ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1896/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat anularea Deciziei nr. 8205 din 31.10.2018, emisă de pârâtă și restituirea în natură către Eparhia Reformată din Ardeal a imobilului înscris în CF nr. x Aiud (în format electronic) nr. top x, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x Aiud.

Prin sentința civilă nr. 175 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a anulat Decizia nr. 8205/31.10.2018 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să procedeze la soluționarea pe fond a cererilor formulate de reclamantă privind retrocedarea în natură sau prin măsuri compensatorii a imobilului înscris inițial în CF x Aiud, nr. top x, transcris în x Aiud (provenită din conversia de pe hârtie a CF x Aiud) – construcții de locuințe și teren în suprafață de 1888 mp.

A respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (9), teza finală, ale art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În motivarea sentinței nr. 175/09.07.2019, recurenta a arătat că instanța de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (9), teza finală, ale art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, a apreciat în mod eronat că Eparhia Reformată din Ardeal are vocația restituirii imobilelor în cauză (...) în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar.

A. În susținerea recursului recurenta a arătat că au fost aplicate eronat de către instanța de fond prevederile art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Recurenta a susținut că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un imobil să poată fi restituit în natură sunt:

- imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios;

- imobilul să fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989;

- la data soluționării cererii de retrocedare, imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru dovedirea calității de fost proprietar al imobilului, solicitantul poate depune, conform art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu punctul 13 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc).

În dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/11.02.2003, nr. y/11.02.2003 și nr. z/23.01.2006, soluționate prin Decizia nr. 8205/31.10.2018, există copia cărții funciare nr. x a localității Aiud din care reiese faptul că proprietarul imobilului identificat cu nr. top. x a fost Școala Evanghelică Reformată din Aiud, iar nu Eparhia Reformată din Ardeal.

În sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conținutul Cărții funciare în care este înscris imobilul respectiv.

Depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate nu poate înlocui însăși înscrierea în Cartea funciară.

La o simplă analiză a Foii B a Cărții funciare nr. x a localității Aiud se poate observa faptul că, în lipsa altor mențiuni privind rectificarea înscrierii în cartea funciară a titularului dreptului de proprietate, imobilul solicitat se afla în proprietatea Școlii Evanghelice Reformate din Aiud la momentul preluării abuzive.

Potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Aceste dispoziții, coroborate cu dispozițiile art. 33 din actul normativ menționat, consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Având în vedere aceste prevederi legale raportate la înscrierile din Cartea funciară nr. x a localității Aiud, recurenta a susținut că se poate aprecia că, atâta timp cât potrivit cărții funciare proprietarul inițial al imobilului solicitat a fost Școala Evanghelică Reformată din Aiud și nu există nicio înscriere din care să reiasă că s-ar fi rectificat denumirea acestui proprietar până la momentul preluării abuzive, imobilul respectiv a fost preluat din proprietatea Școlii Evanghelice Reformate din Aiud, iar nu din proprietatea reclamantei.

Interpretarea coroborată a înscrisurilor astfel cum a fost realizată de instanță nu este în măsură să răstoarne prezumția absolută a dreptului de proprietate ce reiese din cartea funciară.

Potrivit Ordinelor Ministrului de Justiție nr. 1909:2207 și nr. 1911:19407, biserica universală reformată, prin dreptul său de autoguvernare, este singura care are dreptul și competența ca, prin rectificarea înscrierii eronate, să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilelor care servesc scopurilor școlilor sale confesionale în favoarea bisericii susținătoare, în calitate de proprietar incontestabil al acelor bunuri.

Așadar, recurenta a arătat că potrivit acestui act, dacă Eparhia Reformată din Ardeal ar fi fost într-adevăr proprietara imobilului în cauză, ar fi putut să solicite rectificarea înscrierii din Cartea funciară nr. x a localității Aiud și intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului. Or, în Foaia B a cărții funciare menționate nu există nicio înscriere din care să reiasă că Eparhia Reformată din Ardeal ar fi solicitat rectificarea înscrierii din cartea funciară și intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului identificat cu nr. top. x, care figura în proprietatea Școlii Evanghelice Reformate din Aiud.

În consecință, recurenta a apreciat că instanța de fond nu a interpretat corect prevederile art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, și, astfel, a constatat greșit că imobilul identificat cu nr. top. x s-a aflat în proprietatea Eparhiei Reformate din Ardeal.

