ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3286/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, a contestat Decizia nr. 31/28.02.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/06.12.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, solicitând anularea acestor decizii, cu consecința obligării pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei nr. 304/06.12.2017, iar în subsidiar anularea Deciziei nr. 31 și 304/06.12.2017 cu consecința exonerării reclamantei de la plata sumei de 1.068.979 RON.

Prin sentința civilă nr. 15 din 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală București și a respins contestația în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins contestația în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentă reclamantă a susținut – în esență – că în mod nelegal instanța de fond a respins proba cu expertiză fiscală, întrucât proba era pertinentă, concludentă și utilă cauzei în condițiile în care aceasta era de natură să lămurească dacă au fost declarate și înregistrate în mod corect obligațiile fiscale ale societății în solidar cu care a fost atrasă răspunderea reclamantei, dacă au fost efectuate plăți către asociați și/sau administratori, plățile către bugetul de stat.

Recurenta a arătat că prima instanță a omis faptul că în cauză nu a fost contestat cuantumul obligațiilor fiscale, prin expertiza fiscală reclamanta dorind să dovedească doar faptul că a declarat în mod corect obligațiile fiscale, aspect contestat de pârâte.

În opinia recurentei reclamante, obiectivele erau și sunt de natură să lămurească instanța sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, temei legal în baza căruia a fost antrenată răspunderea reclamantei.

Față de aceste aspecte, recurenta a apreciat că în cauză se impune casarea hotărârii instanței de fond și a încheierii din 17.12.2018 cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea administrării probatoriului solicitat, fiind întrunite condițiile reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la excepția nulității reglementată în mod expres de art. 26 alin. (3) raportat la art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, instanța de fond a reținut că reclamanta nu s-a prezentat la sediul Administrației Județene a Finanțelor Publice în vederea audierii și, mai mult, o echipă de inspectori fiscali s-a deplasat la sediul B. S.R.L. la datele de 10.01.2017, 07.02.2017 și 23.05.2017, însă nu li s-a permis accesul.

A mai reținut instanța de fond că prin adresa nr. x/13.10.2017 reclamanta a depus în scris răspunsul la întrebările din chestionarul de audiere angajare răspundere solidară.

Recurenta a susținut că instanța de fond și-a însușit susținerile pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, fără a analiza înscrisurile la care a făcut referire în mod expres și fără a indica motivele pentru care au fost îndepărtate aspectele invocate de reclamantă, hotărârea fiind practic nemotivată din acest punct de vedere.

Cu privire la răspunsul formulat de reclamantă la întrebările din chestionarul de audiere angajare răspundere solidară, instanța de fond nu a sesizat faptul că întreaga procedură a vizat doar suma de 331.879 RON, iar prin actul de impunere contestat nu a fost efectuată nicio referire la punctul de vedere al contestatoarei, deși acest aspect era obligatoriu conform dispozițiilor art. 26 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură fiscală.

Recurenta a considerat că nu are nicio relevanță dacă reclamanta s-a prezentat sau nu la sediul Administrației Județene a Finanțelor Publice Galați în condițiile în care chestionarul nu a vizat și suma de 712.730 RON, cu atât mai mult cu cât legiuitorul reglementează sub sancțiunea nulității exprimarea unui punct de vedere de către contribuabil pentru întreaga sumă pentru care s-a dispus antrenarea răspunderii.

Referitor la considerentele hotărârii recurate privind "vizitele" organelor fiscale la sediul B. S.R.L. fară a li se permite accesul, recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosare rezultă că deplasarea organelor fiscale nu a avut loc la sediul B. S.R.L. - situat în Galați, B-dul x nr. 44, ci la sediul unei alte societăți comerciale, situate în mun. Galați, str. x, fiind evident faptul că procedura inițiată de organele fiscale este lovită de nulitate în condițiile în care nu s-a realizat la sediul societății.

Referitor la faptul că procedura de atragere a răspunderii solidare a fost inițiată anterior declarării insolvabilității B. S.R.L., Curtea de Apel Galați a reținut că procesul-verbal de insolvabilitate a fost trimis la data de 07.07.2017, iar decizia de atragere a răspunderii la data de 06.12.2017.

