ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06.07.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, astfel cum a fost completată și precizată, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Agenția București Mall, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1.1 lit. b), art. 4.3 teza a II-a, art. 5.1, art. 6.1 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x/22.08.2007, cu consecința eliminării acestora din contract; să dispună restituirea sau reținerea în contul creditului reclamanților a sumei de 1.480,84 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de procesare, la care se adaugă dobânda legală, a sumei de 17.415,46 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală, a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă până la data formulării acțiunii, precum și a oricăror altor sume încasate cu același titlu până la pronunțarea hotărârii; reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la recalcularea dobânzii variabile prevăzute de art. 4.1 lit. b) din contract, începând cu data de 22.09.2008 până la încetarea contractului, după următoarea formulă: marja fixă + LIBOR la X luni, avându-se în vedere marja fixă aplicată de bancă la data încheierii contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de credit, care sa prevadă modul de calcul al dobânzii, după formula indicată mai sus și care sa precizeze că modificarea dobânzii urmează să se facă atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de fluctuația indicelui de referință LIBOR CHF și la o marjă a băncii ce a fost inclusă în calculul dobânzii fixe de 3,9% pe an; de asemenea, au solicitat stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, curs valabil pe toată durata contractului, conversia în moneda națională a plăților pe care le efectuau în baza contractului de credit menționat, obligarea pârâtei C. S.A. la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului, cu respectarea hotărârilor instanței și constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de credit x/22.08.2007, cu consecința înlăturării, cu efect retroactiv, a tuturor urmărilor acestui act juridic, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2792/06.05.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, a constatat nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/22.08.2007, a constatat nulitatea absolută a actului adițional la contractul de credit nr. x/22.08.2007, neindividualizat prin număr și dată, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, apelanții-reclamanți A. și B. și apelanta-pârâtă C. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1559A/05.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile și ca neîntemeiată cererea apelanților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei sus-menționate, recurenții-reclamanți A. și B. și recurenta-pârâtă C. S.A. au declarat recurs.

I. Prin memoriul lor de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, au prezentat situația de fapt și evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, au susținut că modalitatea în care instanța de prim control judiciar a apreciat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, relevă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E.

În acest sens, au susținut că, în contra celor reținute de curtea de apel, sunt relevante considerentele hotărârii pronunțate de C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), potrivit cărora o clauză este redactată clar și inteligibil, nu doar în ipoteza în care este inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci atunci când contractul expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, precum și relația dintre acesta și cel prevăzut în alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce-1 privește.

Or, în speță, împrejurarea că în contractul de credit s-au menționat în mod concret sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane, modul de calcul și modalitatea de plată, nu poate conduce spre concluzia că respectivele clauze au fost redactate clar și ușor de înțeles, atât timp cât nu au fost precizate ce servicii prestate de bancă sunt acoperite de costurile impuse consumatorului.

Au subliniat recurenții că necesitatea existenței acestor mențiuni în contractul de credit se circumscrie obligației profesionistului de informare a consumatorului, reglementată de art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, au arătat că echilibrul contractual nu poate fi determinat în mod simplist, impunându-se stabilirea modalității în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, prin consolidarea poziției profesionistului, în detrimentul consumatorului.

Mai mult, au susținut că prin încadrarea comisioanelor în prețul contractului, instanța de apel a dat o interpretare greșită a noțiunii de obiect al contractului de credit, prin prisma art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, au evocat normele comunitare și jurisprudența C.J.U.E. și au subliniat că, în conformitate cu acestea, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale, iar nu cele accesorii.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile vizând comisionul de administrare, inserate la art. 6.3 din contract, sunt abuzive.

Au mai arătat recurenții că, înlăturând ca nefondat motivul de apel privind recalcularea dobânzii variabile conform formulei propuse, începând cu cel de-al doilea an de creditare, curtea de apel a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile art. 13 și 14 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, au evocat jurisprudența CJ.U.E. și au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000, subliniind că rațiunea legii sus-menționate este de a oferi un remediu eficace consumatorilor.

Or, în speță, deși a constatat caracterul abuziv al clauzei vizând dobânda variabilă, instanța de prim control judiciar nu a determinat și consecințele înlăturării acesteia și echilibrarea raportului dintre părți, prin aplicarea formulei de calcul pe care au propus-o.

