ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2562/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.07.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică în nume propriu și în calitate de reprezentant pentru Statul Român, solicitând:

(1) anularea adresei nr. x/27.12.2016 și adresei nr. x/20.02.2017 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă și constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de a soluționa cererea A. având ca obiect emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să fie majorat plafonul de garantare în scopul reglementării situației patrimoniale a A., în litigiile izvorâte din activitatea desfășurată de B. S.A., cu suma de 1.414.605 RON reprezentând contribuțiile achitate către stat aferente drepturilor salariate plătite lui C. la data de 3.04.2015;

(2) obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului cauzat prin neemiterea actelor administrative, respectiv, obligarea la plata sumei de 1.414.605 RON reprezentând contribuțiile achitate către stat aferente drepturilor salariate și la dobânda legală datorată de la data de 3.04.2015 până la data achitării efective;

În subsidiar în raport cu capătul 2 de cerere:

(a) obligarea MFP la emiterea actului administrativ constând în inițierea proiectului Hotărârii de Guvern privind majorarea plafonului de garantare în scopul reglementării situației patrimoniale a A., în litigiile izvorâte din activitatea desfășurată de B. S.A., cu suma de 1.414.605 RON, reprezentând contribuțiile achitate către stat, conform O.U.G. nr. 131/2000 și art. 15 din O.G. nr. 33/2006;

(b) obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii privind aprobarea plafonului de garantare în scopul reglementării situației patrimoniale a A., în litigiile izvorâte din activitatea desfășurată de B. S.A., cu suma de 1.414.605 RON și dobânda legală aferentă calculată de la data de 3.04.2015 și până la data achitării debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile invocate de părțile pârâte.

A respins ca nefondată cererea de suspendare a judecății, astfel cum a fost formulată de pârâtul Guvernul României.

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică în nume propriu și în calitate de reprezentant pentru Statul Român.

Împotriva sentinței nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A. Prin cererea de recurs reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea cererii de recurs, reclamanta a susținut următoarele critici:

Instanța de fond a respins acțiunea prin raportare la motive de fapt și de drept care nu au fost invocate de pârâți prin întâmpinare și nici nu au fost puse de Curte in dezbaterea contradictorie a părților (motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.)

Nici un moment pârâții nu au invocat în apărare aspectele reținute de instanța de fond si nu au contestat că nu ar fi aspecte legate de activitatea de B.. Nici un moment nu s-a pus problema vreunei culpe a A..

Astfel, atât în etapa scrisă, cât și în procedura orală și contradictorie de la termenele de judecată din 25.01.2018 și 8.03.2018, pârâții Guvernul României și Statul român, atât în nume propriu cât și prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, și-au organizat apărarea prin invocarea mai multor excepții, in mod conjunct, respectiv:

- excepția nulității acțiunii ca urmare a insuficienței timbrajului;

- excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului roman prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv a Guvernului României;

- excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile;

- excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- excepția decăderii reclamantei din dreptul de a mai formula acțiune

- excepția tardivității acțiunii.

Pe fondul cauzei, pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că reclamanta A. a achitat suma de 1.414.605 RON în executarea unei obligații legale, iar nu ca urmare a dispoziției instanței, astfel că debitul respectiv nu poate fi considerat un accesoriu al debitului principal reprezentat de sumele achitate dlui. C. în baza deciziei nr. 1766/2011 revizuită prin decizia nr. 6976/2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel București. A mai susținut acest pârât că, fiind vorba de contribuții datorate bugetului de stat, iar nu de drepturi salariale acordate dlui. C. prin hotărâre judecătoreasca, acestea nu sunt acoperite de scrisoarea de garanție și că, oricum, scrisoarea de garanție emisă pentru litigiul care a format obiect al dosarului nr. x/2007, a expirat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi prelungită. În fine, pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a mai solicitat respingerea acțiunii formulate de A. întrucât sumele la plata cărora aceasta a fost obligată prin hotărâre judecătorească reprezentau drepturi salariale în formă brută, care ar fi cuprins și contribuțiile la bugetul asigurărilor de stat și au fost deja acoperite prin executarea scrisorii de garanție, astfel că nu se pune problema ca Statul să fie obligat la plata unor despăgubiri suplimentare, fiind problema A. că a plătit întreaga sumă Dl. C. și nu a virat contribuțiile.