Considerentele instanței de fond, însușite fără cenzură de la pârâte, privind faptul că nu era obligatorie comunicarea către contribuabil sunt răsturnate chiar de procesul-verbal de insolvabilitate, fiind efectuată mențiunea expresă că un exemplar va fi comunicat debitorului declarat insolvabil.

Recurenta a apreciat că nu are nicio relevanță faptul că a aflat de procesul-verbal de insolvabilitate la data de 20.01.2018 - data formulării contestației administrative, câtă vreme, la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare - 06.12.2017, procesul-verbal de insolvabilitate nu devenise opozabil societății, nefiind comunicat.

În continuare, recurenta a criticat faptul că instanța de fond nu a efectuat nicio referire la apărările reclamantei privind faptul că insolvabilitatea a fost declarată pentru suma de 358.930 RON, iar răspunderea a fost antrenată pentru suma de 1.068.979 RON, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Referitor la motivul de nulitate care a vizat faptul că prevederilor art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală nu erau aplicabile în cauză deoarece acestea au intrat învigoare la data de 03.09.2017, în timp ce procedura de antrenare a răspunderii a fost declanșată la data de 23.08.2017, dată la care organele de administrare, au solicitat punctul de vedere al contribuabilului prin adresa nr. x/23.08.2017, instanța s-a limitat să-și însușească și de această dată susținerile pârâtelor referitoare la faptul că decizia de antrenare a răspunderii a fost emisă la data de 06.12.2017.

Instanța de fond a omis faptul că aplicabile sunt prevederile art. 6 alin. (1) alin. (2) și alin. (5) din C. civ.

Or, în condițiile în care procedura de atragere a răspunderii solidare a fost inițiată anterior intrării în vigoare a art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală, este evident faptul că dispozițiile legale nu pot produce efecte retroactiv, nefiind aplicabile în cauza dedusă judecății.

Pe fond, recurenta a susținut că în cauză nu a fost efectuată dovada faptului că reclamanta, cu rea credință, s-a sustras de la declararea și/sau plata obligațiilor fiscale către bugetul de stat, hotărârea fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deși dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activității cât și pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează cu intenție plățile, situație ce nu poate fi reținută în cauza dedusă judecății.

În opinia recurentei reclamante, nu are nicio relevanță pentru stabilirea stabilirea răspunderii reclamantei faptul că au fost emise acte de executare silită sub forma somației, popririi, sechestrului, care au rămas fără rezultat deoarece reclamanta nu s-a sustras de la executare silită, nu a ascuns conturi ale societății și nici nu a vândut de sub sechestru vreun bun.

Cu privire la refuzul reprezentanților B. S.R.L. de a permite accesul în incinta situată în str. x, Galați, pe lângă faptul că nu a fost dovedit vreun refuz al reclamantei, instanța de fond a omis faptul că începând cu anul 2014 contestatoarea nu s-a mai ocupat de administrarea societății, aspect adus la cunoștința acestora și prin punctul de vedere, îndeplinind doar atribuții privind asociatul unic, aspect constatat și cu ocazia verificării efectuată de organele de inspecție fiscală în august 2017.

Mai mult, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâta A.J.F.P. Galați la dosarul cauzei, organele fiscale nu s-au deplasat la sediul B. S.R.L. situat în Galați, B-dul x nr. 44, ci la o altă adresă (Smârdan nr. l) - fără nicio legătură cu societatea B. S.R.L.

Recurenta a mai susținut, referitor la încetarea de plăți, că prima instanță a omis faptul că până în decembrie 2016 toate debitele societății au fost stinse, existând și în anul 2017 intenția de a stinge în integralitate obligațiile fiscale, dovadă depunerea cererii de eșalonare care a fost respinsă de organele fiscale.

În condițiile în care de-a lungul existenței sale societatea a achitat către bugetul general consolidat atât obligații curente cât și arierate, rezultă faptul că administratorul societății a fost de bună-credință în raporturile juridice cu organele de administrare.

