ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2092/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2018, la data de 12.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Proiectări Laminoare – S.C. B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei adeverințe prin care să ateste câștigurile realizate de reclamant în perioada 29.06.1966-15.03.1969.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

La data de 01.02.2019, reclamantul și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că în perioada 1966 - 1969 câștigul său salarial era de 5200 RON și, în subsidiar, să oblige pârâtul să comunice toate câștigurile salariale ale reclamantului în perioada 29.06.1966 - 15.03.1969, prin reconstituirea datelor furnizate de reclamant prin analogie cu câștigurile salariale ale unui salariat cu funcția sa, iar în caz de neîndeplinire a obligațiilor, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500 RON reprezentând echivalentul pensiei pe care nu o poate încasa din culpa pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2347 din 19 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea de chemare în judecata formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Institutul Proiectări Laminoare – S.C. B. S-a constatat că, în perioada 29.06.1966 - 15.03.1969, reclamantul a desfășurat activitate pentru pârât, având funcția de inginer proiectant principal/șef, iar pe lângă salariul tarifar lunar menționat în carnetul de muncă, a beneficiat lunar de venituri suplimentare cu caracter permanent, reprezentând spor ore suplimentare în procent de 50%, spor șantier în procent de 30% și prime în procent de 20%, venituri pentru care s-au reținut și virat toate taxele către Bugetul de Stat, inclusiv Contribuțiile de Asigurări Sociale, aceste venituri, împreună cu taxele și impozitele reținute fiind mențiorate în statele de salarii. A fost obligat pârâtul să emită o adeverință conform dispozițiilor art. 127 din H.G. nr. 257/2011, din care să rezulte că, în perioada 29.06.1966 - 15.03.1969, reclamantul a desfășurat activitate pentru pârât, având funcția de inginer proiectant principal/șef, iar pe lângă salariul tarifar lunar menționat în carnetul de muncă, a beneficiat lunar de venituri suplimentare cu caracter permanent reprezentând spor ore suplimentare în procent de 50%, spor șantier în procent de 30% și prime în procent de 20%. În cuprinsul adeverinței se va menționa defalcat pentru fiecare lună valoarea drepturilor salariale cuvenite reclamantului, valoarea totală a salariului lunar brut realizat, precum și mențiunea plății contribuțiilor de asigurări sociale aferente veniturilor totale brute realizate de reclamant în perioada 29.06.1966 -15.03.1969. S-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta S.C. B.

Prin decizia civilă nr. 2288 din 20 iulie 2020, Curtea de Apel București –Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins, în tot, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat contestație în anulare, care a fost înregistrată la data de 22 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, la Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin decizia nr. 4467 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis contestația în anulare și a anulat în parte decizia civilă nr. 2288 din 20 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în ceea ce privește omisiunea pronunțării asupra apelului formulat de apelantul-reclamant și, soluționându-l, a respins apelul formulat de acesta, ca nefondat și a păstrat în rest decizia.

Împotriva deciziei civile nr. 2288 din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, care a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 2020, sub nr. de dosar x/2020, la Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin decizia civilă nr. 60 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel București –

Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca tardiv declarată.

La data de 21 octombrie 2020, recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 2288 din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei, iar pe fond admiterea apelului pe care l-a formulat și respingerea apelului pârâtei.

Recurentul a arătat că instanța de apel a admis apelul pârâtei și a respins cererea reclamantului, însă nu a menționat nimic cu privire la apelul declarat de reclamant, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A mai susținut recurentul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu neaplicarea normelor de drept material, indicând art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și interpretarea greșită a probelor.

Totodată, a arătat recurentul, hotărârea a fost dată cu încălcarea legii instanța nefacând aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii, art. 40 din Codul muncii, art. 24 și 25 din Legea nr. 82/1991 și o exonerează de răspundere pe pârâtă, afirmând ca aceasta a pierdut arhiva, în consecință nu are cum sa mai elibereze adeverința.

Susține recurentul că art. 34 alin. (5) din Codul muncii și art. 40 din Codul muncii stabilesc în sarcina angajatorului obligația să elibereze adeverințe de salariu salariaților, iar obligația este imprescriptibilă. Art. 24 și 25 din Legea nr. 82/1991 stabilesc obligația firmelor ca în cazul pierderii arhivei și a documentelor contabile să o reconstituie, respectiv să procedeze întocmai ca și instanța audiind martori, căutând documente ale unor angajați având situații similare.

A mai arătat recurentul că instanța încalcă aceste dispoziții legale si exonerează parata de obligații creându-i un prejudiciu prin respingerea acțiunii.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 94 lit. h) din același cod, solicitând respingerea acestuia ca inadmisibil.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului, în cuprinsul căruia s-a apreciat că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, prin care a reluat susținerile din cererea de recurs.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 12 octombrie 2021.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la art. 499 teza finală din același act normativ, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a analiza, cu prioritate, excepția inadmisibilității recursului, față de care constată următoarele:

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Față de natura pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acestea izvorăsc dintr-un conflict individual de muncă.

Dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, prevăd că, "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, republicată și modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, hotărârile instanței de fond fiind supuse numai apelului, astfel cum dispune art. 214 din același act normativ.

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 statuează că prevederile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, hotărârile pronunțate în cauze având ca obiect conflicte de muncă și de asigurări sociale, precum și hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanța sunt supuse numai apelului.

În temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Fiind o hotărâre definitivă de la data pronunțării, rezultă că decizia civilă nr. 2288 din 20 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2288 din 20 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, ca inadmisibil.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2021.