ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 333/2014

Asupra contestației în anulare de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 348/A din 02 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații U.D., U.L. și D.M.K. S-a casat în totalitate decizia penală atacată și sentința penală nr. 348 din 08 martie 2007, a Tribunalului București, secția a ll-a penală, și rejudecând: În baza art. 257 alin. (1) C. pen.

a fost condamnat inculpatul U.D. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul D.M.K. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul U.L. la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen. pentru inculpații U.D., U.L. și D.M.K. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților durata reținerii și arestării preventive de la 06 octombrie 1998 la 05 decembrie 1998 pentru inculpații U.D.

și U.L. și de la 06 octombrie 1998 la 05 decembrie 1998 și de la 08 noiembrie 2006 la 14 noiembrie 2006 pentru inculpatul D.M.K. În baza art. 257 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la fiecare inculpat suma de 1.666,66 dolari S.U.A. Conform art. 191 C. proc. pen., au fost obligați fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului au rămas în sarcina statului. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 348 din 08 martie 2007, Tribunalul București, s ecția a ll-a penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.D.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. și a inculpatului D.M.K. pentru săvârșirea complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 C. pen. În baza art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului U.L. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. Pentru a pronunța această soluție de achitare a inculpaților, prima instanța a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 3456/P/1998, din data de 14 februarie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaților: U.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (5) C. pen., D.M.K.

și U.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (5) C. pen., constând în faptul că în perioada iunie-iulie 1998, inculpatul U.D. a pretins și primit mai multe sume de bani de la numitul B.I., pentru a obține amânarea executării pedepsei aplicate numitului B.V. și, ulterior, achitarea acestuia, arătând că va interveni pe lângă judecători și grefieri, mai precis că va fi ajutat de o judecătoare care a lucrat la Judecătoria sectorului 2 și care va judeca cele două cereri. S-a mai reținut în actul de inculpare că în această activitate, inculpatul U.D. a fost ajutat de inculpatul U.L., precum și de D.M.K. - aprod la Tribunalul București, în sensul că inculpatul U.L., trimis de inculpatul U.D., i-a cerut lui B.I.

suma de 2.000 dolari S.U.A., pentru ca acesta să intervină pe lângă judecători și grefieri, iar inculpatul D.M.K. s-a prezentat de mai multe ori în barul numitului B.I. prezentându-i certificate din care rezulta că s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei formulată de B.V., determinându-l astfel pe B.I. să-i mai dea inculpatului U.L. suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a obține și anularea sentinței de condamnare a fratelui său. Prin încheierea din 07 octombrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 819/2004, Tribunalul București, secția a ll-a penală, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpați, din art. 215 alin. (1) și (5) în art. 257 C. pen. și respectiv din art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (5) C. pen.

în art. 26 raportat la art. 257 C. pen. Prin sentința penală nr. 1578 din 13 decembrie 2004, pronunțată în D osarul nr. 819/2004, Tribunalul București, secția a ll-a penală, a dispus restituirea cauzei la Parchet cu motivarea că urmărirea penală nu a fost efectuată de procuror. Împotriva hotărârii a declarat recurs inculpatul D.M.K., iar prin decizia penală nr. 325 din 21 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 346/2005, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul, a casat sentința penală și a trimis cauza pentru continuarea judecății la instanța de fond, apreciind că la data desesizării, cercetarea judecătorească era terminată, astfel încât, conform art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., restituirea cauzei la procuror nu mai era posibilă. Instanța și-a motivat hotărârea pronunțată în sensul că în cazul inculpaților U.D. și D.M.K. nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență deoarece întreruperea executării pedepsei la care a fost condamnat inculpatul B.V. nu intră în atribuțiile de serviciu ale judecătoarei P.M. (care de altfel a dispus o astfel de întrerupere în cauză), Judecătoria s ectorului 6 la care își desfășura aceasta activitatea nefiind competentă teritorial să soluționeze o astfel de cerere, iar de pe altă parte remiterea sumei de bani de către B.I. a avut un caracter licit, banii fiind dați pentru angajarea unui avocat. În ceea ce-l privește pe inculpatul U.L.