În ceea ce privește considerentele deciziei atacate vizând clauza de risc valutar, au susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit principiul nominalismului monetar, reținând incidența art. 1578 C. civ., cu consecința excluderii acestei clauze din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei (CE) nr. 93/13.

Au susținut recurenții că, deși a cunoscut faptul că prețul imobilului urma a fi plătit în euro, banca le-a oferit un credit în franci elvețieni, impunându-le costurile aferente viramentului și cursul de schimb franc elvețian-euro.

În opinia recurenților, atât timp cât francul elvețian nu este moneda reală de creditare, ci moneda de substituție, cu scopul conservării valorice a împrumutului, exclusiv în favoarea profesionistului, în speță, mecanismul descris nu reprezintă o aplicație a nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ.

Or, așa fiind, din perspectiva Directivei (CE) nr. 93/13, instanța de judecată este chemată să analizeze în ce măsură clauza care impune returnarea creditului în franci elvețieni intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sens în care trebuie verificat dacă este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

În acest sens, au susținut că banca nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la vulnerabilitatea monedei în care le-a acordat creditul, punându-i în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmăririi propriilor interese.

O altă critică vizează greșita soluționare a capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu.

Astfel, au arătat că, în contra celor reținute de instanța de apel, intervenția instanței este nu numai posibilă din punct de vedere juridic, dar și imperios necesară pentru restabilirea echilibrului contractual, fiind permisă prin corelarea principiilor bunei-credințe și echității.

În final, au arătat că, în aplicarea principiului de drept "quod nullum est, nullum producit effecturri dar și a art. 14 din Legea nr. 193/2000, care face trimitere la dreptul comun, se impune repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea oricăror sume plătite în plus, în baza clauzelor declarate nule și emiterea unui nou plan de rambursare a creditului.

II. Prin memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a prezentat situația de fapt și evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a arătat că instanța de apel, constatând caracterul abuziv și nulitatea clauzei inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Concretizând, a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele contractuale referitoare la dobânzi și comisioane privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil.

În acest context, a evocat Directivele (CE) nr. 93/13 și nr. 48/2008 și normele de transpunere a acestora în dreptul național, precum și jurisprudența instanței supreme și a Curții Constituționale și a subliniat că cerințele ca respectiva clauză să privească obiectul principal al contractului și prețul acestuia sunt alternative, iar nu cumulative.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a analizat clauza inserată la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, însă nu a avut în vedere, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda și nici dispozițiile legale în vigoare la data semnării contractului (22.08.2007), limitându-se la a face aprecieri fără susținere în legislația aplicabilă la acel moment.

Mai mult, a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a avut în vedere îndeplinirea condițiilor cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, a analizat doar două dintre aceste condiții, respectiv dezechilibrul semnificativ și lipsa negocierii, omițând să verifice îndeplinirea condiției relei-credințe a băncii și a reținut în mod nelegal că prin identificarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este îndeplinită și condiția relei-credințe; or, buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită în condițiile art. 1169 C. civ.

În continuare, a reiterat cele expuse în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale vizând dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit și nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și nici contrare cerințelor bunei-credințe.

O altă critică formulată de această recurentă vizează omisiunea instanței de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior eliminării din contract a criteriului de modificare a dobânzii reprezentat de "evoluția pieței financiare", începând cu luna iunie 2010.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 80 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, ignorând împrejurarea că, începând cu luna iunie 2010, dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele LIBOR la 6 luni.

De asemenea, a susținut că, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 pentru a considera că actul adițional la contract nu a fost acceptat tacit, cu motivarea că prezentarea borderoului nu este suficientă pentru a proba expedierea corespondenței către consumatori, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material.

Aceasta, întrucât potrivit C. proc. civ., comunicarea se poate face prin poștă sau prin firme de curierat, însă dovada recepționării corespondenței este necesară doar în cazul actelor de procedură, nu și a corespondenței între particulari.

Mai mult, potrivit art. 14.6 din contractul de credit, orice comunicare este valabil făcută la adresa de domiciliu a împrumutatului sau la cea indicată pentru corespondență, fără a se impune confirmarea primirii.

