ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 977/2022

Ședința publică din data de 17 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 15.05.2019, reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 19754/10.04.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în dosarul nr. x/2017.

Prin sentința nr. 867 din 27 noiembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 19754/10.04.2019, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 2.064,47 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare.

Împotriva sentinței a declarant recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii reclamantului și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În esență, criticile recurentului au vizat soluționarea cauzei de către prima instanță cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că au fost interpretate și aplicate gresit dispozițiile prin care sunt definite creanța de asigurare și creditorul de asigurare, arătând că suma pretinsă de spitalul reclamant nu este o creanță de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare.

F.G.A. nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi și obligații al niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 16/2015, care reglementează scopul constituirii Fondului, modul de funcționare și procedura administrativă de urmat.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, privind definiția creanței de asigurări, adaugă nepermis la lege, în contextul în care acest articol nu face referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, iar creditorul de asigurare și creanța de asigurare sunt definite expres în același art. 4, dar și în art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces, ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Prima instanță nu a valorificat corect nici prevederile art. 313 alin. (1) și art. 320 din Legea nr. 95/2006 ce stipulează că furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza procesuală și a încălcat dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. a) și art. 230 din Legea nr. 95/2006, stabilind fără nicio dovadă, că în cauză nu există asigurare socială de sănătate, în temeiul căreia victima ar fi fost tratată de către intimatul-reclamant, deși textul legal stabilește prezumția legală de asigurare pentru toți cetățenii români. Astfel, unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate și, fiind un furnizor de servicii, are dreptul, potrivit legii, la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată se extinde și asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.

În final, recurentul a solicitat a fi avută în vedere, în acest sens, Decizia nr. 22 din 20.11.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Intimatul-reclamant Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 19754/10.04.2019, prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/24.05.2017, pentru suma de 2.064,47 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate B., ca urmare a accidentului de circulație produs la data de 30.06.2014 din culpa numitului C., conducător al autoturismului cu număr de înmatriculare x asigurat RCA la D. S.A..

Soluția primei instanțe, de admitere a acțiunii în sensul solicitat de reclamant, este împărtășită de către instanța de control judiciar, care reține că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin considerente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

De asemenea, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 definește creanțele de asigurări ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare pretențiile acestuia în cuantum de 2.064,47 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului. Despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă, așadar, un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) și a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit.

Recurentul-pârât a mai susținut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., se realizează în mod direct către terța persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată. Însă, acest argument pornește de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terță persoană păgubită, contrar celor anterior reținute de instanța de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută.

In ceea ce privește hotărârea pronunțată de Î.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, invocată de către recurentul-pârât, se apreciază că aceasta nu este relevantă în cauză, decizia nr. 22/2017 dezlegând o problemă de drept diferită de cea care constituie esența raportului juridic litigios de față. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a stabilit că F.G.A. nu este parte responsabilă civilmente în procesul penal. În cauza de față, plata despăgubirii nu are la bază o astfel de calitate a F.G.A., ci dreptul unităților spitalicești de a-și vedea satisfăcute creanțele în baza calității de creditori de asigurări.

În concluzie, contrar susținerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că suma solicitată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. A." Baia Mare cu titlu de cheltuieli de spitalizare rezultă dintr-un contract de asigurare, iar în realizarea scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, conform căruia Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, constată că refuzul pârâtului de a verifica pe fond cererea de plată formulată de către reclamant, pe baza documentelor justificative, este nelegal, iar hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 867 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2022.