prima instanță a apreciat că acesta nu a avut nicio legătură cu remiterea sumei de bani, astfel că fapta imputată acestuia nu există. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a acordat eficientă declarațiilor martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească, când aceștia și-au schimbat poziția radical, declarații pe care Ie-a coroborat cu înscrisul de la dosar urmărire penală, respectiv actul sub semnătură privată încheiat între părți, înlăturând celelalte probe administrate în cauză. Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a criticat-o pentru greșita achitare a inculpaților; contradicția vădită între situația de fapt reținută de instanță și soluția pronunțată, încălcarea dispozițiilor art. 356. lit. c) C. proc.

pen. și a dispozițiilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen. Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 348/A din 02 noiembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchet, constatând că prima instanță a analizat în mod judicios probatoriul aflat la dosar și în urma cercetării judecătorești, a stabilit corect situația de fapt și a pronunțat achitarea inculpaților. Instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe în sensul că pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar ca actul pentru care se promite intervenția să intre în sfera atribuțiilor de serviciu sau în competența funcționarului, în caz contrar nefiind vorba de infracțiunea de trafic de influență, ci eventual de infracțiunea de înșelăciune, invocându-se și o decizie a completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ce privește aprecierea probelor de către prima instanță s-a reținut că în mod corect a procedat instanța, reținând numai acele declarații ale martorilor pe care Ie-a considerat verosimile, indiferent de faza procesului penal în care au fost ascultați, în măsura în care aceste declarații s-au coroborat cu alte probe administrate în cauză și în condițiile în care legea nu stabilește o ordine de preferință în această materie. S-a mai argumentat în sensul că în cauză retractarea declarațiilor date în faza de urmărire penală, a fost justificat ă , date fiind condi ț iile î n care s-au luat primele declara ț ii celor trei inculpa ț i, iar declara ț iile martorilor nu au fost î nl ă turate î n totalitate de prima instan ță ci doar evaluate corespunz ă tor.

În privința inculpaților U.D. și D.M.K. și instanța de apel a apreciat că întrucât primirea sumei de 5.000 dolari S.U.A., astfel cum a rezultat din probele administrate, s-a făcut pentru angajarea unui avocat și nu pentru determinarea unui judecător să amâne executarea unei pedepse, achitarea celor doi inculpați este corectă, deoarece lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, respectiv latura subiectivă a infracțiunii nu a fost îndeplinită. Referitor la cel de-al treilea inculpat U.L., s-a argumentat de către instanța de apel că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că fapta reținută în sarcina sa prin actul de inculpare nu există, având în vedere materialul probator administrat în cauză, evocându-se principiul liberei aprecieri a probelor ca atribut exclusiv al judecătorului.

Cu privire la criticile invocate de Parchet referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 356 lit. c) și art. 357 alin. (2) C. proc. pen., instanța de control judiciar a constatat că întrucât în primă instanță s-a dispus achitarea inculpaților nu se impunea a se pronunța instanța și cu privire la computarea arestării preventive a acestora. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpaților, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București s-a apreciat a fi întemeiat.

Examinând hotărârile pronunțate în cauză, respectiv actele și lucrările de la dosar în raport de critica invocată, cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că hotărârile instanțelor de fond și de apel prin care s-a dispus și respectiv menținut achitarea inculpaților, sunt nelegale și netemeinice. Astfel, interpretând eronat și trunchiat probele administrate în cauză, instanțele au ajuns la concluzia greșită că inculpații nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență și respectiv de complicitate la această infracțiune, acordând fără temei eficiență doar ultimelor declarații date de martorii audiați și de partea vătămată, înlăturând nejustificat celelalte probe.

Analizând toate probele administrate, atât în faza urmăririi penale, cât și a cercetării judecătorești, Înalta Curte a reținut din coroborarea acestora că printr-o plângere înregistrată la data de 26 august 1998 la Inspectoratul de Poliție al Capitalei - Serviciul Judiciar, numitul B.I. a arătat că pe la sfârșitul lunii iunie - începutul lunii iulie a fost chemat de inculpatul U.D. la biroul său pentru a discuta problema punerii în libertate a fratelui său, B.V., în prezența martorului A.G., care-l însoțea pe numitul B.I., inculpatul U.D. i-a pretins acestuia suma de 100.000 dolari S.U.A., susținând că are cunoștințe în rândul judecătorilor și grefierilor, iar pentru a-l convinge de acest lucru i-a arătat o ordonanță de punere a sa în libertate, emisă de Guvernul României.

