ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1967/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Dr. Constantin Opriș" Baia Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 6778/26.06.2017 și obligarea FGA la plata sumei de 3042,47 RON.

Prin sentința civilă nr. 4455 din data de 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Dr. Constantin Opriș-Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat Decizia nr. 6778/26.06.2017.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3042,47 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentul a arătat că, Fondul de Garantare acoperă creanțele de asigurări, în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent si statutul juridic de autoritate distinctă ale FGA conferă acestuia legitimitate procesuala activa in dosarul de faliment al asigurătorului sa solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzuta de Legea nr. 213/2015 și a Normei 16/2015 a ASF, procedura obligatorie si nu opționala.

Având in vedere ca principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări FGA, este obligat sa acționeze ca un profesionist, fiind in cunoștința de cauza in ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fara analiza a cererilor depuse de petenti la FGA, aceasta fiind si rațiunea introducerii in textul de lege a obligativității intrumentarii distincte a dosarelor de dauna de către FGA.

Recurentul susține că instanța de fond nu a apreciat întocmai si corespunzător dispozițiile legale in materie si anume, nu a analizat definiția data de legiuitor atât creanței de asigurare, cat si calității de creditor de asigurare.

Astfel, creanța de asigurare a fost definita prima data prin Legea nr. 503/2004, art. 3, alin. (1) lit. i) și ulterior prin art. 4, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 213/2015 si creditorii de asigurare au fost definiți prima data prin art. 3 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 503/202 și ulterior prin art. 4, alin. (1), lit. b), punctele (i), (ii) și (iii) din Legea nr. 213/2015.

A susținut recurentul că atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cat si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigure rezultata dintr-un contract de asigurare.

A apreciat recurentul că, in cazul dedus judecații spitalul, in raport cu FGA-uI nu deține o creanța de asigurare si nu este creditor de asigurare în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Asa-zisa creanța pe care o are spitalul nu rezulta dintr-un raport de asigurare si nici nu este beneficiar al asigurării si aceasta asa-zisa creanța de asigurare rezulta numai in baza unei polițe de asigurare de răspundere civila RCA, in cazul dedus judecații.

In asigurările de răspundere civila spre deosebire de celelalte asigurări (de bunuri si persoane) pe lingă asigurător si asigurat, in cazul in care se produce riscul acoperit prin asigurare, mai intervine si o a treia persoana, terțul păgubit, terț păgubit pe care legiuitorul a înțeles sa-l incadreze la art. 4, alin. (1), lit. b), pct. (iii) din Legea nr. 213/2015: "(iii)persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

In asigurările de răspundere civila, susține recurentul-pârât, in calitate de beneficiari pot apărea numai terțe persoane necunoscute in momentul incheierii asigurării. Aceste persoane cu toate ca, de cele mai multe ori primesc despăgubirea sau suma asigurata direct de la societatea de asigurare ele n-au dreptul de a acționa in justiție (facand excepție unele situații) decât pe asigurat. Din contractul de asigurare incheiat in cazul asigurării de răspundere civila nu rezulta raporturi juridice intre societatea de asigurare si terțele persoane păgubite.

Acesta mai precizează că, spitalele se constituie ca parti civile in cauzele penale, in caz contrar acestea pierd dreptul de acționa la instanța civila asigurătorul spitalele având numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul RCA.

In cazul asigurării de răspundere civila, RCA in acest caz, asiguratul răspunde delictual si asigurătorul răspunde contractual pentru fapta delictuala a asiguratului de răspundere civila.

Art. 2208 C. civ., la alin. (1), dispune ca: "în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească".

Or, in cazul dedus judecații FGA nu plătește indemnizații, ci creanțe de asigurare. Se va afirma ca, de fapt FGA, prin lege este obligat sa achite aceste indemnizații pe care asigurătorul falit nu Ie-a achitat insa, L 213/2015 prevede foarte clar definiția creanței de asigurare si a creditorilor de asigurare si FGA este obligat, prin lege, a analiza daca petentul deține o creanța de asigurare si dobândește astfel calitate de creditor de asigurare.

În concluzie a susținut recurentul că, in cazul dedus judecații, intimatul în raport cu recurentul, nu deține o creanța de asigurare si nu este creditor de asigurare in baza Legii nr. 213/2015, iar în susținerea recursului a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 22 noiembrie 2018, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 22 septembrie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 6778/26.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Dr. Constantin Opriș" Baia Mare privind suma de 3042,47 RON reținându-se că acesta nu are calitatea de creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta nu izvorăște dintr-un contract de asigurare.

Față de împrejurarea că A. S.A. a intrat în procedura falimentului, prin cererea de plată formulată de Spitalul județean de urgență Dr. Constantin Opris Baia Mare, a solicitat sa fie despăgubit din disponibilitățile FGA cu suma de 3042,47 RON, reprezentând cheltuieli spitalizare acordate persoanei vatamate B., sumă stabilită prin decontul de cheltuieli emis de Spital atașat la dosarul de fond.

În respingerea cererii de plată, pârâtul a avut în vedere faptul că Spitalul nu are calitatea de creditor de asigurare întrucât creanța invocată de acesta nu izvorăște dintr-un contract de asigurare.

Înalta Curte reține că, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 3042,47 RON ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA.

Înalta Curte apreciază ca relevantă și procedura desfășurată în dosarul penal nr. x/2013 în care prin sentința penală nr. 362/2014 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, s-a dispus achitarea numitului C. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și lăsată nesoluționată acțiunea civilă promovată de reclamant, considerentul achitării fiind că potrivit art. 4 teza I C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Așadar, rezultă că nesoluționarea laturii civile în procesul penal nu s-a efectuat tocmai din cauza unei cauze exoneratoare de răspundere prevăzută de legea penală, și nu în mod explicit datorită constatării unei lipse de vinovății a persoanei învinuite.

În fapt, îngrijirile medicale oferite victimei au fost necesare în urma unui accident rutier produs de numitul C., care la data de 02.09.2013 a accidentat-o pe numita B., în timp ce conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, autoturism ce deținea polița de asigurare RCA deschisă la societatea de asigurare A. S.A.

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare cu victimele accidentului, motiv pentru care Curtea constată că creanța solicitată de acesta îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Înalta Curte are în vedere faptul că suma dedusă judecății rezultă dintr-un contract de asigurare, respectiv cel încheiat între S.C. A. S.A. pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare x implicat în accidentul precizat mai sus, astfel că, intimatul are calitatea de persoană păgubită, conf. art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aceste prevederi se coroborează cu disp. art. 1

1

pct. 3 și 4 din Legea nr. 136/1995, conform cărora persoana păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Astfel, intimatul este persoană păgubită, deoarece conform Legii nr. 213/2015 și Legii nr. 136/1995 a suferit un prejudiciu ca urmare directă a accidentului rutier, respectiv a suportat contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei. Acest prejudiciu este în strânsă legătură de cauzalitate cu accidentul produs.

Conform art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015: "Fondul...are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", respectiv "Fondul garantează plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect faptul că, referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditorii de asigurări sunt definiți ca reprezentând persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și oricare alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite".

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terță persoană îndreptățită.

În mod corect instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit disp. art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

De asemenea, în speță sunt incidente și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată".

Pentru aceste motive, instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor incidente în materie, apreciind corect că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, prejudiciul suferit de către reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, acesta având calitatea de creditor de asigurare.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4455 din data de 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București –Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2021.