Tot o dovadă a bunei credințe a administratorului societății constă în faptul că B. S.R.L. nu a efectuat plăți către asociați în detrimentul celorlalți creditori, toate plățile efectuate de societate stingând obligații ale societății către creditori, aspecte omise în totalitate de instanța de fond.

În continuare, recurenta a criticat reținerea instanței de fond cu privire la raporturile juridice dintre B. S.R.L. și C. S.R.L.

Așa cum rezultă din proba cu înscrisuri, respectiv fișa contului 401, C. a avut calitatea de creditor al B. S.R.L. până în luna octombrie 2016, creanța fiind aferentă livrărilor de produse de panificație și patiserie efectuate de C. S.R.L. către B. S.R.L.

În cursul anului 2016 B. S.R.L. a avut în desfășurare o eșalonare a obligațiilor bugetare, iar raportat la lipsa lichidităților, a înstrăinat o serie de bunuri mobile din patrimoniul său în vederea stingerii obligațiilor de plată, dobândind astfel calitatea de creditor al C. S.R.L. începând cu data de 18.10.2016.

În urma vânzării bunurilor mobile în discuție, părțile au dobândit calitatea atât de debitor cât și de creditor, ordinul de compensare din 24.10.2016 fiind perfect valabil, instanța de fond interpretând în mod greșit operațiunile desfășurate între B. S.R.L. și C. S.R.L.

Recurenta reclamantă a subliniat că bunurile înstrăinate către C. S.R.L. nu au făcut obiectul vreunei garanții aferente eșalonării și nici nu au fost sechestrate de către organele fiscale, fiind libere de orice sarcini la data înstrăinării, respectiv octombrie 2016.

Prin urmare, vânzarea bunurilor către C. S.R.L. nu a avut caracter fraudulos și nici nu poate fi reținută reaua-credință cu care să fi acționat reclamanta, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a întocmit vreun act de administrare sau de dispoziție în perioada în discuție.

Cu privire la suma de 712.730 RON cu titlu de TVA, recurenta reclamantă a reiterat că aceasta nu a făcut obiectul procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate și prin urmare nu putea face obiectul atragerii răspunderii.

Recurenta a mai arătat că reaua-credință nu echivalează cu orice formă a vinovăției, ci desemnează doar intenția directă. Ori, neîndeplinirea unei obligații din culpă nu echivalează cu neîndeplinirea obligației cu rea-credință.

Un alt aspect nesesizat de instanța de fond vizează faptul că pentru antrenarea răspunderii trebuie îndeplinite cumulativ, pe lângă reaua-credință, cele două condiții referitoare la acumularea de datorii și sustragerea de la plata acestora.

Or, faptul că B. S.R.L. prin ceilalți reprezentanți legali a dat curs unei dispoziții a organelor fiscale, materializată prin Decizia din 03.08.2017, nu poate fi reținut ca un act de rea-credință, chiar dacă inventarierea a fost efectuată cu întârziere.

Recurenta a susținut că nu există niciun act prin care reclamanta să fi determinat sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, instanța de fond apreciind în mod greșit că vânzarea bunurilor către C. S.R.L. a reprezentat un astfel de act, în condițiile în care la data la care a fost efectuată vânzarea bunurile nu erau sechestrate, iar eșalonarea desfășurată la acel moment nu a fost pusă în pericol.

Considerentele hotărârii recurate privind faptul că reclamanta nu a dovedit că nu s-a aflat în țară la momentul realizării operațiunilor în discuție sunt infirmate de proba cu înscrisuri, respectiv actele de control efectuate de organele fiscale din care rezultă în mod clar persoanele ce au reprezentat societatea în anul 2017.

În final, recurenta reclamantă a precizat că în perioada 2015 - 2016 a efectuat o serie de investigații medicale în Spania, a suferit o intervenție chirurgicală și a urmat un program de recuperare în aceeași țară, fiind evident faptul că aceasta nu s-a ocupat de administrarea societății.

Intimata pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 31/28.02.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/06.12.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, solicitând anularea acestor decizii, cu consecința obligării pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei nr. 304/06.12.2017, iar în subsidiar anularea Deciziei nr. 31 și 304/06.12.2017 cu consecința exonerării reclamantei de la plata sumei de 1.068.979 RON.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că în mod greșit prima instanță a respins proba cu expertiza fiscală, întrucât proba era pertinentă, concludentă și utilă cauzei, fiind solicitată pentru a se dovedi faptul că reclamanta a declarat în mod corect obligațiile fiscale.

