ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 132/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul Spitalul Județean de Urgență "Dr. Constantin Opriș" Baia Mare, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19757/10.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților în dosarul nr. x/2017.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 804 din 18 noiembrie 2019, a respins măsura suspendării judecății, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a admis acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență dr. Constantin Opriș Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 19757/10.04.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.694,86 RON, reprezentând despăgubiri materiale.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015. Fondul de Garantare a Asiguraților procedează la plata indemnizațiilor/despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment, cu respectarea condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare și cu normele aplicabile în materie, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat. Din conținutul sentinței penale care a stat la baza formulării cererii rezultă că suma solicitată cu titlu de despăgubiri a fost stabilită în mod definitiv prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu persoana asigurată, reținându-se, în esență, că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în privința faptei asiguratului RCA, iar potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, astfel încât proporțional cu cota de culpă atribuită în sarcina asiguratului, se impune admiterea acțiunii civile în parte prin obligarea asigurătorului la plata acestor sume către reclamant. Creanța de asigurare a fost definită prin L 503/2004, art. 3, alin. (1) lit. i) și ulterior prin art. 4, alin. (1), lit. a) din L 213/2015 și creditorii de asigurare au fost definiți prin art. 3, alin. (1), lit. h) din L 503/202 și ulterior prin art. 4, alin. (1), lit. b), punctele (i), (ii) și (iii) din L 213/2015. Se poate observa că aceste definiții, atât a creanței de asigurare cât și a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii asigurărilor și asigurători ci, numai în raporturile cu FGA, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care FGA le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, FGA neachitând indemnizații de asigurare ci, creanțe de asigurare. Așa-zisa creanță pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare și nici nu este beneficiar al asigurării și aceasta, așa-zisă, creanță de asigurare rezultă numai în baza unei polițe de asigurare de răspundere civilă, RCA în cazul dedus judecății. Cauza răspunderii asigurătorului RCA nu este dauna pricinuită prin vătămarea sănătății, integrității corporale sau prin moartea celui asigurat/beneficiar al poliței de asigurare, ci primele plătite de asigurat, deci, cauza răspunderii este una contractuală, independentă de incidența vreunei forme de vinovăție. Cumulul celor două titluri de răspunderi este unanim admis în doctrină, reținându-se că vinovatul de producere a evenimentului nu-și poate fundamenta refuzul de a plăti despăgubirea de răspundere civilă pentru fapta ilicită pe care a săvârșit-o, pe motiv că este asigurat, asigurarea RCA fiind o formă de protecție a nevinovaților de producere a evenimentului rutier ce nu poate exonera pe păgubitor de răspunderea delictuală. FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii. Art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005 stabilește în mod clar și fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terța persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, persoana păgubită care este cea îndreptățită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă(RCA). În opinia recurentului reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA. Astfel, reclamantul nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională) și nici persoana păgubită (nefiind persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA). Cât privește susținerea reclamantului în sensul că potrivit art. 320, alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care prevede că: "Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată", în limita sumelor plătite, nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, având în vedere că prin această subrogare reclamantul nu a dobândit și calitate de creditor de asigurare în sensul art. 4alin 1 lit. b) din Legea nr213/2015. Prin urmare, reclamantul deține contra asigurătorului cel mult o creanță chirografară, iar nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile Fondului. Or, în calitate de creditor chirografar, are opțiunea înscrierii creanței sale în tabelul creditorilor, în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. 19757/10.04.2019 Fondul de Garantare a Asiguraților a respins plata sumei de 1.694.86 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru numita A., internată în perioada 14.09-18.09.2014 ca urmare a accidentului de circulație produs în 14.09.2014, din culpa numitului B., conducător auto al autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, având asigurarea RCA la S.C. C. S.A.. Față de conducătorul auto al autovehiculului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, prin Ordonanța din 14.11.2014 a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă. Autoturismul implicat în accident, cu numărul de înmatriculare x era asigurat la data producerii accidentului la S.C. C. S.A., conform informațiilor din baza de date cu asigurările obligatorii de răspundere civilă auto (RCA) încheiate pe teritoriul României - CEDAM, furnizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Ca urmare a intrării în faliment a asigurătorului, prin cererea de plata înregistrată sub nr. x/24.05.2017, reclamantul a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumei de 1694,86 RON reprezentând cheltuieli spitalizare pentru A., victima a accidentului rutier, potrivit decontului de cheltuieli al pacientului. Prin decizia nr. 19757/10.04.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cererea a fost respinsă pentru lipsa calității de creditor de asigurare a reclamantului. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare, motiv pentru care creanța solicitată îndeplinește condiția de a fi considerată o creanță de asigurare, contrar celor reținute în decizia atacată. Acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă (polița RCA), astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. De vreme ce prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat de reclamant. Astfel, în acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Totodată, instanța de fond în mod corect a avut în vedere și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată." Potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Așadar, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare, motiv pentru care creanța solicitată îndeplinește condiția de a fi considerată o creanță de asigurare, contrar celor reținute în decizia atacată. Acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă (polița RCA), astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. De vreme ce prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.