La rândul său, Guvernul României a solicitat instanței de contencios administrativ să respingă ca neîntemeiată acțiunea formulată de A., cu argumentul că nu poate fi constatat un refuz nejustificat al acestei autorități de a emite o hotărâre prin care să se dispună majorarea plafonului de garantare in favoarea A., atâta timp cât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a inițiat un astfel de proiect de hotărâre de guvern.

Așadar, pârâții nu au susținut nici un moment, nici prin întâmpinare și nici cu prilejul concluziilor orale de la termenele de judecată, că nu ar fi aplicabile dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 131/2000, ale H.G. nr. 909/2002, ale O.U.G. nr. 18/2004, respectiv ale O.G. nr. 33/2006, că prejudiciul invocat de reclamantă prin prezenta acțiune nu ar decurge din activitatea fostei B., întrucât s-ar fi produs ulterior momentului Ia care această societate a fost radiată de la Registrul Comerțului și cu atât mai puțin că ar fi vorba de culpa A... Dimpotrivă, a fost necontestat faptul că este vorba de o chestiune care ține de activitatea B., pârâții susținând fie că sumele nu intră sub incidența obligației de garantare, fiind o obligație legală în sarcina reclamantei, fie că deja a fost acoperită de scrisoarea de garanție deja emisă.

Astfel, în nici un moment al cercetării judecătorești, respectiv al concluziilor asupra fondului cauzei, instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților chestiunea culpei A. la producerea prejudiciului si dacă plata sumelor respective are sau nu legătură cu activitatea B., aspecte care au întemeiat concluzia judecătorului fondului că nu este aplicabilă legislația specială care instituie obligația legală a Statului român, prin autoritățile publice centrale (Guvernul României si Ministerul Finanțelor Publice) de a garanta reclamanta pentru toate pagubele directe sau indirecte rezultând din litigiile izvorâte din activitatea fostei B. S.A.

Instanța de fond nu a dat posibilitatea reclamantei nici să își exprime punctul de vedere asupra acestei chestiuni și nici să administreze probe în combaterea acestui aspect pe care instanța nici măcar nu 1-a invocat din oficiu, ci 1-a reținut doar în considerentele hotărârii. În condițiile în care aceste aspecte nu au fost invocate nici de părțile adverse si nici de instanță din oficiu și nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, s-a încălcat dreptul la apărare al reclamantei și principiul contradictorialității si oralității, hotărârea pronunțată fiind lovită de nulitate și prezumată a fi nelegală potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că sentința recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 5212/27.06.2013, definitivă prin decizia nr. 416/6.11.2013, irevocabilă prin decizia nr. 2384/24.06.2014 prin care s-a reținut că A. nu are nici o culpă de drept procesual sau substanțial pentru căderea in pretenții în litigiul cu C. (motivul de recurs prevăzut de art, 488 pct. 7, coroborat cu pct. 5 și 8 C. proc. civ.)

Prin sentința civilă nr. 1640/3.04.2018 Curtea de Apel București a respins acțiunea în angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a pârâților Guvernul României și Statul român, în nume propriu și prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că dispozițiile legislației speciale nu ar fi aplicabile întrucât: a) prejudiciul privește o perioadă mult ulterioară radierii B. din Registrul Comerțului, și (b) nu este exclusă culpa proprie a A. in legătură cu situația litigioasă a raportului de muncă a dlui. C.. care a generat prejudiciul.

Instanța de fond consideră că pretențiile formulate de A. in prezenta cauză reprezintă daune indirecte rezultate din litigiul care a format obiect al dosarului nr. x/2007. dosar în care A. a căzut in pretenții, fiind obligată să achite drepturi salariale fostului său angajat, dl. C., și pentru care a fost emisă și executată Scrisoarea de garanție nr. x/15.01.2007, care nu acoperă însă și valoarea contribuțiilor sociale aferente drepturilor salariale deja achitate. Instanța de fond recunoaște implicit că prejudiciul care se solicită a fi reparat în prezentul litigiu are caracter accesoriu față de prejudiciul care a fost deja acoperit prin executarea scrisorii de garanție nr. x/15.01.2007, însă consideră în mod nelegal că A. nu ar avea dreptul să pretindă Statului român repararea acestuia, apreciind că nu sunt întrunite condițiile acordării de despăgubiri prevăzute de legislația specială.

