ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 333/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 333/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza actelor

și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, s-a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei penale nr. 348/A din 02 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații U.D.,

U.L. și D.M.K.

S-a casat în totalitate decizia penală

atacată și sentința penală nr. 348 din 08 martie 2007, a Tribunalului București,

secția a ll-a penală, și rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. a

fost condamnat inculpatul U.D. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art.

257 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul D.M.K. la 5 ani închisoare și

2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art.

257 alin. (1) C. pen. a fost

condamnat

inculpatul U.L. la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a),

b) C. pen. pentru inculpații U.D., U.L. și D.M.K.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din

pedepsele aplicate inculpaților durata reținerii și arestării preventive de la 06

octombrie 1998 la 05 decembrie 1998 pentru inculpații U.D. și U.L. și de la 06

octombrie 1998 la 05 decembrie 1998 și de la 08 noiembrie 2006 la 14 noiembrie

2006 pentru inculpatul D.M.K.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen.,

s-a confiscat de la fiecare inculpat suma de 1.666,66 dolari S.U.A.

Conform art. 191 C. proc. pen., au

fost obligați fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.500 RON cheltuieli

judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de

soluționarea recursului au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 348 din 08

martie 2007, Tribunalul București, s

ecția a

ll-a penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit.

d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.D. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 257 C. pen. și a inculpatului D.M.K. pentru săvârșirea

complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 257

C. pen.

În baza art.11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului U.L.

pentru

săvârșirea complicității la

infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.

Pentru a

pronunța această soluție de achitare a inculpaților, prima

instanța a reținut că prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 3456/P/1998, din

data de 14 februarie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de

libertate a inculpaților: U.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

215 alin. (1) și (5) C. pen., D.M.K. și U.L., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1)

și (5) C. pen., constând în faptul că în perioada iunie-iulie 1998, inculpatul U.D.

a pretins și

primit mai multe sume de bani de la numitul B.I., pentru a

obține

amânarea executării pedepsei aplicate

numitului B.V. și, ulterior, achitarea acestuia, arătând că va interveni pe

lângă judecători și grefieri,

mai precis că va fi ajutat de o

judecătoare care a lucrat la Judecătoria sectorului 2 și care va judeca cele

două cereri.

S-a mai reținut în actul de inculpare

că în această activitate, inculpatul U.D. a fost ajutat de inculpatul U.L.,

precum și de D.M.K. - aprod la Tribunalul București, în sensul că

inculpatul U.L., trimis de inculpatul U.D., i-a

cerut lui B.I.

suma de 2.000 dolari S.U.A., pentru ca acesta să

intervină pe lângă judecători și grefieri, iar inculpatul D.M.K. s-a prezentat

de mai multe ori în barul numitului B.I. prezentându-i certificate din care

rezulta că s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei formulată de B.V.,

determinându-l astfel pe B.I. să-i mai dea inculpatului U.L. suma de 25.000 dolari

S.U.A. pentru a obține și anularea sentinței de condamnare a fratelui său.

Prin încheierea din 07 octombrie 2004,

pronunțată în Dosarul nr. 819/2004, Tribunalul București, secția a ll-a penală,

a dispus

schimbarea încadrării juridice a

faptelor săvârșite de inculpați, din art. 215

alin. (1) și (5) în art. 257

C. pen. și respectiv din art. 26 raportat la art. 215

alin. (1) și (5) C. pen. în art. 26 raportat la art. 257 C. pen.

Prin sentința penală nr. 1578 din 13

decembrie 2004, pronunțată în D

osarul nr. 819/2004,

Tribunalul București, secția a ll-a penală, a dispus restituirea cauzei la Parchet

cu motivarea că urmărirea penală nu a fost

efectuată de procuror.

Împotriva hotărârii a declarat recurs

inculpatul D.M.K., iar prin decizia penală nr. 325 din 21 februarie 2005,

pronunțată în Dosarul nr. 346/2005, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul, a casat sentința

penală și a trimis cauza pentru continuarea judecății la instanța de fond,

apreciind că la data desesizării, cercetarea judecătorească era terminată,

astfel încât, conform art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la

procuror nu mai era posibilă.

Instanța și-a motivat hotărârea

pronunțată în sensul că în cazul

inculpaților

U.D. și D.M.K. nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii

de trafic de influență deoarece întreruperea executării pedepsei la care a fost

condamnat inculpatul B.V.

nu intră în

atribuțiile de serviciu ale judecătoarei P.M.