La rândul său, numitul B.I. i-a promis că dacă va rezolva problema, îi va da banii ceruți. A doua zi, inculpatul s-a deplasat la domiciliul numitului B.I. și i-a cerut acestuia suma de 4.000 dolari S.U.A. pentru a-i da unui grefier să deruleze cele discutate anterior, sens în care B.I. i-a dat suma solicitată în prezența soției sale și a martorului A.G. În continuare s-a mai arătat în plângere că pe la începutul lunii august 1998 au venit la domiciliul său doi frați ai inculpatului, printre care și inculpatul U.L. și i-au mai cerut suma de 1.000 dolari S.U.A. întrucât inculpatul U.D. a mai dat în plus suma de 2.000 dolari S.U.A. unui judecător și unui grefier, bani pe care B.I. i-a dat. După trei zile, la barul acestuia a venit inculpatul U.D.

însoțit de martorul A.G., care i-a adus un certificat de grefă prin care se confirma întreruperea executării pedepsei pentru fratele său B.V., pe o perioadă de 3 luni, certificat care purta ștampila Judecătoriei sectorului 6 București, ocazie cu care inculpatul i-a mai cerut suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a-i da în continuare judecătorilor și grefierilor în vederea obținerii achitării fratelui său pentru fapta săvârșită, bani pe care i-a dat acestuia. În urma consultării cu avocatul B., care a mai acordat asistență familiei B., numitul B.I. I-a contactat telefonic pe inculpatul U.D., spunându-i că certificatul de grefă nu este valabil, astfel că, în consecință, inculpatul D.M.K. - aprod la Tribunalul București - s-a deplasat a doua zi la barul numitului B.I.

și i-a înmânat acestuia un plic ce purta trei ștampile ale Judecătoriei sectorului 5, solicitându-i suma de 100.000 RON și promițându-i în același timp că îl va ajuta pe fratele său să obțină achitarea în dosarul în care era condamnat la 2 ani închisoare, lui revenindu-i suma de 500 dolari S.U.A. În aceeași zi, numitul B.I. a fost contactat de inculpatul U.D., care i-a pretins suma de 25.000 dolari S.U.A. ca garanție pentru rezolvare a achitării fratelui său, sumă pe care i-a dat-o la barul său, în prezența martorului A.G. După ce avocatul B. a verificat hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei numitului B.V., acesta i-a comunicat lui B.I. că înscrisul este fals, motiv pentru care I-a contactat pe inculpatul U.D., acesta spunându-i că îi va restitui banii primiți, însâ după câteva zile a refuzat să îi înapoieze cu motivarea că hotărârea este valabilă.

Numitul B.I. a mai precizat că în afară de judecătorii și grefierii la care va apela în legătură cu situația lui B.V., inculpatul U.D. i-a spus că va fi ajutat de o judecătoare care a funcționat la Judecătoria sectorului 2 București și care va judeca cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare. În faza de urmărire penală B.I. și-a menținut constant afirmațiile din plângerea inițială, susținerile sale fiind confirmate de declarațiile date în aceeași fază a procesului penal de martorul A.G. care a relatat faptul că I-a însoțit pe B.I. la biroul inculpatului U.D., situat în incinta unei case de amanet din sectorul 3 București, ocazie cu care acesta din urmă i-a pretins primului suma de 100.000 dolari S.U.A.

afirmând că trebuia să o dea judecătorilor și grefierilor care se ocupă de cazul inculpatului B.V., mai precis unei judecătoare cu „funcție mare” la sectorul 2 și care va judeca achitarea inculpatului,iar pentru a-i întări convingerea, inculpatul U.D. i-a arătat o hotărâre emisă de Guvern, despre care a spus că a stat la baza punerii sale în libertate, susținând că relațiile sale se întind până la Guvernul României. Tot martorul A. a relatat că grefierul care îl ajuta pe inculpatul U.D. se numește D.M.K. și lucrează la Tribunalul București, iar pentru ajutorul acordat a primit 500 dolari S.U.A., martorul menționând că despre amănuntele respective a luat cunoștință de la B.I. A mai precizat martorul A.G.

că a fost prezent când inculpatul D. i-a înmânat lui B.I. un plic care purta ștampila Judecătoriei sectorului 5 București și care conținea o hotărâre de amânare a executării unei pedepse privative de libertate aplicată inculpatului B.V., fratele denunțătorului B.I., aspecte confirmate și de martorii N.M. și B.L. Tot de la inculpatul D.M.K. martorul A.G. a mâi aflat că împreună cu inculpatul U.D. „a mai aranjat” punerea în libertate și a altor cinci persoane arestate, acțiuni pentru care a mai primit diferite sume în valută. Audiat în faza de urmărire penală.martorul M.A. a confirmat relatările denunțătorului B.I. cu precizarea că nu cunoștea exact modalitatea prin care inculpatul U.D. reușea să obțină cele promise numitului B.I.