Recurenta-reclamantă susține că textele normative pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, stabilesc răspunderea patrimonială a Statului român și instituie in sarcina acestuia o obligație generală și necondiționată de garantare a A. pentru toate daunele directe sau indirecte rezultând din sau în legătură cu litigiile izvorâte din sau in legătură cu activitatea fostei B. S.A, până la data radierii acesteia din Registrul Comerțului. In spetă, apreciază recurenta că, litigiul cu C., în care au fost pronunțate deciziile nr. 1766/2011 și nr. 6976/2011 care au generat plata contribuțiilor, a fost un litigiu izvorât din activitatea B. anterior radierii acesteia din registrul comerțului, aspect deja lămurit de instanțele judecătorești într-un litigiu anterior.

Această obligație legală, generală și necondiționată de garantare asumată de Statul român a fost o condiție esențială solicitată de A. la momentul la care a fuzionat cu B. S.A. prin absorbția acestei din urmă bănci aflate in colaps la momentul fuziunii, respectiv o condiție esențială stipulată în contractul de privatizare cu D., dat fiind numărul crescut de litigii cu potențial de risc patrimonial ridicat, dar și riscul ca astfel de litigii să fie declanșate și ulterior privatizării în legătură cu acte sau fapte juridice decurgând din activitatea B..

Obligația de garantare asumată de Statul român in legătură prejudiciile directe sau indirecte rezultate din litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea B. s-a constituit ca parte importantă a garanțiilor aduse de Statul român în contractul de privatizare.

Recurenta-reclamantă mai susține că, constatările instanței de fond încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5212/27.06.2013, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013 între aceleași părți ca și în prezenta cauză.

În situația în care instanța de fond ar fi respectat regulile fundamentale ale procesului civil (art. 5-23 C. proc. civ.) și ar fi pus în discuția contradictorie a părților nelămuririle pe care le avea, A. ar fi fost în măsură să ofere explicațiile și lămuririle necesare, respectiv să depună la dosar hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de judecată în dosarul nr. x/2013. prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată anterior de Ministerul Finanțelor Publice și de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se solicita obligarea A. la restituirea sumei de 480.000 Euro achitată de MFP ca urmare a obligației de garantare asumate prin Scrisoarea de garanție nr. x/15.01.2007 tocmai pe motivul culpei A..

În critica sentinței recurate, recurenta-reclamantă mai susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legislației speciale care instituie obligația legală a pârâtelor de a garanta necondiționat și irevocabil A. pentru daunele directe sau indirecte decurgând din litigiile izvorâte din activitatea fostei B. (motivul de recurs prevăzut de art. 488 net. 8 C. proc. civ.).

În motivarea soluției de respingere a acțiunii, Curtea de Apel București a mai reținut că, atât timp cât, din considerentele deciziilor nr. 1766/2011, respectiv nr. 6796/2011 nu "transpare" că este exclusă orice culpă individuală a A. în legătură cu statutul angajatului C. ulterior fuziunii prin absorbție a B. de către A., rezultă că instanțele au admis culpa proprie a A.

În legătură cu situația litigioasă a raportului de muncă al dlui. C., caz in care dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 și O.G. nr. 33/2006 nu ar mai fi în opinia sa aplicabile, întrucât Statul român nu poate răspunde pentru obligații ce exced răspunderii B..

În fine, Curtea de Apel București a apreciat că executarea Scrisorii de garanție și plata sumelor suplimentare efectuate anterior de Ministerul Finanțelor Publice în contul debitului principal nu semnifică faptul că pârâtul și-a însușit răspunderea exclusivă pentru achitarea oricărei sume în legătură cu deciziile nr. 1766/2011 și 6796/2011, câtă vreme MFP a contestat obligația de plată a sumelor solicitate de A. prin prezenta acțiune.

Soluția este nelegală, fiind pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a legislației speciale, citată anterior.

În primul rând, potrivit art. 1469 C. civ., în vigoare la data nașterii raporturilor juridice, obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bună voie.

De asemenea, potrivit art. 1470 C. civ., orice plată presupune o datorie.