Or, în opinia recurentei, a făcut dovada unui fapt pozitiv, efectuând comunicarea, dovada neprimirii corespondenței incumbând împrumutaților, care susțin că nu au primit-o.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30.04.2018, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. la data de 18.05.2018, recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare, iar la 04.06.2018 au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că motivele de casare au fost invocate omisso medio.

Atât recurenții-reclamanți, cât și recurenta-pârâtă au depus la dosar înscrisuri prin care și-au exprimat acordul ca, în ipoteza în care sunt admisibile, recursurile să fie soluționate de completul de filtru.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Nu au fost exprimate puncte de vedere de către părți.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 1559A din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 și cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

I. În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului pretins abuziv al clauzelor care instituie comisionul de procesare și comisionul de administrare din contractul de credit nr. x/22.08.2007, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În al doilea rând, instanța supremă reține că dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, nu sunt incidente în speță față de data încheierii contractului de credit, 22.08.2007, întrucât respectivele dispoziții au fost introduse în textul legii prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, în vigoare de la 31.07.2007. .

Nu în ultimul rând, reține că instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de procesare și a comisionului de administrare. În esență, susțin că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a statuat că dispozițiile contractuale vizate permit recurenților consumatori să evalueze consecințele economice care decurgeau din acestea, aceste clauze stabilind în mod precis cuantumul comisionului de procesare și al comisionului de administrare, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, instanța de apel a reținut corect că nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/22.08.2007 nu interzicea perceperea unui comision de procesare credit ori a unui comision de administrare credit.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că: "art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de procesare și de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Potrivit art. 6.1 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x/22.08.2007, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de procesare de 1,5%, calculat la valoarea creditului, plătibil integral la data tragerii creditului și un comision de administrare lunară a creditului, de 0,2%, aplicat la valoarea soldului creditului, achitat la data scadenței fiecărei rate lunare.

Prin urmare, aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de procesare și de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora.

Nu în ultimul rând, se reține că ambele instanțe anterioare au reținut caracterul nenegociat al contractelor de credit, astfel încât criticile recurenților sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a C.J.U.E. relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata celor două comisioane, recurenții au invocat și prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004.

În primul rând, instanța de recurs constată, în acord cu cele reținute de judecătorii din apel, că textele de lege pretins încălcate nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună- credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a scopului pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Critica recurenților-reclamanți privind faptul că instanța de apel ar fi apreciat greșit că instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Din această perspectivă, se reține că, în mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile litigiului de față, ce are ca obiect o cerere promovată direct de către consumatori împotriva unui profesionist, în condițiile art. 14 din aceeași lege.

Totodată, criticile recurenților privind aplicarea dispozițiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999 în sensul aplicării formulei propuse de aceștia nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, așa cum rezultă din textul actului normativ invocat, indicele de referință aplicabil ar fi trebuit să fie deja menționat în contract, iar, pe de altă parte, instanțele anterioare au constatat deja caracterul abuziv al clauzei 4.3 teza a II-a din contractului de credit nr. x/22.08.2007, reținând că nu s-a indicat în mod clar modul de determinare a indicelui de referință.

Prin urmare, critica recurenților urmărește modificarea unilaterală a clauzei 4.3 din contract, deși nici legea și nici contractul nu conțin o prevedere în acest sens, care să permită intervenția instanței în acordul de voință al părților.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecății nu exista o astfel de dispoziție supletivă.

Înalta Curte face trimitere la hotărârea din 25 noiembrie 2020, pronunțată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că: "[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților […]".

Prin urmare, ipotezele în care instanțele naționale pot acorda părților posibilitatea de a negocia (nu de a accepta clauze impuse de instanță) în privința unui mod de calcul al dobânzii, ca și remediu pentru înlăturarea consecințelor deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca, sunt acelea în care, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părți nu mai poate continua, situația nefiind incidentă în speță.