Această critică este nefondată.

Instanța de recurs constată că în cauză a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-și susține pretențiile și, respectiv, al pârâtelor de a se apăra împotriva susținerilor formulate de aceasta, fiind respectate drepturilor părților în procesul de probațiune.

Împrejurare că instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiza fiscală nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, întrucât judecătorul fondului, în raport cu obiectul acțiunii, a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente și concludente în soluționarea litigiului.

În ceea ce privește emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din aceeași lege, referitoare la obligația audierii persoanei înaintea emiterii deciziei, instanța de recurs apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei.

Este adevărat, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin excepție de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de angajare a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea.

În speță însă, în mod corect judecătorul fondului a reținut că procedura instituită de art. 26 din Legea nr. 207/2015 a fost respectată de organul fiscal, având în vedere că reclamanta a depus în scris punctul său de vedere asupra audierii în vederea angajării răspunderii sale solidare, în condițiile în care nu s-a prezentat la sediul Administrației Județene a Finanțelor Publice Galați la datele precizate în cele două invitații, iar a o echipă de inspectori fiscali din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Galați s-a deplasat de trei ori la sediul S.C. B. S.R.L., însă nu i s-a permis accesul.

Faptul că reclamanta nu a făcut referiri în scris la suma de 712.730 RON nu poate conduce la nelegalitatea procedurii, suma fiind declarată chiar de reclamantă prin decont.

De asemenea, nu pot fi primite nici susținerile recurentei în sensul că organele fiscale s-au deplasat la alt sediu decât al societății în discuție, întrucât în procesul-verbal de constatare s-a precizat că deplasarea s-a făcut la sediul unde societatea își are birourile, în urma discuției telefonice cu administratorul D..

Nefondate sunt și susținerile recurentei potrivit cărora procedura a fost inițiată anterior declarării societății ca fiind contribuabil insolvabil. Astfel, procesul-verbal de insolvabilitate a fost emis la data de 07.07.2017, iar decizia de atragere a răspunderii solidare contestată în cauză a fost emisă la data de 06.12.2017.

Nu prezintă relevanță mențiunile din procesul-verbal de insolvabilitate privind comunicarea către debitorul declarat insolvabil, câte vreme art. 174 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în forma în vigoare la data emiterii procesului-verbal de insolvabilitate nu prevedea acest lucru.

Referitor la neregularitățile invocate de recurenta reclamantă în sensul că instanța de fond nu a efectuat nicio referire la faptul că insolvabilitatea a fost declarată pentru suma de 358.930 RON, iar răspunderea a fost antrenată pentru suma de 1.068.979 RON, Înalta Curte constată că aceste pretinse motive de nelegalitate nu au fost invocate prin acțiunea introductivă, nu au făcut obiectul judecății în fond și, prin urmare, nu pot fi primite direct în recurs (conform art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.) și nu pot face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs. Recurenta reclamantă a susținut doar că nu a fost audiată cu privire la suma de 712.730 RON, sumă cu privire la care judecătorul fondului a reținut că "diferența de debit de 712.730 RON cu titlul tot de TVA, a rezultat ca urmare a inventarierii dispusă de organul fiscal, întrucât reclamanta în calitate de administrator și asociat nu a efectuat inventariere faptică la data de 31 decembrie 2016 a sumelor reflectate în conturile 231, 232, 409 și prin urmare nu a declarat obligațiile fiscale aferente."

Recurenta reclamantă a mai susținut că prevederile art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală nu erau aplicabile în cauză deoarece acestea au intrat învigoare la data de 03.09.2017, în timp ce procedura de antrenare a răspunderii a fost declanșată la data de 23.08.2017.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de recurs constată că la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 304 (06.12.2017), art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală era în vigoare și avea următorul conținut: "Pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței răspund solidar cu aceasta persoanele care au determinat cu rea credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații.", critica fiind deci nefondată.