În condițiile în care pârâții MFP a emis, în numele și pe seama Statului român, Scrisoarea de garanție nr. x/15.01.2007, rezultă implicit că autoritățile publice au recunoscut că pretențiile formulate de dl. C. în litigiul de dreptul muncii reprezintă o daună izvorâtă din activitatea fostei B. S.A., precum și dreptul A. de a fi dezdăunată pentru acest prejudiciu care nu ii este in nici un fel imputabil. De asemenea, executarea Scrisorii de garanție și despăgubirea integrală a A. pentru sumele la plata cărora a fost obligată către C. in litigiul de dreptul muncii semnifică asumarea de către pârâți a unei obligații care le revenea în temeiul legislației speciale care a reglementat condițiile fuziunii prin absorbție a B., respectiv condițiile preluării acestei Bănci, prin privatizare, de către D..

În al doilea rând, deși recunoaște că debitul în sumă de 1.414.605 RON solicitat de A. prin prezenta acțiune reprezintă doar accesorii ale debitului principal în suma de 2.377.800,06 RON, pentru care pârâta MFP și-a executat deja obligația legală de garantare, instanța de fond derogă în mod nepermis și fără nici o justificare de la principiul accesorium sequitur principale care impune ca și datoriilor accesorii să le fie aplicat același regim juridic ca al datoriei principale.

Or, câtă vreme, pârâtul MFP a recunoscut expres, prin plată, existența obligației sale de garantare a A. pentru daunele directe izvorâte din activitatea fostei B., mutatis mutandis, aceasta este ținută să garanteze A. și pentru daunele indirecte, decurgând din debitul principal achitat in favoarea dlui. C.. în acest context, concluzia instanței de fond, în sensul că opoziția pârâtului MFP față de pretențiile afirmate prin prezenta acțiune demonstrează că această autoritate nu și-a asumat răspunderea pentru achitarea oricărei sume în legătură cu deciziile nr. 1766/2001 și nr. 6796/2011 este contrară logicii și principiilor de drept, dar și art. 16 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 33/2006.

In fine, concluziile instanței de fond sunt contrazise de dispozițiile exprese ale legislației speciale - O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 și O.G. nr. 33/2006, citate deja în prezentul recurs la pct. 1II/2/2.1 care instituie în sarcina Statului român, prin Ministerul Finanțelor, o obligație legală generală de a garanta A. în mod irevocabil și necondiționat de existența sau inexistența oricărei culpe proprii pentru orice sume pentru care Banca este răspunzătoare, decurgând din litigiile izvorâte din activitatea fostei B. S.A.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., republicat.

B. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și pentru Statul Român a declarat recurs prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare să se admită excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a apreciat că este netemeinică și nelegală soluția de respingere ca neîntemeiată a prescripției dreptului material la acțiune, în considerarea faptului că refuzul expres de majorare a plafonului de garantare cu suma de 1.572.578 RON s-a făcut prin intermediul adresei nr. x/23.02.2015iar acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 27.07.2017, în acest caz termenul de prescripție fiind de 6 luni.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 05.10.2018, prin care și-a exprimat poziția procesuală în raport cu argumentele prezentate de recurentul-pârât și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 12.10.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 30 martie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice este lipsit de interes, iar recursul declarat de către reclamanta A. S.A. este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Așadar, Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei de inters a cererii de recurs invocată din oficiu, urmează a o admite pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât în cauza de față, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, chiar dacă vizează un alt raționament juridic întemeiat pe argumentul intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, conduce implicit la același efect juridic pe care l-a produs soluția de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, instanța de recurs apreciază că nu se justifică interesul din partea pârâtului în promovarea acestui recurs.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părți. În raport cu criticile invocate de către recurenta-reclamantă, instanța de recurs apreciază că prezintă relevanță reiterarea situație de fapt. Astfel:

La data de 11.12.2013 recurenta-reclamanta A. S.A. a notificat prin adresele nr. x, respectiv DJ/65983, atât Guvernul României, cât și Ministerul Finanțelor Publice, în vederea majorării plafonului de garantare pentru o serie de litigii izvorând din activitatea B. S.A..

În acest sens Ministerul Finanțelor Publice a emis scrisoarea de garanție nr. x/15.01.2007 prin care a garantat irevocabil și necondiționat, în numele și contul Statului, pe reclamanta A. pentru plata sumei de 257.400 USD privind dosarul nr. x/2005 (devenit ulterior dosar nr. x/2007) aflat pe rolul instanțelor judecătorești ca urmare a cererii formulate de dl. C..

