ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2220/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, petenta Unitatea Administrativ Teritorială Predeal a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, suspendarea executării Deciziei nr. 9/19.07.2017 emisă de MDRAP actual Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării si Administrației până 1a soluționarea definitivă cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel București, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite cu soluționarea prezentei cereri.

Prin sentința nr. 756 din 9 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 9/19.07.2019 formulată de petenta Unitatea Administrativ-Teritorială Predeal în contradictoriu cu intimatul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Predeal, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a ignorat susținerile privind efectele actului administrativ individual, ignorarea unei apărări cu relevanță deplină în soluționarea cauzei, hotărârea apărând astfel ca fiind nemotivată.

Cu privire la cazul bine justificat, instanța de fond a reținut definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, refuzând analiza motivelor invocate spre "pipăirea fondului" și prin raportare la cuprinderea criticilor/susținerilor în acțiunea în anularea actului a refuzat analiza acestora, încălcând chiar principiile care guvernează instituția suspendării actului administrativ.

Cu privire la condiția privind existența unei pagube iminente, instanța de fond s-a mărginit de asemenea la indicarea prevederilor cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Raportat la susținerile reclamantei vizând paguba iminentă, instanța de fond în mod greșit a reținut existența unei "prezumții de legalitate, veridicitate și autenticitate, ceea ce face ca acesta sa fie executoriu", apreciind că "punerea în executare nu poate produce o paguba iminentă în sensul legii".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță nu a anlizat în sensul dat de art. 6, art. 7 și art. 22 din C. proc. civ. nici una din condițiile prevăzute la art. 15 si art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În speță, sunt întrunite toate cerințele impuse prin art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că sunt suficiente indicii care să contureze aparența dreptului în favoarea reclamantei, în condițiile în care termenul de execuție a lucrărilor era prelungit ca efect al H.G. nr. 678/2015, până la 31.12.2018, iar UAT a urmat, față de circumstanțele de fapt (insolvența executantului), procedura specială de atribuire a contractelor publice.

Dificultățile întâmpinate de către intimată în implementarea proiectului, care au condus la întârzierea funcționalității investiție nu justifică retragerea sprijinului financiar nerambursabil, care ar reprezenta o măsură disproporționată, de natură să deturneze scopul finanțării și să creeze consecințe negative excesiv de împovărătoare pentru comunitate.

Recurenta a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1351 din C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 19 alin. (1) și alin. (5) din Contractul de finatare nr. x/20.12.2012.

Astfel, în cauză, falimentul executantului lucrării - situația ce a determinat nerespectarea duratei de implementare a proiectului, reprezintă motive suficiente pentru a constata incidența art. 19 din Contract privind culpa și implicit incidența forței majore/cazului fortuit, falimentul executantului fiind o circumstanță imprevizibilă.

Recurenta a apreciat că în cauză este îndeplinită și condiția producerii unei pagube eminente, cu atât mai mult cu cât există și o soluție de fond a unei instanțe de judecată, ce dispune obligarea UAT la restituirea valorii finanțării - 7.427.458,84 RON și a dobânzilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, începând cu data de 14.08.2019 și până la data plații efective.

Or, din analiza efectelor deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, rezultă elemente concrete privind magnitudinea, amploarea deciziei luate privind valori economice și sociale importante, ale căror pagube materiale previzibile, odată produse asupra bugetului unității teritorial administrative, pot fi, dacă nu imposibil de reparat, atunci cu certitudine greu de reparat - circumscriindu-se astfel noțiunii prevăzute de lege privind condiția pagubei iminente.

Mai mult decât atât, vătămarea este de ordin public cu consecințe extrem de greu de reparat, conținutul vizează decizii valorice de amploare asupra bugetului localității, astfel că până la stabilirea de către instanță, prin hotărâre judecătorească definitivă, asupra caracterului nelegal al acestui act administrativ, executarea ar conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcționarii autorității publice și a serviciilor publice pe care le deservește.

II. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, în cauză fiind respectate exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei nr. 9/19.07.2019, prin care ministerul pârât a reziliat Contractul de finanțare nr. x/20.12.2012 pentru proiectul având codul SMIS 40896 intitulat "A.", iar ca urmare a rezilierii s-a dispus în sarcina beneficiarului de proiect, deci a reclamantei restituirea tuturor sumelor, în total suma de 7.427.457,87 RON.

Suspendarea executării actului administrativ este condiționată, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de existența unui caz bine justificat și de prevenirea unei pagube iminente.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acea împrejurare legată de starea de fapt și de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În susținerea condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 și criticând sentința recurată, reclamanta a arătat că:

- instanța de fond nu a ținut cont de incidența prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că sunt suficiente indicii care să contureze aparența dreptului în favoarea reclamantei, în condițiile în care termenul de execuție a lucrărilor era prelungit ca efect al H.G. nr. 678/2015, până la 31.12.2018;

- instanța de fond a ignorat inexistența unui raport final al OLAF;

- instanța de fond nu a analizat în concret disproporționalitatea măsurii prin raportare la consecințele produse și nici incidența jurisprudenței unionale.

Înalta Curte observă că reclamanta a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se cere tocmai criticile de nelegalitate care urmează să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ atacat.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ.

Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 1 din 05 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Predeal, obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 7.427.457,84 RON reprezentând 5.492.004,33 RON, fonduri FEDR și 1.935.453,51 RON, cofinanțare de la bugetul de stat. Totodată, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului majorări de întârziere în valoare de 0,1 % pe zi de întârziere din suma datorată, începând cu data de 14.08.2019 până la data plății efective.

Este adevărat că în dosarul menționat anterior nu a fost contestat actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat în prezenta cauză, însă sentința nr. 1 din 05 februarie 2020, prin care a fost apreciată ca legală măsura rezilierii și obligarea la recuperarea sumelor plătite în cadrul proiectului având codul SMIS 40896 intitulat "A.", conferă consistență concluziei că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ.

Deși această analiză este suficientă pentru respingerea cererii, întrucât îndeplinirea cerințelor trebuie să fie cumulativă, în ceea ce privește paguba iminentă (art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004) instanța reține că nu s-a făcut dovada prejudiciului material viitor și previzibil, reclamanta invocând un prejudiciu imprevizibil, folosindu-se de simple supoziții în legătură cu efectele asupra activității sale prin imposibilitatea asigurării cheltuielilor curente de funcționare.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Predeal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Predeal împotriva sentinței nr. 756 din 9 septembrie 2020 a Curții de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.