Pe fondul cauzei, raportat la aspectele factuale ale speței deduse judecății, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantei, în mod just reținându-se îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acesteia.

Din prevederile legale mai sus menționate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea, care a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Referitor la prima condiție, instanța de recurs reține că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, S.C. B. S.R.L. Galați a acumulat datorii la bugetul consolidat al statului (obligații fiscale constând în TVA în cuantum de 1.044. 067 RON, amenzi de 3.500 RON, dobânzi de 14.273 RON și penalități de întârziere de 7.139 RON). Organele fiscale au întreprins măsuri de executare silită, respectiv au emis somații, titluri executorii, adrese de înființare a popririi și sechestre, demersuri care nu au avut ca rezultat recuperarea debitelor, întrucât din răspunsurile instituțiilor publice interogate de organele fiscale a rezultat că bunurile societății sunt grevate de sarcini în favoarea creditorilor.

În acest context, a fost emis procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate.

În privința celei de-a doua condiții, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât și a administratorului.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credință a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranța cât și pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relația cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 și 12, referitoare la obligația de cooperare și bună credință.

Astfel, în ciuda demersurilor organelor fiscale de a contacta societatea și reprezentanții acesteia (din ianuarie 2017 - august 2017), reclamanta nu a dat curs acestor solicitări, rezumându-se la a expedia un răspuns abia la data de 16.10.2017, răspuns prin care a confirmat (la pct. 5) faptul că societatea a înregistrat din luna noiembrie 2016 o datorie bugetară de 331.879 RON reprezentând TVA, datorie rezultată în urma efectuării unor vânzări de bunuri către S.C. C. S.R.L. (pct. 8).

Prin urmare, partea din debitul principal, respectiv 1.044.067 RON a provenit din vânzările bunurilor S.C. B. S.R.L. Galați către S.C. C. S.R.L., TVA pe care societatea debitoare nu l-a achitat, invocând compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăți, deși la pct. 10 din precizările făcute în scris reclamata a arătat că S.C. C. S.R.L. nu avea calitate de debitor.

În condițiile în care reclamanta avea obligația să nu mai desfășoare activitate care să conducă la incapacitate de plată ori faliment, aceasta a diminuat activul societății cu o valoare extrem de mare, vânzare care a condus și la plata TVA.

Totodată, reclamata a încălcat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, raportat la diferența de debit de 712.730 RON cu titlul tot de TVA, ce a rezultat ca urmare a inventarierii dispusă de organul fiscal, întrucât reclamanta în calitate de administrator și asociat nu a efectuat inventariere faptică la data de 31 decembrie 2016 a sumelor reflectate în conturile 231, 232, 409 și prin urmare nu a declarat obligațiile fiscale aferente.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menționează că în speță este vorba, așadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacțiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat și/sau achitat obligațiile fiscale la scadență, iar pe de altă parte de acte de dispoziție prin care s-a diminuat activul societății.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimențială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei reclamante, fiind dovedite atât faptul existenței obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua credință a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Apărarea recurentei în sensul că anterior societatea și-a achitat obligațiile fiscale nu poate constitui în cauză un motiv de anulare a deciziei contestate în cauză.

Abordarea recurentei reclamante nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantei, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, Înalta Curte reține că aceasta nu a manifestat diligența unei persoane/administrator de bună credință, în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală, comportatemenul acesteia putând fi calificat ca fiind rezultatul relei sale credințe.

Împrejurarea că recurenta reclamantă a efectuat o serie de investigații medicale în Spania în perioada 2015 – 2016 nu prezintă relevanță raportat la aspectele reținute de organele fiscale și având în vedere că, potrivit prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligațiile administratorilor se numără și cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăsește, conform legii societăților comerciale, respectiv art. 73 și obligația de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Având în vedere calitatea recurentei reclamante de asociat și administrator al societății declarate insolvabile și ținând seama de comportamentul fiscal anterior expus, în mod corect s-a statuat de organele fiscale că recurenta reclamantă se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speță, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 17 decembrie 2018 și sentinței civile nr. 15 din 23 ianuarie 2019 ale Curții de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.