Ca urmare a formulării acestei acțiuni, a fost pronunțată decizia nr. 1766/21.03.2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a, prin care instanța, admițând calea de atac a recursului, a dispus după cum urmează: a fost obligată A. S.A. să plătească dlui. C. suma de 625.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR, cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei cuprinse între 07.04.2005-31.12.2007; a fost obligată A. S.A. să plătească dlui. C. contravaloarea dobânzii legale civile pentru suma de 625.000 Euro în echivalent în RON, calculată de la data de 31.10.2005 și până la data plății efective; a fost obligată A. S.A. să plătească dlui. C. suma de 30.000 Euro, în echivalent RON la cursul BNR, cu titlu de daune morale și a respins solicitarea de acordare de daune morale pentru diferența până la concurența sumei de 117.000 USD; a fost obligată A. S.A. să înscrie în cartea de muncă a domnului C. mențiunile referitoare la calitatea de salariat pe perioada cuprinsă între 07.04.2005 - 31.12.2007, funcția echivalentă în organigrama A. cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul B., cu salariul lunar echivalent în RON, de 20.000 euro; a fost înlăturat din dispozitivul sentinței recurate mențiunile referitoare la data încetării raporturilor de muncă; a fost respinsă solicitarea reclamantului privind închiderea cărții de muncă ca nefondată.

Această decizie a fost revizuită prin decizia nr. 6796/28.10.2011 a Curții de Apel București – secția a VII-a, prin care instanța a dispus schimbarea în parte a deciziei nr. 1766/2011, în sensul obligării A. S.A. la plata către C. a sumei de 480.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 07.04.2005-06.04.2007, precum și la plata dobânzii legale civile pentru suma de 480.000 euro, echivalent în RON, de la data de 31.10.2005, și până la data plății efective; de asemenea, instanța a dispus obligarea A. S.A. la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantului a mențiunii privind calitatea de salariat a acestuia pe perioada 07.04.2005-06.04.2007, pe funcția echivalentă în organigrama A. cu cea de director general exercitată în cadrul B., cu salariul lunar echivalent de 20.000 euro, pentru perioada cuprinsă între 07.04.2005-06.04.2007, menținând restul dispozițiilor deciziei atacate.

În urma plății de A. către dl. C. a despăgubirii stabilite judiciar, calculate la nivelul sumei 2.377.800,06 RON efect al deciziei pronunțate în revizuire, Ministerul Finanțelor Publice a executat Scrisoarea de garanție nr. x/15.01.2007, astfel că la data de 10.04.2012 a fost efectuată plata echivalentului în RON al sumei garantate inițial, respectiv 257.400 USD = 780.514,02 RON . Ulterior, Ministerul Finanțelor Publice a achitat A. și diferența de 1.597.286,04 RON, prin ordinul de plată nr. x/18.12.2012 .

Banca a transmis la data de 11.12.2013 adresele nr. x și DJ/65981, prin care a notificat Guvernul și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respectarea dispozițiilor legale și majorarea plafonului de garantare.

Prin adresa nr. x/03.03.2014, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat conducerii A. o întrevedere spre discutarea celor solicitate prin adresa nr. x/11.12.2013, fără a rezulta însă răspunsul pozitiv sau negativ emis de partea pârâtă față de solicitarea reclamantei.

Recurenta-reclamantă a susținut că a achitat către bugetul general consolidat suma de 1.414.605 RON la data de 03.04.2015, contribuții aferente drepturilor salariale plătite dlui. C., ca urmare a unui proces-verbal de control inopinat încheiat de Agenția Națională de Administrare Fiscală la data de 18.03.2015, în urma sesizării făcute de persoana fizică respectivă.

Prin adresa nr. x/08.05.2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice s-a arătat că «în legătură cu suma de 1.571.578 RON [rezultat al unei prime evaluări a contribuțiilor în discuție], reprezentând contravaloarea contribuțiilor/taxelor plătite către stat de A. S.A., în calitate de angajator al reclamantului C., (…) obligația de plată a acestor contribuții/taxe este o obligație legală, neregăsindu-se în obiectul dosarului nr. x/2007, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 131/2000 nu mai poate face obiectul unei scrisori de garanție de stat emise de Ministerul Finanțelor Publice»

Prin adresa nr. x/07.11.2016, A. S.A. a solicitat Ministerului Finanțelor Publice majorarea plafonului de garantare cu suma de 1.414.605 RON . În același sens a fost transmisă adresa nr. x/07.11.2016 către Guvernul României.