Martorul N.M., audiat și el în faza de urmărire penală, a relatat că a fost de față când inculpatul U.D. i-a pretins numitului B.I. o sumă de 4.000 dolari S.U.A. , reprezentând avansul solicitat pentru a interveni pe lângă judecători și grefieri care lucrau la Tribunalul București și care urmau să soluționeze favorabil cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare ale lui B.V. Același martor a mai declarat în legătură cu inculpatul U.L. că în luna august 1998 acesta s-a deplasat la barul denunțătorului B.I., trimis fiind de fratele său.inculpatul U.D. și a mai cerut o sumă de 2.000 dolari S.U.A., motivând că au dat judecătorilor suma de 4.000 dolari S.U.A., însă a primit de la B.I.

numai 1.000 dolari S.U.A. Discuția dintre inculpatul U.D. și B.I., în timpul căreia inculpatul I-a asigurat pe denunțător că are relații la Judecătoria sectorului 2 București, fără a preciza vreun nume, a fost auzită și de martorul I.P., de la care a împrumutat B.I. suma de 2.000 dolari S.U.A., iar martorul I.A.M. a relatat și el că a aflat de la B.I. despre faptul că inculpatul U.D. i-a cerut acestuia o sumă de 25.000 dolari S.U.A. pentru a plăti judecătorii în scopul rezolvării problemei fratelui său. Susținerile denunțătorului au fost confirmate de martora B.L. care a relatat că inculpatul U.D. i-a cerut denunțătorului suma de 100.000 dolari S.U.A. care ar fi urmat, după spusele inculpatului, să fie dată judecătorilor și grefierilor, mai exact unei judecătoare care va judeca cererea condamnatului B.V.

- de întrerupere a executării unei pedepse (judecătoare care anterior își desfășurase activitatea la Judecătoria sectorului. 2 București), dar și de martorii P.T. și P.M. Denunțătorul B.I., dar și majoritatea martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească au revenit asupra relatărilor din timpul urmăririi penale și au susținut că suma de bani a fost remisă de B.I. pentru a i se angaja un avocat fratelui său B.V., retractările declarațiilor inițiale fiind justificate prin faptul că declarațiile respective au fost scrise de organele de poliție și au fost semnate de martori fără a fi citite. Instanțele în mod greșit au apreciat ca fiind relevante și conforme cu realitatea doar aceste din urmă declarații ale denunțătorului și ale martorilor, ignorând celelalte probe administrate în cauză, fără a se oferi o motivare credibilă în acest sens.

Instanța de recurs a reținut că, dimpotrivă, instanța trebuia să înlăture declarațiile date în faza de cercetare judecătorească ca fiind total nesincere și făcute în scopul exonerării de răspundere penală a inculpaților, aspect care a rezultat din mai multe împrejurări. Astfel, denunțătorul B.I. îl cunoștea pe avocatul B.V. , care a acordat asistență juridică familiei acestuia în unele cazuri și pe care de altfel I-a și consultat în legătură cu certificatul de grefă, care i-a fost prezentat de inculpatul U.D., dar și cu hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei fratelui său, astfel că avea posibilitatea nemijlocită de a-l angaja pe avocatul respectiv sau orice alt avocat, neexistând o explicație plauzibilă pentru care B.I.

să fi apelat la serviciile inculpatului U.D. pentru angajarea unui avocat, cu excepția explicației oferite chiar de denunțător în declarația sa din 16 septembrie 2004, dată în fața instanței și anume că „a crezut că inculpatul U.D. are cunoștințe mai multe și mai mari decât mine și am apelat la acesta crezând că îmi va rezolva problema”. Pe de altă parte, din practicaua sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, prin care s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni pentru condamnatul B.V., nu rezultă că în dosarul respectiv cererea să fi fost susținută de vreun avocat, consemnându-se doar prezența condamnatului B.V.; în dosar nu există vreo delegație a vreunui avocat, iar denunțătorul B.I.

