a valorilor comunicate de CNAS este imposibilă prin prisma faptului că este imposibilă verificarea de către contribuabil a legalității și acurateții acestor valori în lipsa informațiilor care au stat la baza compunerii indicatorilor comunicați de autoritate, notificarea fiind nemotivată din această perspectivă.

Referitor la stabilirea bazei de calcul prin transmiterea datelor în format electronic, prima instanță a considerat că modalitatea de determinare a valorilor de consum, prin transmiterea datelor în format electronic, este în conformitate cu concluziile deciziilor Curții Constituționale care au respins excepțiile de neconstitutionalitate a dispozițiilor care stabilesc această metodă de stabilire a bazei, fără a mai face o altă analiză a legalității modului de determinare în concret a acestei baze de calcul.

Faptul că legea - art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 - dă o anumita valoare probatorie înregistrărilor în SIUI nu îndreptățea instanța să înlăture toate celelalte mijloace de probă solicitate, prin care societatea reclamantă a încercat să dovedească: (i) ca datele de consum și valorile nu ar fi exacte și (ii) necesitatea furnizării "datelor primare" referitoare la modul în care s-a "format" consumul, respectiv documentele de eliberare a medicamentelor, cele de achiziție de către furnizorii de servicii medicale, concordanța dintre datele acestora, etc.

Aplicația informatică nu este ceva abstract, informațiile sunt introduse de furnizorii de servicii medicale în baza punerii la dispoziție a medicamentelor către pacienți în regim compensat - acela este, în realitate, temeiul de fapt al generării valorilor de consum care însă nu au putut fi verificate în detaliu din cauza modului în care a fost emisă notificarea de CNAS.

Recurenta a mai susținut că prima instanță a respins argumentul privind încălcarea art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 – prin includerea "adaosurilor" în indicatorul "CTt" și respectiv în valoarea consumului individual, motivând exclusiv pe considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 668/2014 si 484/2014.

În realitate, ceea ce s-a pus în discuție este nelegalitatca includerii de către CNAS în baza de impunere a contribuției datorate de către un contribuabil a adaosurilor comerciale obținute de ceilalți terți care activează pe piața relevantă.

Prin Deciziile CCR indicate de prima instanță s-a respins excepția de neconstitutionalitate, motivând că stabilirea obligației de plată a contribuției clawback doar în sarcina deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață nu poate fi considerată o discriminare în raport de ceilalți agenți economici pe lanțul de distribuție de medicamente. CCR a statuat că numai producătorii au obligația de plată a contribuției clawback, nu și distribuitorii.

Recurenta a susținut că nu se regăsește în considerentele CCR din deciziile date în materia clawback o argumentație în sensul că ar fi constituțional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obținut de o altă entitate și nici că adaosurile terților devin în vreun fel adaosuri proprii ale plătitorului pentru a intra în noțiunea de "vânzări proprii" - statuată explicit de textul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 și care a fost încălcat de prima instanță.

Invocând prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, recurenta a apreciat că baza de calcul a "CTt" nu include adaosurile comerciale ale terților implicați în lanțul de distribuție. Adaosurile acestor participanți la piață nu sunt ale "plătitorului" și nu sunt incluse în "vânzările plătitorului". Aceste adaosuri sunt incluse numai în vânzările respectivilor distribuitori ori retail-eri (fiind ale unor terți, nu ale "plătitorului" stabilit de art. 3 alin. (1) text care folosește ca bază clară la stabilirea "consumului" numai noțiunea de "vânzări ale plătitorului").

Acest mod de aplicare/interpretare al art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 (de excludere a adaosurilor comerciale ale terților din baza de impunere a contribuției clawback) este în deplină concordanță cu o logică generală de concepere/instituire a taxelor - se are în vedere taxarea raportat la propriile beneficii ale contribuabilului și niciodată raportat la beneficiile obținute de alți terți.

Devine astfel irelevant dacă adaosurile sunt sau nu reglementate, ori dacă în concret sunt cele maximale permise de lege ori unele mai mici. Ceea ce este relevant este că numai adaosul propriu al "plătitorului de Contribuție" intră/este inclus în vânzările respectivului plătitor. Nu și adaosurile altor entități.

Prima instanță a ignorat această stare de drept, încălcând textul explicit al art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, fiind și în acest caz în prezenta motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, motivarea reținută prin sentința atacată cu privire la aceste aspecte este total străină cauzei, încadrându-se și în motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În final, recurenta a susținut că pronunțarea sentinței recurate s-a făcut în baza unui material probator deficitar, speța fiind soluționată doar prin raportare la decizii ale Curții Constituționale, dar fară a se proceda la nicio verificare de fapt, ceea ce este contrar unei activități de judecată în care se apreciază dacă legea a fost corect aplicată de o autoritate la o situație de fapt dată.