Având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice a solicitat documente în susținerea cererii, prin adresa nr. x/23.11.2016 A. S.A. a transmis documente și precizări.

Prin adresa nr. x/22.12.2016, Ministerului Finanțelor Publice a comunicat A. S.A. referitor la suma de 1.414.605 RON că «această sumă nu a reprezentat o pretenție a reclamantului C. in dosarul nr. x/2007» și că «întrucât obligația de plată a acestor contribuții/taxe este o obligație legală (...) considerăm că suma mai sus menționată nu poate face obiectul unei scrisori de garanție emise de Ministerul Finanțelor Publice.».

Recurenta A. S.A. a formulat plângere prealabilă, pe care a înregistrat-o atât la Ministerul Finanțelor Publice, cât și la Guvernul României, la data de 20.01.2017.

Prin adresa nr. x/20.02.2017, Ministerul Finanțelor Publice a respins plângerea prealabilă.

În raport de această situație, instanța de fond a fost investită cu cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea adresei nr. x/27.12.2016 și nr. y/20.02.2017.

Înalta Curte constată că, în esență instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată declarata de A. apreciind că față de prevederile O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 și O.G. nr. 33/2006, precum și a conduitei culpabile a reclamantei, deoarece sumele respective cu titlul de taxe la bugetul de asigurări sociale vizează perioada 07.04.2005 – 06.04.2007 (perioadă ulterioară radierii B. S.A., este corect ca statul să nu ofere o garanție față de obligațiile aferente culpei unor terțe persoane.

Într-o primă critică, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond nu a respectat principiul contradictorialității în soluționarea cauzei, deoarece instanța a reținut existența culpei A. deși în niciun moment al cercetării judecătorești nu s-a pus în discuție acest aspect.

Înalta Curte a luat act de criticile invocate de recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de casare și le apreciază ca fiind nefondate. Instanța de recurs apreciază că instanța de fond a soluționat cauza în limitele investirii sale, iar mențiunile referitoare la culpa reclamantei din considerentele sentinței recurate reprezintă concluzii ale materialului probator propus și administrat în cauză.

În speță se constată că recurenta-reclamantă a susținut în mod echivoc în fața instanței de fond că suma de 1.414.605 RON reprezentând taxe la bugetul de asigurări sociale pentru numitul C. a rezultat în urma raportului de muncă al acestuia cu recurenta în perioada 07.04.2005 - 06.04.2007 aspect reținut în cuprinsul hotărârilor civile nr. 1766/2011 și 6796/2011.

Se constată că instanța de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei astfel că, argumentul existenței unei culpe a reclamantei reținut în cuprinsul hotărârilor anterior menționate a fost coroborat cu prevederile legale aplicabile în această materie, considerente pentru care critica invocată de recurenta-reclamantă privitoare la nerespectarea principiului contradictorialității nu poate fi primită. În concret instanța de fond a subliniat și existența unei culpe din partea reclamantei pentru situația care a generat plata sumei de 1.414.605 RON reprezentând taxe la bugetul de asigurări sociale, dar această concluzie a fost reținută în raport cu materialul probator propus de către părți, respectiv existența deciziilor civile nr. 1766/2011 și 6796/2011. Totodată nu poate fi vorba despre o încălcare a contradictorialității în faza de cercetare judecătorească, în măsura în care argumentul culpei nu a fost invocat efectiv în faza dezbaterilor și nu a fost pus în discuția părților astfel că nu poate fi vorba de o încălcare a contradictorialității. Ar fi existat o astfel de încălcare numai în măsura în care unei dintre părți i s-ar fi pus în vedere acest aspect, în timp ce alteia i s-ar fi cenzurat acest drept, ori în cauză stabilirea culpei rezultă implicit din administrarea și analizarea materialului probator din partea instanței de fond.