nu a fost pus în legătură de inculpați cu vreun avocat angajat pentru reprezentarea fratelui său B.V., i ar ulterior inculpații nu au prezentat niciun înscris din care să rezulte că are angajat vreun avocat în cauza respectivă. De altfel, întâlnirile care au avut loc între denunțător și inculpați s-au limitat la remiterea certificatului de grefă și a sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998 a Judecătoriei sectorului 6, acte cu privire la care B.I. l-a consultat pe avocatul B. pe care îl cunoștea de mai mult timp. Deși inculpatul D.M.K. a pretins că l-ar fi contactat pe avocatul G.I. pentru a se ocupa de amânarea executării pedepsei condamnatului B.V. și că i-ar fi dat acestui avocat suma de 200 RON pentru a obține copia sentinței penale și certificatele de grefă, avocatul G.I.

a infirmat în declarațiile sale susținerile inculpatului. Relevante în cauză s-au reținut a fi și împrejurările în care s-a soluționat cererea de amânare a executării pedepsei închisorii pentru B.V. și pentru a căror cercetare s-a dispus disjungerea. Astfel, cererea a fost soluționată de Judecătoria sectorului 6, de către doamna judecător P.M., deși potrivit legii competența aparținea instanței de executare a hotărârii, respectiv Judecătoria sectorului 5 București; s-a dispus amânarea executării pedepsei pentru motive familiale în condițiile în care tot pentru aceleași motive, prin sentința penală nr. 527 din 21 decembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 5 București s-a mai dispus o astfel de amânare pentru același condamnat, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 453 lit. c) C. proc.

pen.; deși termenul de judecată a fost fixat la 22 septembrie 1998, cererea a fost soluționată la 16 iulie 1998, iar în practicaua hotărârii s-a acordat cuvântul petentului B.V. să-și susțină cererea deși acesta nu a fost prezent, în realitate fiind dat în urmărire generală la acel moment. Cât privește susținerea denunțătorului B.I. făcută cu ocazia retractării declarațiilor date în faza de urmărire penalăjn sensul că ar fi fost obligat să dea anumite declarații, este de observat că audiat fiind de către instanță la 16 septembrie 2004 acesta a relatat că „a depus plângere penală întrucât organele în drept s-au sesizat din oficiu și a fost obligat să declare ceea ce s-a întâmplat”.

S-a reținut că este evident că B.I., în declarațiile date în faza de urmărire penală, a relatat „ceea ce s-a întâmplat”, așa cum dealtfel chiar el precizează în declarația menționată, nefiind vorba de o presiune la care ar fi fost supus de organele de cercetare penală pentru a relata neadevăruri. Referitor la declarațiile martorilor audiați în cauză, Înalta Curte a apreciat că în mod greșit instanțele au acordat eficiență exclusiv declarațiilor date de aceștia în faza de cercetare judecătorească în condițiile în care au revenit fără justificări credibile asupra relatărilor inițiale cu unicul scop de a asigura exonerarea de răspundere penală a inculpaților, subiectivismul de care au dat dovadă fiind determinat de relațiile de rudenie sau prietenie cu inculpații.

Cât privește înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, cât și declarația olografă a inculpatului D.M.K. datată 19 august 1998, acte găsite la domiciliul inculpatului U.D. cu ocazia percheziției, Înalta Curte a constatat că valoarea probatorie a acestor acte trebuie apreciată în raport de declarația inculpatului D.M.K. care a relatat că au fost scrise de el sub amenințarea și la dictarea inculpatului U.D., iar aspectele consemnate în înscrisurile respective nu sunt adevărate. Astfel, amenințat fiind de B.I. cu denunțul la poliție în cazul în care nu-i va restitui banii dați, inculpatul U.D. și-a preconstituit probe în apărarea sa, determinându-l pe inculpatul D. să întocmească respectivele înscrisuri în care s-au consemnat fapte neadevărate, așa cum a recunoscut chiar inculpatul D., în sensul că suma în cauză ar reprezenta plata unui avocat, dar și faptul că U.D.

ar fi fost șantajat de B.I. care îi cerea o sumă de 150.000 dolari S.U.A. Având în vedere aspectele reținute, Înalta Curte a apreciat că revenirile asupra declarațiilor făcute de denunțător și martori în faza de urmărire penală, retractările acestora din cursul cercetării judecătorești se impune a fi înlăturate ca nesincere și în condițiile în care acestea nu se coroborează cu celelalte probe efectuate în cauză. Ca urmare, având în vedere și dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, analizând și coroborând probele administrate, a apreciat că faptele săvârșite de inculpați realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. sub forma autoratului și respectiv a complicității.