Astfel, la dezbaterile de la termenul din 21 februarie 2018, prima instanță a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă, considerând că motivele de nelegalitatc ale Notificării expuse în cererea introductivă nu supun instanței o discrepanță (între datele comunicate și propriile evidențe), și că chestiunea avansată a fost soluționată de Curtea Constituțională.

Recurenta a apreciat că respingerea administrării probei cu expertiza contabilă a pus reclamanta în imposibilitatea de a dovedi situația reală și adevărul în cauză, în condițiile în care datele centralizate ale consumului de medicamente sunt deținute doar de intimata CNAS.

În opinia recurentei reclamante, împrejurarea că a statuat Curtea Constituționala că mecansimul de stabilire a contribuției clawback este constituțional nu echivalează cu corectitudinea valorilor consumului comunicate într-un caz dat cum este cel dedus judecății.

II. Apărările intimatei

Intimata pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal Notificarea nr. x/29.01.2015 prin care pârâta CNAS a comunicat reclamantei, în calitatea sa de deținătoare de autorizații de punere pe piață medicamente, valoarea procentului p pentru trimestrul IV al anului 2014 și valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul IV 2014 suportat din FNUASS și din bugetul MS aferent vânzărilor reclamantei, pentru medicamentele din lista depusă pentru care datorează contribuția trimestrială, și Adresa nr. x/06.03.2015 prin care CNAS a răspuns contestației administrative.

Instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă a susținut că valorile comunicate reclamantei de către pârâtă încalcă principiul transparenței, predictibilității, proporționalității și certitudinii fiscale, întrucât nu este posibilă verificarea valorilor medicamentelor comunicate de CNAS, ceea ce echivalează cu nemotivarea actului administrativ atacat.

Deși a susținut că nu a criticat existența efectivă a contribuției clawback, recurenta reclamantă a contestat mecanismul de stabilire a valorii consumului individual și total, cu motivarea că este netransparent și nu poate fi verificat de plătitorii contribuției. În acest context, recurenta reclamantă a mai arătat că datele primare, colectate de la unitățile unde s-a înregistrat consumul de medicamente al DAPP, nu au fost comunicate nici contribuabilului și nici instanței de judecată.

Aceste critici sunt nefondate.

Instanța de recurs constată că Notificarea nr. x/29.01.2015 cuprinde atât temeiul de drept în baza căruia a fost emisă cât și indicarea elementelor obligatorii stabilite de legea cadru în materie O.U.G. nr. 77/2011, respectiv indicarea modalității de calcul a contribuției și valoarea procentului "p", în raport de care recurenta poate stabili dacă în cazul său au fost sau nu respectate dispozițiile legale incidente.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 1518/890 din 3 noiembrie 2011 pentru aprobarea formularului de raportare a consumului de medicamente, furnizorii de servicii medicale răspund de corectitudinea și exactitatea datelor raportate caselor de asigurări de sănătate. Prin urmare, acest mecanism este unul care are la bază raportări însușite și asumate pentru corectitudinea lor de către furnizorii de servicii medicale, validate de casele de asigurări de sănătate și transmise CNAS, iar aceste date au fost transmise recurentei așa cum au fost comunicate CNAS.

Faptul că recurenta nu poate verifica, în concret, datele primare pe care intimata le-a folosit la stabilirea taxei și modalitatea în care s-a ajuns la datele comunicate, reprezintă – așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului – în realitate o critică la adresa cadrului legislativ, care nu poate fi pus în discuție, în prezenta cauză, întrucât nu poate fi analizată pe calea unui litigiu în anularea unui act administrativ individual, legalitatea unui sistem normativ de raportare al CNAS, având în vedere că instanța de contencios nu a fost învestită cu o atare cerere sau, după caz, în prealabil Curtea Constituțională nu a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor normative în cauză.

Pe baza acestor date se comunică notificarea către cei obligați la plata contribuției, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă că în cuprinsul notificării să fie prevăzute raportările furnizorilor de servicii, care reprezintă acte premergătoare emiterii notificării.

Contrar susținerilor recurentei, întrucât notificarea contestată în prezenta cauză cuprinde toate datele prevăzute de O.U.G. nr. 77/2011, instanța de control judiciar constată este îndeplinită cerința motivării.