În plus, așa cum s-a arătat, recurenții-reclamanți nu au solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceștia, însă, în jurisprudența C.J.U.E. s-a reținut că, "atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța națională nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Prin urmare, și această critică va fi respinsă ca nefondată.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), stabilizare curs la data contractării creditului și convertire în moneda națională a creditului, recurenții au invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 5.1 din contractul de credit nr. x/22.08.2007 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că această clauză denumită de recurenți de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, așa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de părți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că invocarea teoriei impreviziunii de către apelanții reclamanți s-a făcut în sprijinul argumentării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar contestate și în scopul obținerii înghețării cursului de schimb valutar CHF – leu de la data încheierii contractului, fără a învesti instanță cu o cerere distinctă în acest sens. Totodată, a reținut că nu a fost administrată nicio dovadă care să probeze condițiile de admisibilitate ale teoriei impreviziunii, astfel cum rezultă acestea din Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017.

Instanța supremă reține că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp cu clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF – Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

II. În motivarea recursului propriu, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă C. S.A. a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/22.08.2007 privind evoluția dobânzii variabile.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 22 august 2007 în ce privește criteriul de evoluție al indicelui de referință (în funcție de evoluția pieței financiare), reținând că această clauză privind dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare, fără a fi enumerați expres care sunt indicatorii pieței financiare care ar putea fluctua, reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. A mai reținut instanța că o astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenția de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea contractului, doar determinabilă în funcție de evoluția unor indici nespecificați în contract.

Instanța supremă reține că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, instanța supremă reține că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 22 august 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, față de clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit, referitoarea la evoluția dobânzii variabile, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Susținerea recurentei-pârâte privind dovada negocierii clauzei este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanțe și menținută prin decizia pronunțată de instanța de apel, care a menționat că își însușește în totalitate argumentele expuse de instanța de fond cu privire la clauza 4.3 din contractul de credit. De asemenea, aspectele legate de transparența clauzei contestate și afirmarea lipsei unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, se remarcă faptul că recurenta-pârâtă reiterează cele susținute în fazele procesuale anterioare, privind exemplificarea modului de aplicare a unor indici de variație a dobânzii contractuale, însă, pe lângă aspectele de alegată netemeinicie pe care le evidențiază, instanța supremă constată ca fiind corectă reținerea instanței de apel în sensul că argumentele și explicațiile cuprinse în motivele de apel nu pot completa clauza a cărei nulitate s-a constatat, în lipsa includerii acestora în contract.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, această clauză care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită reclamantei să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod corect că, modul de calcul al dobânzii variabile avut în vedere la încheierea contractului, deși prezentat în cuprinsul motivelor de apel, nu se regăsește în conținutul contractului de credit, prin urmare, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea convenției de credit.

Este greșită alegația recurentei-pârâte conform căreia, la 22 august 2007, legea nu impunea includerea unor elemente de cost în conținutul clauzei privind dobânda variabilă, de vreme ce prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impuneau precizarea unui motiv întemeiat în contract, pentru modificarea unilaterală a contractului și, totodată, condiția informării clientului, care să aibă posibilitatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Or, corect a reținut instanța de apel că, raportat la dispozițiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este îndeplinită condiția prevederii în contract a posibilității rezilierii contractului în situația în care reclamanta nu este de acord cu noua valoare a dobânzii variabile. Totodată, față de apărarea recurentei-pârâte în sensul că reclamanții au posibilitatea de a rezilia contractul oricând prin rambursarea anticipată a creditului, se reține că cele două noțiuni sunt diametral opuse, respectiv rezilierea contractului reprezintă o sancțiune aplicabilă în cazul intervenirii culpei unei părți în derularea contractului, pe când rambursarea anticipată este o formă de executare a contractului mai înainte de termenul stipulat.

Critica referitoare la soluția pronunțată asupra implementării actului adițional de transpunere a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, vizează aspecte de netemeinicie.

Deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 95 și de art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 și respectiv de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, prin argumentele expuse, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului.

Recurenta-pârâtă urmărește, astfel, să obțină o nouă reevaluare a situației de fapt, cu privire la notificarea emisă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și la acceptarea tacită a actului adițional.

Aspectele de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit – 23.10.2007): " (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situații care sunt precis determinate în actul juridic și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 – pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 4.3 teza a II-a din contract, "În primul an de creditare Rata anuală a dobânzii curente este de 3,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să p