În aceste condiții, instanța de recurs apreciază ca nefondată critica invocată de recurenta-reclamantă cu privire la acest aspect, constatând că instanța de fond a reținut la pronunțarea soluției sale atât argumente rezultate din siuația de fapt, cât și temeiurile juridice prevăzute de O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 și O.G. nr. 33/2006, care confirmă că statul nu are obligația de garantare a unor obligații aferente culpei unor persoane terțe garanțiilor pe care le oferă obligațiilor survenite din activitatea B. S.A.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în ideea că instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 5212/27.06.2013, definitivă prin decizia nr. 416/6.11.2013 și irevocabilă prin decizia 2384/24.06.2014, Înalta Curte apreciază că această apărare este invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs și nu poate fi analizată în acest ciclu procesual. Este adevărat că în măsura în care criticile anterioare ar fi confirmat temeinicia primului motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) și astfel instanța de recurs ar fi dispus casarea cauzei cu trimiterea spre rejudecare la instanța de fond, aceasta apărare ar fi putut fi reiterată în fața instanței de fond și valorificată ca atare, însă în condițiile în care instanța de recurs apreciază că nu există motive de casare a sentinței recurate, iar această argumentație este prima dată prezentată în acest cadru procesual, nu există temei legal pentru a analiza această apărare în acest ciclu procesual.

Față de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a dat o interpretare și aplicare greșită a legislației speciale aplicabilă în această materie, subliniind că instanța de fond derogă fără justificare de la principiul accesorium sequitur principale în măsura în care suma de 1.414.605 RON reprezintă doar aceesorii din debitul principal în sumă de 2.377.800,06 RON, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

Instanța de recurs față de raționamentul recurentei-reclamante conform căruia suma de 1.414.605 RON reprezintă o sumă accesorie sumei plătită numitulului C. apreciază că este un raționament greșit, deoarece această sumă nu are caracterul unei pretenții accesorii. În speță, suma de 480.000 euro cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 07.04.2005 - 06.04.2007 reprezintă suma netă pe care numitul C. a obținut-o prin decizia nr. 6796/2011, în timp ce suma de 1.414.605 RON adăugat sumei anterior menționate reprezintă cuantumul brut al drepturilor salariale ale persoanei sus-amintite. În aceste condiții suma pentru care s-a solicitat mărirea plafonului de garantare nu trebuie privită ca pe o sumă accesorie, ci ca pe un debit întreg.

Chiar și în măsura în care această sumă nu reprezintă o plată accesorie, Înalta Curte nu poate achiesa la raționamentul recurentei-pârâte conform căruia Ministerul Finanțelor Publice în temeiul actelor normative (O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 și O.G. nr. 33/2006) a recunoscut expres obligația sa de garantare a A. pentru daunele directe izvorâte din activitatea B..

În speță, instanța de recurs a fost investită cu verificarea legalității refuzului de majorare a plafonului de garantare aferente situației B. S.A. privitoare la situația numitului C. sub aspectul raportului de muncă al acestuia cu A. din perioada 07.04.2005 – 06.04.2007 și a obligațiilor de asigurări sociale rezultate din drepturile sale salariale. Față de acestea, instanța de recurs în acord cu opinia instanței de fond apreciază că și în condițiile în care anterior Ministerul Finanțelor Publice a acceptat plata garantării sumelor ce reprezentau drepturile salariale nete, nu se poate acredita ideea că intimatul-pârât are implicit obligația de a garanta și achita exclusiv în integralitate sumele rezultate în urma pronunțării deciziilor nr. 1766/2011 și nr. 6796/2011 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VII-a.

În mod corect a reținut instanța de fond că din cuprinsul deciziei nr. 1766/2011, rezultă clar o culpă a recurentei prin neoperarea indisponibilizării persoanei foste angajate a B. S.A. și preluate ca angajat de către A., ale căror drepturi salariale nete au fost stabilite definitiv prin decizia nr. 6796/2011 și acoperite din garanțiile oferite de Statul român conform actelor normative enunțate în cuprinsul acestor considerente. În raport de existența unei culpe în sarcina recurentei pentru această situație, și instanța de recurs apreciază că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la acoperirea din fondurile dedicate garantării debitelor generate de activitatea B., și a diferenței dintre valoarea drepturilor salariale brute și cele nete ale numitului C., respectiv suma de 1.414.05 RON, în condițiile în care acesta a achitat A. deja suma privitoarele la drepturile salariale nete ale acestuia în cuantum de 2.377.800,06 RON.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice îl va respinge ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București –Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București –Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 aprilie 2021.