(care de altfel a dispus o astfel de întrerupere în cauză), Judecătoria

s

ectorului 6 la care își desfășura

aceasta activitatea nefiind competentă

teritorial să soluționeze o

astfel de cerere, iar de pe altă parte remiterea sumei de bani de către B.I. a

avut un caracter licit, banii fiind dați pentru angajarea unui avocat.

În ceea ce-l privește pe inculpatul U.L.

prima instanță a apreciat că acesta nu a avut nicio legătură cu remiterea sumei

de bani, astfel că fapta imputată acestuia nu există.

Pentru a ajunge la această concluzie,

instanța de fond a acordat eficientă declarațiilor martorilor audiați în faza

de cercetare

judecătorească, când aceștia

și-au schimbat poziția radical, declarații pe

care Ie-a coroborat cu

înscrisul de la dosar urmărire penală, respectiv actul sub semnătură privată

încheiat între părți, înlăturând celelalte probe administrate în cauză.

Împotriva sentinței pronunțate de

prima instanță a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care

a criticat-o pentru greșita achitare a inculpaților; contradicția vădită între

situația de fapt reținută de instanță și soluția pronunțată, încălcarea

dispozițiilor art. 356. lit. c) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 357 alin.

(2) C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția a

ll-a penală și pentru cauze cu

minori și de

familie, prin decizia penală nr. 348/A din 02 noiembrie 2007 a

respins

ca nefondat apelul declarat de Parchet, constatând că prima instanță a analizat

în mod judicios probatoriul aflat la dosar și în urma cercetării judecătorești,

a stabilit corect situația de fapt și a pronunțat achitarea inculpaților.

Instanța de apel și-a însușit

motivarea primei instanțe în sensul că pentru existența infracțiunii de trafic

de influență este necesar ca actul pentru care se promite intervenția să intre

în sfera atribuțiilor de serviciu sau în competența funcționarului, în caz

contrar nefiind vorba de infracțiunea de trafic de influență, ci eventual de

infracțiunea de înșelăciune, invocându-se și o decizie a completului de 9 judecători

al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ce privește aprecierea probelor de

către prima instanță s-a reținut că în mod corect a procedat instanța,

reținând numai acele declarații ale martorilor pe

care Ie-a considerat verosimile, indiferent de faza procesului penal în care au

fost ascultați, în

măsura în care aceste declarații s-au coroborat cu

alte probe administrate în cauză și în condițiile în care legea nu stabilește o

ordine de preferință în această materie. S-a mai argumentat în sensul că în

cauză retractarea declarațiilor date în faza de urmărire penală, a fost

justificat

ă

, date fiind condi

ț

iile

î

n care s-au luat

primele declara

ț

ii celor trei

inculpa

ț

i,

iar declara

ț

iile martorilor nu au fost

î

nl

ă

turate

î

n totalitate de prima instan

ță

ci doar evaluate corespunz

ă

tor.

În privința

inculpaților U.D. și D.M.K. și instanța

de apel a apreciat că întrucât primirea sumei de 5.000 dolari

S.U.A., astfel cum a

rezultat

din probele administrate, s-a făcut pentru angajarea unui avocat și nu pentru

determinarea unui judecător să amâne executarea unei pedepse, achitarea celor

doi inculpați este corectă, deoarece lipsește unul din elementele constitutive

ale infracțiunii de trafic de influență,

respectiv

latura subiectivă a infracțiunii nu a fost îndeplinită.

Referitor la cel

de-al treilea inculpat U.L., s-a argumentat de

către instanța de apel că în mod întemeiat prima instanță

a apreciat că fapta reținută în sarcina sa prin actul de inculpare nu există,

având în vedere materialul probator administrat în cauză, evocându-se

principiul

liberei aprecieri a probelor ca

atribut exclusiv al judecătorului.

Cu privire la criticile invocate de

Parchet referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 356 lit. c) și art. 357

alin. (2) C. proc. pen., instanța de control judiciar a constatat că întrucât

în primă instanță s-a dispus achitarea inculpaților nu se impunea a se pronunța

instanța și cu privire la computarea arestării preventive a acestora.

Decizia instanței de apel a fost

atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a

criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a

inculpaților, invocându-se

cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București s-a apreciat a fi întemeiat.

Examinând hotărârile pronunțate în

cauză, respectiv actele și lucrările de la dosar în raport de critica invocată,

cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte a

constatat că

hotărârile instanțelor de fond și de apel prin care s-a dispus

și respectiv

menținut achitarea inculpaților, sunt nelegale și netemeinice.

