ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1986/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secția a II-a Civilă la 23.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 214.178,80 RON, ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350, 1270 și 1170 din C. civ., art. 19 lit. c), art. 30 alin. (5) și art. 43 din Legea nr. 307/2006.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, instanța a repus cauza pe rol.

Prin sentința nr. 123 din 23 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. să achite reclamantei suma de 214.178,80 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului, precum și suma de 6388,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței nr. 123 din 23 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a procedat la evocarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., după care a arătat că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra, care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituția României), a ignorat în totalitate concluziile unei expertize tehnice de specialitate efectuată de către C. asupra cauzelor evenimentului din 15.12.2014, în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, ce determină clar cauza incendiului produs în data de 15.12.2014, ca fiind circuitul electric al caloriferului din standul nr. 10 care aparținea unui chiriaș.

Totodată, arată că instanța de apel a ignorat ordonanța de clasare din 29.10.2008 din dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava - definitivă, care reține existența unei cauze de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit, față de incendiul din 15.12.2014 produs la depozitul - B..

În acest context, recurenta susține că obligația determinării faptelor pentru aplicarea normelor revine instanței, care va pronunța hotărârea numai pe temeiul probelor din dosar, astfel încât instanța/judecătorul va putea cere părților să prezinte explicații și va putea dispune administrarea unor probe chiar dacă părțile se împotrivesc, scopul fiind aflarea adevărului pentru pronunțarea unei hotărâri corecte.

Mai susține recurenta că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire situația de drept raportată la probatoriul relevant administrat în cauză, din care rezultă lipsa oricărei culpe în producerea incendiului din 15.12.2014, pronunțând, pe cale de consecință, o hotărâre nelegală și contradictorie, atât timp cât, pe de o parte, la pagina 12 din considerente se referă la o răspundere civilă, iar pe de altă parte la o răspundere contractuală inexistentă.

În continuare, recurenta arată că apelul, potrivit art. 476 C. proc. civ., este o cale de atac devolutivă ce declanșează o nouă judecată în fond, atât cu privire la situația de fapt, cât și cu privire la problemele de drept deduse judecății.

Recurenta conchide în sensul că susținerile acesteia din cererea de apel nu sunt analizate și înlăturate nicăieri în considerentele deciziei, considerentele fiind o enumerare selectivă din expertizele de specialitate, iar concluziile reprezintă o enumerare selectivă de dispoziții legale în materie de PSI, dar care nu sunt cauza ce a declanșat incendiul din 15.12.2014.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1351 C. civ. care reglementează și definesc în mod explicit cauzele exoneratoare de răspundere și efectele acestora în situația cazului fortuit, în opinia recurentei, incendiul din 15.12.2014 fiind un asemenea eveniment, întrucât nu s-a dovedit nicio culpă a societății în producerea acestuia.

Se arată că aplicarea greșită a normelor de drept material rezultă din faptul că, în cauză, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 1789 C. civ., ignorând incidența în speță a art. 1351 C. civ. și reținând în mod generic că pârâta nu ar fi respectat obligațiile legale și contractuale care erau în sarcina sa.

Recurenta conchide în sensul că, pentru a fi în situația unei răspunderi contractuale, instanța de apel trebuia să analizeze existența faptei ilicite, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre aceste elemente, condiții care trebuie să fie dovedite potrivit art. 249 C. proc. civ.

În continuare, autoarea căii de atac arată că instanța de apel a reținut în mod eronat că s-au efectuat expertize tehnice de specialitate, fără a pune în discuție probatoriul în apel. Totodată, arată că instanța de apel a selectat numai anumite aspecte din expertiza tehnică în domeniul electroenergetic, care nu conduc la o culpă a recurentei, dar care conduc la nelegalitatea sentinței recurate și motivarea ei contradictorie.

Astfel, se arată că este total inadmisibil și nelegal să se rețină ca relevant, în lipsa unei probe, că, în același imobil, au mai avut loc două incendii în anii 2002 și 2004, fără însă să se rețină faptul că proprietarul B. S.A. nu a avut nicio culpă în producerea lor, ci chiriașii acestuia, la fel cum este și în prezenta cauză.

Totodată, susține că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală și prin prisma faptului că, în considerente, face referire la un raport de expertiză tehnică extrajudiciară în pirogenie și incendii, care, potrivit afirmațiilor recurentei, nu este decât o expertiză extrajudiciară efectuată unilateral, subiectiv și părtinitor în favoarea asigurătorului.