Referitor la susținerea reclamantei în sensul încălcării principiului predictibilități fiscale, Înalta Curte reține că principiul predictibilității fiscale este definit în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal ca fiind reprezentat de certitudinea fiscală, respectiv de elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Astfel, principiul predictibilității fiscale are în vedere calitatea legii fiscale și nu conduita organului fiscal în procedura de aplicare a legii prin emiterea de acte administrative corespunzătoare, analiza respectării acestui principiu presupunând analiza dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011, competență ce ar excede atribuțiilor instanțelor judecătorești.

De asemenea, criticile recurentei reclamante la adresa certitudinii impunerii se referă la elaborarea normei juridice, respectiv la reglementarea legală a modalității de stabilire a bazei de impunere a contribuției, iar aceste critici nu ar putea fi valorificate decât prin controlul de constituționalitate al O.U.G. nr. 77/2011.

Referitor la includerea în valoarea consumului de medicamente a valorii adaosurilor de pe lanțul de distribuție, criticile recurentei reclamante sunt nefondate întrucât, așa cum rezultă din prevederile art. 3 și art. 5 din O.U.G. nr. 77/2011, coroborate și cu Decizia nr. 665/2014 a Curții Constituționale, contribuția clawback se raportează la o bază de calcul constând în valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente (din care se scade valoarea TVA), așa cum este suportat din FNUASS și din bugetul MS, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, iar nu la o bază de calcul constând în valoarea vânzărilor deținătorului de autorizații de punere pe piață.

Curtea Constituțională a subliniat în decizia menționată că această contribuție trimestrială a fost reglementată în considerarea împrejurării că deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor li se decontează contravaloarea medicamentelor vândute, avantaj care nu se acordă și celorlalți subiecți implicați în distribuția medicamentelor. Pentru vânzarea medicamentelor, acești subiecți practică un adaos comercial negociat chiar cu deținătorul autorizației de punere pe piață, fiind, prin urmare, firesc ca acest adaos să intre în baza de calcul a contribuției.

În acest context, sunt neîntemeiate și susținerile recurentei reclamante privind încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale, instanța de recurs având în vedere Deciziile nr. 665/2015, nr. 668/2014 și nr. 789/2015, în a căror motivare, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că nu se poate vorbi de încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituție, raportat la faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că un stat contractant, atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui"just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. La punerea în aplicare a politicilor statale, mai ales a celor sociale și economice, această marjă de apreciere vizează atât aprecierea cu privire la existența unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și alegerea modalităților de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc".

Adoptarea O.U.G. nr. 77/2011 a fost determinată de un interes public general, explicitat în preambulul ordonanței de urgență, modul de calcul al contribuției trimestriale fiind stabilit în considerarea regimului juridic preferențial al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori și de farmacii, care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor și au certitudinea vânzării și încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție. Curtea Constituțională a apreciat că formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de APP.

Instanța de contencios constituțional a constatat că deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementată de ordonanță. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a observat că, potrivit art. 851 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, "Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății publice, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală (OTC)". Având în vedere aceste prevederi legale, Curtea Constituțională a constatat că modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie sunt plafonate la un anumit nivel, determinat în mod clar și explicit.

Așadar, câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător.

Curtea Constituțională a observat, de asemenea, că, în acest cadru legal, este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.

Nu pot fi primite nici criticile privind greșita respingere a probatoriilor solicitate de reclamantă.

Instanța de recurs constată că în cauză a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-și susține pretențiile și, respectiv, al pârâtei de a se apăra împotriva susținerilor formulate de aceasta, fiind respectate drepturilor părților în procesul de probațiune. Reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în documentația care a stat la baza întocmirii adreselor contestate, înscrisuri care au fost depuse la dosar de către pârâtă.

Împrejurare că instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiza contabilă și nu a solicitat pârâtei alte documente, care ar fi avut, în opinia recurentei reclamante, relevanță în cauză, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, întrucât judecătorul fondului, în raport cu obiectul acțiunii, a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente și concludente în soluționarea litigiului.

Prin urmare, instanța de fond a respectat principiul dreptului la apărare, de acces la justiție și cel al contradictorialității, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil. 3

În sfârșit, instanța de recurs constată că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Astfel, prima instanță în mod corect a răspuns unor critici ale recurentei citând statuările Curții Constituționale întrucât "forța obligatorie ce însoțește dispozitivul se aplică și considerentelor deciziilor Curții Constituționale, instanțele judecătorești urmând să aplice prevederile legale potrivit deciziilor Curții Constituționale (…)", în condițiile în care prin deciziile citate s-a răspuns argumentelor reiterate în prezenta cauză de reclamantă.

Totodată, instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 739 din 21 februarie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.