Astfel, interpretând eronat și

trunchiat probele administrate în cauză, instanțele au ajuns la concluzia

greșită că inculpații nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic

de influență și respectiv de complicitate la această infracțiune, acordând fără

temei eficiență doar ultimelor declarații date de martorii audiați și de partea

vătămată, înlăturând nejustificat celelalte probe.

Analizând toate probele administrate,

atât în faza urmăririi penale, cât și a cercetării judecătorești, Înalta Curte

a reținut din coroborarea acestora că printr-o plângere înregistrată la data de

26 august 1998 la Inspectoratul de Poliție al Capitalei - Serviciul Judiciar,

numitul B.I. a arătat că pe la sfârșitul lunii iunie - începutul lunii iulie a

fost chemat de inculpatul U.D. la biroul său pentru a discuta problema punerii

în libertate a fratelui său, B.V., în prezența martorului A.G., care-l însoțea

pe numitul B.I., inculpatul U.D. i-a pretins acestuia suma de 100.000 dolari

S.U.A., susținând că are cunoștințe în rândul judecătorilor și

grefierilor, iar pentru a-l convinge de acest

lucru i-a arătat o ordonanță de

punere a sa în libertate, emisă de

Guvernul României. La rândul său, numitul B.I. i-a promis că dacă va rezolva

problema, îi va da banii

ceruți. A doua zi,

inculpatul s-a deplasat la domiciliul numitului B.I.

și i-a cerut

acestuia suma de 4.000 dolari S.U.A. pentru a-i da unui grefier să deruleze

cele discutate anterior, sens în care B.I. i-a dat suma solicitată în prezența

soției sale și a martorului A.G. În continuare s-a mai arătat în plângere că pe

la începutul lunii august 1998 au venit la domiciliul său doi frați ai

inculpatului, printre care și inculpatul U.L. și i-au mai cerut suma de 1.000

dolari S.U.A. întrucât inculpatul U.D. a mai dat în plus suma de 2.000 dolari

S.U.A. unui

judecător și unui grefier, bani

pe care B.I. i-a dat.

După trei zile,

la barul acestuia a venit inculpatul U.D. însoțit

de martorul A.G., care i-a adus un certificat

de grefă prin care se confirma întreruperea executării pedepsei pentru fratele

său B.V., pe o perioadă de 3 luni, certificat care purta ștampila Judecătoriei

sectorului 6 București, ocazie cu care inculpatul i-a mai cerut suma de 25.000

dolari S.U.A. pentru a-i da în continuare judecătorilor și

grefierilor în vederea obținerii achitării

fratelui său pentru fapta săvârșită,

bani pe care i-a dat acestuia. În

urma consultării cu avocatul B., care a mai acordat asistență familiei B.,

numitul B.I. I-a contactat telefonic pe inculpatul U.D., spunându-i că

certificatul de grefă nu este valabil, astfel că, în consecință, inculpatul D.M.K.

- aprod la Tribunalul București - s-a deplasat a doua zi la barul numitului B.I.

și i-a înmânat acestuia un plic ce purta trei ștampile ale Judecătoriei

sectorului 5, solicitându-i suma de 100.000 RON și promițându-i în același timp

că îl va ajuta pe fratele său să obțină achitarea în dosarul în care era

condamnat la 2 ani închisoare, lui revenindu-i suma de 500 dolari S.U.A.

În aceeași zi,

numitul B.I. a fost contactat de inculpatul U.D., care i-a pretins suma de

25.000 dolari S.U.A. ca garanție pentru rezolvare

a achitării fratelui său, sumă pe care

i-a dat-o la barul său, în prezența martorului A.G.

După ce avocatul B. a verificat

hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei numitului B.V., acesta i-a

comunicat lui B.I. că înscrisul este fals, motiv pentru care I-a contactat pe

inculpatul U.D., acesta spunându-i că îi va restitui banii primiți, însâ după

câteva zile a refuzat să îi înapoieze cu motivarea că hotărârea este valabilă.

Numitul B.I. a mai precizat că în afară de judecătorii și grefierii la care va

apela în legătură cu situația lui B.V., inculpatul U.D. i-a spus că va fi

ajutat de o judecătoare

care a funcționat

la Judecătoria sectorului 2 București și care va judeca cererile de amânare a

executării pedepsei și de achitare.