Mai arată că această expertiză nu a fost încuviințată de instanță în niciun dosar și nici nu a fost administrată în prezenta cauză, simplul fapt al depunerii unei expertize extrajudiciare într-un dosar nefiind de natură a o transforma într-o probă dacă nu a fost încuviințată de instanță în acest sens, nefiind nici o expertiză judiciară.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel își fundamentează soluția adăugând la contractul încheiat între părți, reținând o obligație de asigurare a securității clădirii, obligație inexistentă în contractul de închiriere, la care se adaugă faptul că nu rezultă de nicăieri o încălcare a dispozițiilor art. 1786 lit. b) și c) sau a art. 1789 C. civ.

Mai arată că Ordonanța de clasare din 29.10.2008 din dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava reține existența unei cauze de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit/incendiul din data de 15.12.2014 produs la depozitul B..

De asemenea, recurenta face trimitere la expertiza tehnică în specialitatea pirogenie efectuată de C., prin care s-a reținut că nu rețeaua/instalația electrică a pârâtei a fost cauza în producerea incendiului, ci exclusiv condițiile și cauzele existente în standul nr. 10 din Depozitul – B..

În opinia recurentei, instanța de apel în mod nelegal a ignorat, deși au fost invocate atât la fond, cât și în apel, dispozițiile art. 1351 C. civ. care reglementează și definesc în mod explicit cauzele exoneratoare de răspundere și efectele acestora în situația cazului fortuit, așa cum a fost incendiul din 15.12.2014, întrucât nu s-a dovedit culpa societății recurente în producerea incendiului.

În continuare, recurenta arată că, fără a indica nicio dispoziție legală în susținerea menținerii cuantumului prejudiciului, instanța de apel în mod nelegal s-a pronunțat și asupra cuantumului presupusului prejudiciu de 214.178,80 RON, deși acesta este absolut incert și nedovedit, întrucât balanțele de verificare din lunile noiembrie și decembrie 2014 nu au nicio relevanță juridică, acestea fiind, potrivit afirmațiilor recurentei, simple documente scoase dintr-un program de calculator.

Prin urmare, consideră că prejudiciul trebuia să fie dovedit în raport de dispozițiile art. 249 C. proc. civ., reclamantei revenindu-i obligația de a face proba prejudiciului, anume că bunurile/mărfurile erau intrate în gestiunea punctului de lucru, conform legislației fiscale și financiar contabile și a Ordinului nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, or, potrivit recurentei, instanța de apel a ignorat în totalitate aceste aspecte care ar fi condus la pronunțarea unei soluții legale.

În încheiere, recurenta susține că, față de cele expuse în precedent, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia, instanța trebuie să își exercite rolul activ, judecătorii fiind datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor.

De asemenea, susținând că hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, recurenta a reiterat faptul că judecătorii apelului nu i-au analizat în mod efectiv argumentele, probele aferente, nu au relevat punctual motivele de fapt și de drept pentru care au înlăturat fiecare din criticile aduse de pârâtă și nici nu au prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care le-au format convingerea.

Or, față de efectul devolutiv al apelului, consacrat de dispozițiile art. 476 din C. proc. civ., omisiunea instanței de apel de a analiza și cerceta în mod efectiv motivele de apel invocate de pârâtă, precum și cele formulate în apărare, probele administrate, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, recurenta arată că au fost nesocotite dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiindu-i, astfel, încălcat și dreptul la un proces echitabil.

Susținând, așadar, că i s-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, ca fiind lipsită de fundament de drept, contradictorie în considerente și nelegală și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

La 14 octombrie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, solicitând anularea recursului ca nemotivat, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse și dovezi în acest sens.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 6 aprilie 2021, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, la 22 aprilie 2021, recurenta a depus punct de vedere, prin care a susținut pe larg admisibilitatea recursului formulat în cauză, susținând că acesta se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 13 mai 2021, în cauză, a fost stabilit termen la 5 octombrie 2021, în vederea examinării admisibilității recursului, în complet de filtru, fără citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, atât în situația în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat), dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului prin raportare la soluția instanței de apel, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată întemeiată excepția nulității invocată de intimata-reclamantă, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă, deși s-a prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu circumstanțiază în niciun mod criticile formulate motivelor de nelegalitate invocate.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul de casare este consecința nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Pentru a se dispune casarea în cazul nemotivării hotărârii pronunțate în apel, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca, în cadrul apelului, să fi fost formulat un astfel de motiv, care a rămas neexaminat sau, deși a fost examinat, considerentele hotărârii recurate fie sunt contradictorii, fie sunt străine de natura cauzei.

