ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1852/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost sesizată prin sentința civilă nr. 2461/2018 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reținându-se în esență faptul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii acțiunii reclamantei, anume 05.01.2018, pe criteriul valoric, suma în litigiu fiind de 1.962.067 RON.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta societatea A. S.R.L. a formulat contestație împotriva Deciziei pf. x din 18.10.2017 (numărul corect fiind x din 18.10.2017) de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de MFP – ANAF – DGAF - Direcția Regională Antifraudă Constanța. Reclamanta a mai solicitat instanței să dispună anularea hotărârii respective și a măsurii luate de poprire pe conturi.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 285 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. București, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică - Direcțiile Generale Regionale Constanța și București, referitoare la contestarea Deciziei nr. A-AFR 20262/18.10.2017 (identificată în contestație cu numărul x/18.10.2017) emisă de Direcția Generală Antifraudă Constanța pentru instituirea măsurilor asigurătorii de poprire asupra disponibilităților bănești din conturile bancare ale reclamantei în cuantum total de 1.962.067 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esență, că sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată: cu încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor și mijloacelor de apărare ale părților - motivul de casare de la oct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pe baza unor motive contradictorii și străine de natura pricinii referitoare la debite înregistrate în evidențele ANAF de 1.962.067,00 RON - motivul de casare de la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 213 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) care prevăd condițiile stricte în care, în cazuri excepționale, pot fi dispuse măsuri asigurătorii, precum și a dispozițiilor din hotărârea CJUE din cauza C-277/14 PPUH - motivul de casare de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se susține că, sentința nu cuprinde considerentele în baza cărora s-a respins motivul de nelegalitate al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii invocat în contestație constând în necompetența organului emitent al deciziei, Direcția Regională Antifraudă Constanța pentru o societate cu sediul în București.

Se mai precizează de către recurentă că, prima instanță nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de societate prin care se arată că aspectele imputate acesteia în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt fapte ale unor terți săvârșite de aceștia ulterior raporturilor comerciale cu societatea.

Totodată susține recurenta că, prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la aspectele prezentate în contestație din care rezultă realitatea operațiunilor comerciale în discuție, respectiv achiziționarea mărfurilor evidențiate în facturi, achitarea contravalorii acestora prin viramente bancare, livrarea mărfurilor către clienții societății A. și încasarea contravalorii mărfurilor livrate tot prin viramente bancare la un nivel superior contravalorii mărfurilor vândute, ceea ce a generat profit societății care, la rândul său a antrenat plata impozitului pe profit și plata TVA.

Apreciază recurenta că, prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra împrejurării indicate în contestație drept motiv de nelegalitate a decizie de instituire a măsurilor asigurătorii referitoare la faptul că, controlul a avut în vedere perioada cuprinsă între 05.11.2014-09.12.2015, dar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt invocate împrejurări ulterioare acestei perioade, cum ar fi spre exemplu unele datorii mici către buget pentru anii 2016 și 2017, majorarea capitalului social, unele schimbări în structura asociativă.

În continuare recurenta susține că Sentința recurată cuprinde motive străine de natura pricinii referitoare la pretinse debite de 1.962.067,00 RON înregistrate în evidențele ANAF - motiv de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și că Sentința este nelegală în raport cu dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală și cu dispozițiile cuprinse în deciziile CJUE din cauza C-277/14PPUH- motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs se observă că, sentința recurată nu cuprinde considerentele în baza cărora s-a respins motivul de nelegalitate al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii invocat în contestație constând în necompetența teritorială a organului emitent al deciziei, Direcția Regională Antifraudă Constanța pentru o societate cu sediul în București.

Potrivit art. 30 alin. (1) Codul de procedură fiscală "Pentru administrarea creanțelor fiscale și a altor creanțe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) și (2), competența revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului."

Conform art. 30 alin. (3

1

) Codul de procedură fiscală "Administrarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabilii mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, se realizează de organul fiscal de la nivel județean sau al Municipiului București, după caz."

Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art. 31 alin. (1) Codul de procedură fiscală "în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin domiciliu fiscal se înțelege: [...] c) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat.

Față de cele expuse anterior, este evident că Direcția Regională Antifraudă Constanța nu avea competența teritorială de a dispune măsuri asigurătorii pentru un contribuabil mijlociu (așa cum se arată în decizie) cu domiciliul fiscal (sediul social) în București care își exercită gestiunea administrativă și conducerea efectivă a afacerilor la sediul social.

În continuare, instanța de control judiciar apreciază că recursul este fondat și din perspectiva faptului că prima instanță nu s-a pronunțat asupra apărărilor reclamantei-recurente prin care se arată că aspectele imputate societății în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt fapte ale unor terți săvârșite de aceștia ulterior raporturilor comerciale cu societatea, cu privire la aspectele prezentate în contestație din care rezultă realitatea operațiunilor comerciale în discuție, respectiv achiziționarea mărfurilor evidențiate în facturi, achitarea contravalorii acestora prin viramente bancare, livrarea mărfurilor către clienții societății și încasarea contravalorii mărfurilor livrate tot prin viramente bancare la un nivel superior contravalorii mărfurilor vândute, ceea ce a generat profit societății care, la rândul său a antrenat plata impozitului pe profit și plata TVA. Mai mult de cât atât, se observă că prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra împrejurării indicate în contestație drept motiv de nelegalitate a decizie de instituire a măsurilor asigurătorii referitoare la faptul că pretinsul control ar fi avut în vedere perioada cuprinsă între 05.11.2014 - 09.12.2015, dar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt invocate împrejurări ulterioare acestei perioade.

Referitor la un alt motiv de recurs, și anume, sentința cuprinde motive străine de natura pricinii referitoare la debitele de 1.962.067,00 RON înregistrate în evidentele ANAF, trebuie menționat faptul că societatea nu este debitoarea vreunei creanțe fiscale pentru o astfel de sumă care să fi fost stabilită de organele fiscale în condițiile art. 93 alin. (2) Codul de procedură fiscală fie prin declarație de impunere, fie prin decizie de impunere.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și actul anterior emiterii acesteia, respectiv Procesul-verbal de control al Direcției Generale Antifraudă București nu reprezintă modalități legale de stabilire a unei creanțe fiscale, întrucât nu sunt nici declarații de impunere, nici decizii de impunere.

În ceee ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este întemeiat având în vedere faptul că sentința atacată este nelegală în raport cu dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală Nelegalitatea hotărârii primei instanțe derivă și din neîndeplinirca condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Legiuitorul a prevăzut că instituirea măsurilor asigurătorii are loc numai în cazuri excepționale atunci când există pericolul care trebuie dovedit de organul fiscal, ca debitorul unei creanțe fiscale să se sustragă, să se ascundă ori să își risipească patrimoniul îngreunând astfel în mod considerabil colectarea.

În cauza de față, nu este relevată nicio faptă concretă de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului contribuabilului A. care să fie indicată în decizie și să fie și probată de organele fiscale.

Pe de altă parte, împrejurările reținute de instanța de fond referitoare la cuantumul ridicat al creanței fiscale stabilit, care așa cum s-a arătat este numai prezumtiv până la emiterea unei decizii de impunere, în raport dee valaorarea bunurilor din patrimoniul societății reclamante, comportamentul fiscal suspect al acesteia care în realitate este calificat pe baza comportamantului fiscal al partenerilor săi de afaceri nu sunt elemente factuale apte de a fi calificate cazuri excepționale în sensul art. 213 Codul de procedură fiscală și a justifica instituirea măsurilor asigurătorii.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de A. S.R.L.., va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite acțiunea și va anula Decizia nr. A-AFR 20262/18.10.2017 (identificată în contestație cu numărul x/18.10.2017) emisă de Direcția Generală Antifraudă Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 285 din 29 ianuarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, admite acțiunea.

Anulează Decizia nr. A-AFR 20262/18.10.2017 (identificată în contestație cu numărul x/18.10.2017) emisă de Direcția Generală Antifraudă Constanța.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.