În faza de urmărire penală B.I. și-a

menținut constant afirmațiile din plângerea inițială, susținerile sale fiind

confirmate de declarațiile date în aceeași fază a procesului penal de martorul

A.G. care a relatat faptul că I-a însoțit pe B.I. la biroul inculpatului U.D.,

situat în incinta unei case de amanet din sectorul 3 București, ocazie cu care

acesta din urmă i-a pretins primului suma de 100.000 dolari S.U.A. afirmând că

trebuia să o dea judecătorilor și grefierilor care se ocupă de cazul

inculpatului B.V., mai precis unei judecătoare cu „funcție mare” la sectorul 2

și care va judeca achitarea inculpatului,iar pentru a-i întări convingerea,

inculpatul U.D.

i-a arătat o hotărâre emisă

de Guvern, despre care a spus că a stat

la baza punerii sale în

libertate, susținând că relațiile sale se întind până la Guvernul României. Tot

martorul A. a relatat că grefierul care îl ajuta pe inculpatul U.D. se numește D.M.K.

și lucrează la Tribunalul București, iar pentru ajutorul acordat a primit 500 dolari

S.U.A., martorul menționând că despre amănuntele respective a luat cunoștință

de la B.I.

A mai precizat martorul A.G. că a fost

prezent când inculpatul D. i-a înmânat lui B.I. un plic care purta ștampila

Judecătoriei sectorului 5 București și care conținea o hotărâre de amânare a

executării unei pedepse privative de libertate aplicată inculpatului B.V., fratele

denunțătorului B.I., aspecte confirmate și de martorii N.M. și B.L.

Tot de la inculpatul D.M.K. martorul

A.G. a mâi aflat că împreună cu inculpatul U.D. „a mai aranjat” punerea în

libertate și a altor cinci persoane arestate, acțiuni pentru care a mai primit

diferite sume în valută.

Audiat în faza de urmărire

penală.martorul M.A. a confirmat relatările denunțătorului B.I. cu precizarea

că nu cunoștea exact modalitatea prin care inculpatul U.D. reușea să obțină

cele promise numitului B.I. Martorul N.M., audiat și el în faza de urmărire

penală, a relatat că a fost de față când inculpatul U.D. i-a pretins numitului B.I.

o sumă de 4.000 dolari S.U.A.

, reprezentând

avansul solicitat pentru a interveni pe lângă judecători

și grefieri

care lucrau la Tribunalul București și care urmau să soluționeze favorabil

cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare ale lui B.V. Același

martor a mai declarat în legătură cu inculpatul U.L. că în luna august 1998

acesta s-a deplasat la barul denunțătorului B.I., trimis fiind de fratele

său.inculpatul U.D. și a mai cerut o sumă de 2.000 dolari S.U.A., motivând că

au dat judecătorilor suma de 4.000 dolari S.U.A., însă a primit de la B.I.

numai 1.000 dolari S.U.A. Discuția dintre inculpatul U.D. și B.I., în timpul

căreia inculpatul I-a asigurat pe denunțător că are relații la Judecătoria sectorului

2 București, fără a preciza vreun nume, a fost auzită și de martorul I.P., de

la care a împrumutat B.I. suma de 2.000 dolari S.U.A., iar martorul I.A.M. a

relatat și el că a aflat de la B.I. despre faptul că inculpatul U.D. i-a cerut

acestuia o sumă de 25.000 dolari S.U.A. pentru a plăti judecătorii în scopul

rezolvării problemei fratelui său. Susținerile denunțătorului au fost

confirmate de martora B.L. care a relatat că inculpatul U.D. i-a cerut denunțătorului

suma de 100.000 dolari S.U.A. care ar fi urmat, după spusele inculpatului, să

fie dată judecătorilor și grefierilor, mai exact unei judecătoare care va

judeca cererea condamnatului B.V. - de întrerupere a executării unei pedepse

(judecătoare care anterior își desfășurase activitatea la Judecătoria sectorului.

2 București), dar și de martorii P.T. și P.M.

Denunțătorul B.I.,

dar și majoritatea martorilor audiați în faza

de cercetare judecătorească au revenit asupra relatărilor

din timpul urmăririi penale și au susținut că suma de bani a fost remisă de B.I.

pentru a i se angaja un avocat fratelui său B.V., retractările

declarațiilor inițiale fiind justificate prin

faptul că declarațiile respective au

fost scrise de organele de poliție

și au fost semnate de martori fără a fi citite.

Instanțele în mod greșit au apreciat

ca fiind relevante și conforme cu realitatea doar aceste din urmă declarații

ale denunțătorului și ale martorilor, ignorând celelalte probe administrate în

cauză, fără a se oferi o motivare credibilă în acest sens.