În cauză, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că a ignorat în totalitate concluziile unei expertize tehnice de specialitate privind cauzele evenimentului din 15.12.2014 efectuate în dosarul penal nr. x/2015, precum și Ordonanța de clasare din dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, care reține existența unei cauze de neimputabilitate, respectiv a cazului fortuit în contextul incendiului produs la 15.12.2014. Recurenta consideră, astfel, că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire probatoriul administrat în cauză, din care rezultă lipsa oricărei culpe în producerea incendiului din 15.12.2014.

Înalta Curte constată că, formulând această critică, recurenta-pârâtă a pus în discuție o chestiune ce presupune evaluarea probatoriului și a situației de fapt, care excede cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar.

În realitate, ceea ce se critică este modul de apreciere, în concret, de către instanțele de fond, a probatoriului administrat în cauză, recurenta fiind nemulțumită de faptul că anumite probe nu au fost evaluate în sensul apărărilor sale referitoare la cauza incendiului produs în data de 15.12.2014, ceea ce ar fi avut drept consecință incidența unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv lipsa culpei pârâtei.

În altă ordine de idei, recurenta face referire și la o pretinsă contradicție, arătând că, în speță, instanța de apel a ignorat situația de drept raportat la probatoriul relevant administrat în cauză, din care rezultă lipsa oricărei culpe în producerea incendiului din 15.12.2014 și că, pe cale de consecință, a pronunțat o decizie nelegală și contradictorie atât timp cât, "pe de o parte, la pagina 12 din considerentele deciziei, se referă la o răspundere civilă, iar, pe de altă parte, la o răspundere contractuală inexistentă".

Critica, astfel cum a fost formulată, nu poate fi reținută spre analiză, întrucât se caracterizează printr-un grad mare de neclaritate și imprecizie, aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva acestei ipoteze subsumate motivului de nelegalitate invocat.

De asemenea, recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a cercetat criticile de nelegalitate și netemeinicie pe care autoarea prezentului demers judiciar le-a invocat în apel. Având în vedere că, la o simplă parcurgere a considerentelor deciziei atacate, reiese că instanța de apel a analizat criticile formulate de recurentă în etapa procesuală anterioară, în lipsa evidențierii respectivelor critici pretins a fi fost ignorate de instanța de apel, Înalta Curte nu se poate substitui recurentei, identificând în locul acesteia pretinsele omisiuni ale instanței de apel sub acest aspect. Recurenta este singura în măsură să formuleze critici concrete care să permită instanței de control judiciar exercitarea unui control al legalității hotărârii atacate.

Referindu-se la condițiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a fi incidentă răspunderea civilă contractuală, recurenta se rezumă la a prezenta cu caracter general/teoretic respectivele condiții, pentru ca, în cele din urmă, criticile formulate să vizeze aspecte de temeinicie, de apreciere a probatoriului, a situației de fapt, care, așa cum s-a arătat deja, nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens, sunt relevante trimiterile pe care autoarea prezentului demers judiciar le face la diverse expertize în privința cărora recurenta își exprimă anumite nemulțumiri cu privire la maniera în care instanța a procedat la valorificarea acestora.

În consecință, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv, absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Cu privire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că, pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se arate normele de drept material pretins a fi fost interpretate sau aplicate greșit de instanță.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care considerentele instanței de apel au încălcat sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză.

Deși există anumite referiri la articole din C. civ. sau la un ordin privind documentele financiar contabile, din dezvoltarea criticilor subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reiese că, în realitate, recurenta urmărește o nouă examinare a unor chestiuni de fond legate de situația de fapt, de interpretarea probelor, formulând considerații privind expertiza tehnică în specialitatea pirogenie, precum și dovada cuantumului prejudiciului.

Or, astfel de critici care presupun stabilirea în recurs a unei stări de fapt diferite, ca premisă pentru aplicarea normelor de drept material invocate de recurentă (în speță, art. 1351 C. civ.), nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârii instanței de apel prin care situația de fapt a fost în mod definitiv stabilită.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici concluzia recurentei, potrivit căreia, în raport de cele expuse, instanța de apel nu a făcut aplicarea și a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Dincolo de faptul că o astfel de critică nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității și, respectiv, cel al contradictorialității, instanța de apel fiind suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor, precum și în stabilirea valorii probatorii.

Prin urmare, faptul că recurenta nu este mulțumită de modul în care instanța a evaluat probatoriul nu constituie motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză în recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.