Opinia exprimată de instanță în sensul că faptele imputate inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și motivarea acestei opinii nu a putut fi însușită de Înalta Curte, atâta timp cât pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca făptuitorul să menționeze numele funcționarului pe lângă care își va exercita influența, fiind suficientă doar referirea la persoana care îndeplinește o atare funcție și care este competentă să soluționeze o astfel de cerere, iar în speță serviciul traficat (obținerea unei hotărâri judecătorești de amânare a executării pedepsei și respectiv de achitare) intră în atribuțiile instanțelor de judecată, fiind lipsită de relevanță pentru existența infracțiunii de trafic de influență indicarea unui anumit judecător care nu avea competența teritorială să soluționeze respectivele cereri.

De altfel, inculpatul U.D. nu a precizat numele judecătorului, referindu-se doar la faptul că a lucrat la Judecătoria sectorului 2 București, calitatea sa de judecător, invocată, fiind cea care îi conferea dreptul de a soluționa cererea de amânare a executării pedepsei. S-a reținut că rezultă, așadar, că faptele săvârșite de inculpații U.D. , D.M.K. și U.L. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și respectiv complicitate la această infracțiune, pentru care au fost condamnați.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., și anume gradul de pericol concret al faptelor comise, împrejurările în care s-au săvârșit infracțiunile, limiteie de pedeapsă prevăzute de textul de lege î ncriminator, dar și circumstanțele personale reale ale inculpaților care nu au antecedente penale, au avut o conduită nesinceră pe parcursul procesului penal, încercând în cazul inculpatului U.D., prin declarația dată în fața Înaltei Curți să acrediteze ideea că a fost vorba de o înscenare a denunțătorului B.I. Cu privire la inculpatul D.M.K. s-a reținut că deși a fost legal citat la toate adresele cunoscute, inclusiv la cea indicată de către apărătorul inculpatului U.D., avocat I.I., în ședința din18 martie 2008, inculpatulnu s-a prezentat în fața instanței, procedura de citare a acestuia fiind îndeplinită prin afișare la adresa indicată.

Acordând eficiența cuvenită circumstanțelor reale, dar și celor personale ale inculpaților, Înalta Curte a dispus condamnarea acestora pentru faptele reținute în sarcina lor, la pedepse privative de libertate, orientate spre mediu în cazul inculpaților U.D. și D.M.K. și spre minimul special prevăzut de textul de lege încriminator în cazul inculpatului U.L., avându-se în vedere și gradul de participare la comiterea faptei, apreciindu-se că pedepsele aplicate servesc scopului prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen. Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților timpul reținerii și arestării preventive pentru fiecare. În bază art. 257 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de câte 1.666,66 dolari S.U.A.

de la fiecare inculpat, reprezentând banii primiți pentru traficarea influenței. Împotriva acestei decizii penale, la data de 09 august 2013, sub nr. 4181/1/2013, a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K. , prin care acesta a solicitat, în esență, aplicarea dispozițiilor art. 122 C. pen. privind prescripția răspunderii penale. În motivarea în fapt a cererii, contestorul-condamnat a precizat că fapta de care a fost învinuit datează din anul 1998, astfel că s - a prescris. Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen. Examinând contestația în anulare formulată, sub aspectul admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.

Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei. Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Pe de altă parte, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale de atac nu va da posibilitatea oricărei persoane și, în orice condiții, de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive. În conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea motivelor prevăzute în art. 386 C. proc.

pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei. Art. 386 C. proc. pen. prevede expres și limitativ cazurile și condițiile în care se poate formula contestație în anulare, precum și hotărârile împotriva cărora se poate face contestație în anulare, respectiv împotriva hotărârilor penale definitive pronunțate de către instanța de recurs, iar art. 388 alin. (1) C. proc. pen., prevede termenul în care poate fi introdusă contestația în anulare. Verificând data la care contestatorul condamnat a început executarea pedepsei și data la care a fost depusă contestația, Înalta Curte constată că acesta a început executarea pedepsei aplicate prin decizia nr. 1525 din 30 aprilie 2008 la data de 05 ianuarie 2012, iar contestația a fost formulată la data de 09 august 2013, cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc.

pen., situație în care contestația în anulare formulată apare ca fiind inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare. Totodată, se constată că prin decizia penală nr. 1737 din 22 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 40391/3/2012 a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de același contestator, împotriva aceleiași decizii și pentru aceleași motive, astfel că și din această perspectivă contestația în anulare formulată apare ca inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul D.M.K.

împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005 și va obliga contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2014.