B. Recurenta a susținut, de asemenea, că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin reținerea în considerente a faptului că școlile confesionale erau susținute material și supravegheate din punct de vedere al activității școlare de către diferitele structuri ale cultelor religioase (parohii, eparhii), aparținând acestora, aspect ce rezultă inclusiv din economia Decretului nr. 176/1948, în temeiul căruia a fost preluat imobilul solicitat.

Recurenta a susținut că în aplicarea art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în absenta unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă ca deține imobilul sub nume de proprietar.

Or, în speță, recurenta a subliniat că proba contrară o reprezintă însăși Cartea funciară.

Deși în actul normativ de trecere a imobilului în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 176/1948, este înscrisă Școala ref. din Aiud, județul Alba, a Bisericii Reformate, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal, nu se poate conchide că aceasta reprezintă o confirmare a proprietății Eparhiei Reformate din Ardeal asupra imobilului, având în vedere dispozițiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Simpla mențiune din decretul de naționalizare nu este de natură să stabilească dreptul de proprietate asupra unui imobil, atâta timp cât în cartea funciară este înscrisă o altă persoană.

II. Referitor la faptul că instanța de fond a reținut puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 4684/2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2008, recurenta a arătat faptul că Eparhia Reformată din Ardeal a invocat puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 4684/2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. x/2008, decizie prin care s-a reținut că Eparhia Reformată din Ardeal este îndreptățită la restituirea unui imobil al cărui proprietar tabular inițial a fost Școala Evanghelică Reformată din Aiud.

Recurenta a arătat că, prin întâmpinare, a invocat puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 208/30.03.2005, pronunțată de către Tribunalul Alba în dosar nr. x/2005 (prin care s-a reținut că Eparhia Reformată din Ardeal nu a făcut dovada că este succesoarea în drept a proprietarului tabular - Colegiul Reformat Bethlen Gabor - al unor imobile înscrise inițial în Cartea funciară nr. x a localității Aiud), ca prezumție legală irefragabilă, având în vedere dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În acest caz este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta a precizat că, în prezenta cauză, chestiunea litigioasă pusă în discuție o reprezintă calitatea reclamantei de fostă proprietară a imobilului solicitat, aspect care a fost analizat și asupra căruia s-a pronunțat Tribunalul Alba, prin sentința sus-menționată.

Așadar, nu se poate face abstracție de efectul de lucru judecat al acestei sentințe. Lucrul judecat, prin efectul său pozitiv, impune judecății ulterioare respectarea modului în care o chestiune litigioasă a fost tranșată deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Recurenta apreciază că în speță s-ar fi impus reținerea puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 208/30.03.2005 a Tribunalului Alba, având în vedere că această hotărâre este anterioară Deciziei nr. 4684/2010 a Înaltei Curți de Casație si Justiție și că vizează imobile înscrise în aceeași Carte funciară în care a fost înscris inițial și imobilul din prezentul litigiu.

În plus, recurenta invocă practica judiciară arătând faptul că, recent, într-un litigiu ce a avut ca obiect anularea unei decizii a Comisiei speciale de retrocedare prin care s-a respins o cerere de retrocedare depusă de Eparhia Reformată din Ardeal, privind un imobil al cărui proprietar tabular inițial a fost Colegiul Reformat din Cluj, instanța a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Astfel, prin sentința civilă nr. 278/28.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3043/05.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea formulată de către Eparhia Reformată din Ardeal prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 5272/19.02.2016 a Comisiei speciale de retrocedare.

Prin sentința civilă nr. 278/28.09.2016, Curtea de Apel Cluj a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 362/A/27.04.2006 a Tribunalului Cluj și a deciziei civile nr. 268 l/R/04.12.2006 a Curții de Apel Cluj, în care s-a analizat calitatea procesuală activă a Eparhiei Reformate din Ardeal și s-a stabilit că aceasta nu-și justifică calitatea din perspectiva faptului că nu a fost proprietara imobilului în privința căruia solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și nici nu are calitatea de succesor în drepturi al fostului proprietar.

III. Referitor la faptul că instanța de fond a obligat pârâta să soluționeze pe fond cererile de retrocedare depuse de către Eparhia Reformată din Ardeal, recurenta arată că în dosarul aferent cererilor de retrocedare nu există informații actuale privind situația juridică a imobilului solicitat. Prin urmare, consideră recurenta că, în ipoteza respingerii recursului formulat, va fi în imposibilitatea emiterii unei/unor decizii în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În acest context, solicită instanței de recurs ca, în cazul respingerii recursului formulat, să fixeze, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, un termen mai lung care să permită realizarea unor demersuri suplimentare pentru obținerea de informații actuale privind situația juridică a imobilului solicitat, în vederea fundamentării deciziei/deciziilor.