Instanța de recurs a reținut că, dimpotrivă,

instanța trebuia să înlăture declarațiile date în faza de cercetare

judecătorească ca fiind total nesincere și făcute în scopul exonerării de

răspundere penală a

inculpaților, aspect

care a rezultat din mai multe împrejurări.

Astfel,

denunțătorul B.I. îl cunoștea pe avocatul B.V.

, care a acordat asistență juridică

familiei acestuia în unele cazuri și

pe

care de altfel I-a și consultat în legătură cu certificatul de grefă, care i-a

fost prezentat de inculpatul U.D., dar și cu hotărârea prin care

se amânase executarea pedepsei fratelui său, astfel

că avea posibilitatea

nemijlocită de a-l angaja pe avocatul respectiv

sau orice alt avocat, neexistând o explicație plauzibilă pentru care B.I. să fi

apelat la serviciile inculpatului U.D. pentru angajarea unui avocat, cu

excepția explicației oferite chiar de denunțător în declarația sa din 16

septembrie 2004, dată în fața instanței și anume că „a crezut că

inculpatul U.D. are cunoștințe mai multe și mai

mari decât mine și am apelat la acesta crezând că îmi va rezolva problema”.

Pe de altă parte, din practicaua

sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului

6 București, prin care s-a

admis cererea de

amânare a executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni

pentru condamnatul

B.V., nu rezultă că în dosarul respectiv cererea să fi fost susținută de vreun

avocat, consemnându-se doar

prezența

condamnatului B.V.; în dosar nu există vreo delegație a

vreunui avocat,

iar denunțătorul B.I. nu a fost pus în legătură de

inculpați cu vreun avocat angajat pentru reprezentarea fratelui său B.V.,

i

ar ulterior inculpații nu au prezentat niciun înscris din care să

rezulte că are angajat vreun avocat în cauza respectivă. De

altfel, întâlnirile care au avut loc între

denunțător și inculpați s-au limitat la

remiterea certificatului de

grefă și a sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998 a Judecătoriei sectorului

6, acte cu privire la care B.I. l-a

consultat

pe avocatul B. pe care îl cunoștea de mai mult timp.

Deși inculpatul D.M.K. a pretins că

l-ar fi contactat pe avocatul G.I. pentru a se ocupa de amânarea executării

pedepsei condamnatului B.V. și că i-ar fi dat acestui avocat suma de 200 RON

pentru a obține copia sentinței penale și certificatele de grefă, avocatul G.I.

a infirmat în declarațiile sale susținerile inculpatului.

Relevante în cauză s-au reținut a fi

și împrejurările în care s-a soluționat cererea de amânare a executării

pedepsei închisorii pentru

B.V. și pentru a

căror cercetare s-a dispus disjungerea.

Astfel, cererea a fost soluționată de

Judecătoria sectorului 6, de către doamna judecător P.M., deși potrivit legii

competența aparținea instanței de executare a hotărârii, respectiv Judecătoria sectorului

5 București; s-a dispus amânarea executării pedepsei pentru motive familiale în

condițiile în care tot pentru aceleași motive, prin sentința penală nr. 527 din

21 decembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 5

București

s-a mai dispus o astfel de amânare pentru același condamnat,

fiind

astfel încălcate dispozițiile art. 453 lit. c) C. proc. pen.; deși termenul de

judecată a fost fixat la 22 septembrie 1998, cererea a fost soluționată la 16

iulie 1998, iar în practicaua hotărârii s-a acordat cuvântul petentului B.V.

să-și susțină cererea deși acesta nu a fost prezent, în realitate fiind dat în

urmărire generală la acel moment.

Cât privește susținerea denunțătorului

B.I. făcută cu ocazia retractării declarațiilor date în faza de urmărire

penalăjn sensul că ar fi fost obligat să dea anumite declarații, este de

observat că audiat fiind de către instanță la 16 septembrie 2004 acesta a

relatat că „a depus plângere penală întrucât organele în drept s-au sesizat din

oficiu și a fost obligat să declare ceea ce s-a întâmplat”.