Intimata Eparhia Reformată din Ardeal a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului a nefondat.

În motivare arată că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, sentința atacată cu recurs fiind legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal a supus controlului judiciar Decizia nr. 8205 din 31.10.2018 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, prin care au fost respinse cererile nr. x/11.02.2003, nr. y/11.02.2003 și nr. z/2006 formulate de reclamantă cu privire la retrocedarea imobilului înscris inițial în CF x Aiud, nr. top x, transcris în CF x Aiud (provenită din conversia de pe hârtie a CF x Aiud) – construcții de locuințe și teren în suprafață de 1888 mp.

Cererile au fost respinse cu motivarea că, la data naționalizării, imobilele s-au aflat în proprietatea Școlii Evanghelice Reformate din Aiud și nu în proprietatea reclamantei Eparhia Reformată din Ardeal.

Instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei, obligând pârâta să procedeze la soluționarea pe fond a cererilor depuse de intimata-reclamantă, fiind respinsă în rest acțiunea

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de primă jurisdicție a reținut că în Decretul nr. 176/1948, în temeiul căruia au fost preluate imobilele revendicate de reclamantă, se regăsește și "Școala ref. din Aiud, județul Alba, a Bis. reformate cu întreaga avere, conform inventarului jurnal", iar din perspectiva dreptului canonic și a dreptului maghiar aplicabil la momentul intabulării, a reținut existența unor acte normative care reglementau raporturile patrimoniale ale cultului reformat, fiind enumerate mai multe acte normative.

A mai reținut că dreptul de proprietate al Eparhiei Reformate din Ardeal asupra Liceului reformat Bethlen din Aiud este confirmat în Autorizația nr. x/21.12.1928, emisă de Direcția generală a învățământului particular, publicată în Monitorul Oficial din data de 23.01.1929, prezentând relevanță și adresa nr. x/11.04.2008 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, din cuprinsul căreia rezultă că Eparhia Reformată din Ardeal, parte a Bisericii Reformate din România, are vocația de a fi beneficiara restituirii de către stat, conform O.U.G. nr. 94/2000, a bunurilor care au aparținut acelor părți componente locale ale cultului reformat, care nu mai există în prezent. Ca atare, instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta are vocația restituirii imobilului în cauză, nu în calitate de continuatoare în drepturi a proprietarului tabular, ci în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că intimata-reclamantă nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului revendicat, așa cum prevăd dispozițiile legale aplicabile.

Instanța de control judiciar, analizând actele și lucrările cauzei în raport cu sentința atacată și dispozițiile legale aplicabile, constată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel încât criticile formulate în recurs sunt fondate, având în vedere argumentele ce urmează.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile ordonanței de urgență, iar potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar.

Așadar, textul normativ impune condițiile, esențiale, ca titularul cererii de retrocedare să facă dovada că a fost proprietarul imobilului a cărei restituire o solicită și că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate sunt cele prevăzute de pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond, deși a analizat dacă reclamanta a fost proprietara imobilului în litigiu, nu s-a raportat la proprietarul tabular al imobilului la data preluării abuzive, acesta fiind, conform Cărții funciare nr. x a localității Aiud, Școala Evanghelică Reformată din Aiud, și nu Eparhia Reformată din Ardeal, cele două entități fiind diferite.

Pe cale de consecință, în mod greșit s-a reținut că reclamanta are vocația restituirii imobilului în nume propriu, în calitate de fost proprietar, deși, din perspectiva dispozițiilor din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărților funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei (art. 32), și nu s-a probat faptul că reclamanta este proprietara imobilului solicitat spre retrocedare.

În mod greșit instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 4684/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care, raportat la obiectul celor două litigii, vizând anularea deciziilor emise de Comisia Specială de Retrocedare, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 94/2000, asupra cererilor de retrocedare, și aspectele de fapt și de drept analizate, se constată, în fapt, că se pune în discuție practica instanțelor de judecată cu privire la soluționarea cererilor de chemare în judecată formulate de reclamantă. Or, jurisprudența nu constituie izvor de drept, recurenta pârâtă invocând, de altfel, hotărâri judecătorești în sens contrar (Sentința civilă nr. 278/28.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 3043/05.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Pentru aceste motive, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale, va admite recursul și, rejudecând cauza, decizia contestată fiind emisă de pârâtă cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 94/2000, va respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 175 din 09 iulie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și în rejudecare respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.