S-a reținut că este evident că B.I.,

în declarațiile date în faza de urmărire penală, a relatat „ceea ce s-a

întâmplat”, așa cum dealtfel chiar el precizează în declarația menționată, nefiind

vorba de o presiune la care ar fi fost supus de organele de cercetare penală

pentru a relata neadevăruri. Referitor la declarațiile martorilor audiați în

cauză, Înalta

Curte a apreciat că în mod

greșit instanțele au acordat eficiență exclusiv

declarațiilor date de

aceștia în faza de cercetare judecătorească în condițiile în care au revenit

fără justificări credibile asupra relatărilor inițiale cu unicul scop de a

asigura exonerarea de răspundere penală a inculpaților, subiectivismul de care

au dat dovadă fiind determinat de relațiile de rudenie sau prietenie cu

inculpații.

Cât privește înscrisul sub semnătură

privată intitulat „chitanță”, cât

și

declarația olografă a inculpatului D.M.K. datată 19 august

1998, acte

găsite la domiciliul inculpatului U.D. cu ocazia percheziției, Înalta Curte a

constatat că valoarea probatorie a acestor acte trebuie apreciată în raport de

declarația inculpatului D.M.K. care a relatat că au fost scrise de el sub

amenințarea și la

dictarea inculpatului U.D.,

iar aspectele consemnate în înscrisurile

respective nu sunt adevărate.

Astfel, amenințat

fiind de B.I. cu denunțul la poliție în cazul în

care nu-i va restitui banii dați, inculpatul U.D. și-a

preconstituit

probe în apărarea sa, determinându-l

pe inculpatul D. să întocmească

respectivele înscrisuri în care s-au

consemnat fapte neadevărate, așa cum a recunoscut chiar inculpatul D., în

sensul că suma în cauză ar reprezenta plata unui avocat, dar și faptul că U.D.

ar fi fost

șantajat de B.I. care îi cerea o

sumă de 150.000 dolari S.U.A.

Având în vedere aspectele reținute, Înalta

Curte a apreciat că revenirile asupra declarațiilor făcute de denunțător și

martori în faza de urmărire penală, retractările acestora din cursul cercetării

judecătorești se impune a fi înlăturate ca nesincere și în condițiile în care

acestea nu

se coroborează cu celelalte

probe efectuate în cauză.

Ca urmare, având în vedere și

dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, analizând și

coroborând probele administrate, a apreciat că faptele săvârșite de inculpați

realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen.

sub forma autoratului și respectiv a complicității.

Opinia exprimată de instanță în sensul

că faptele imputate inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune și motivarea acestei opinii nu a putut fi însușită

de Înalta

Curte, atâta timp cât pentru

existența infracțiunii de trafic de influență nu

este necesar ca

făptuitorul să menționeze numele funcționarului pe lângă care își va exercita

influența, fiind suficientă doar referirea la persoana care îndeplinește o

atare funcție și care este competentă să soluționeze o astfel de cerere, iar în

speță serviciul traficat (obținerea

unei

hotărâri judecătorești de amânare a executării pedepsei și respectiv

de

achitare) intră în atribuțiile instanțelor de judecată, fiind lipsită de

relevanță pentru existența infracțiunii de trafic de influență indicarea unui

anumit judecător care nu avea competența teritorială să soluționeze

respectivele cereri.

De altfel,

inculpatul U.D. nu a precizat numele judecătorului,

referindu-se doar la faptul că a

lucrat la Judecătoria sectorului 2 București, calitatea sa de judecător, invocată,

fiind cea care îi conferea

dreptul de a

soluționa cererea de amânare a executării pedepsei.

S-a reținut că

rezultă, așadar, că faptele săvârșite de inculpații U.D.

, D.M.K. și U.L. întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și respectiv complicitate

la această infracțiune, pentru care au fost

condamnați.

La

individualizarea pedepselor aplicate inculpaților au fost avute în vedere toate

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., și anume gradul de

pericol concret al faptelor comise, împrejurările

în care s-au săvârșit infracțiunile, limiteie de pedeapsă prevăzute de textul

de lege î

ncriminator, dar și circumstanțele

personale reale ale inculpaților care nu

au antecedente penale, au avut

o conduită nesinceră pe parcursul procesului penal, încercând în cazul

inculpatului U.D., prin declarația dată în fața Înaltei Curți să acrediteze

ideea că a fost vorba de o înscenare a denunțătorului B.I.

Cu privire la

inculpatul D.M.K. s-a reținut că deși a fost

legal citat la toate adresele cunoscute, inclusiv la cea

indicată de către apărătorul inculpatului U.D., avocat I.I., în ședința

din18 martie 2008, inculpatulnu s-a prezentat în

fața instanței, procedura de citare a acestuia fiind îndeplinită prin afișare

la adresa indicată.

Acordând eficiența cuvenită

circumstanțelor reale, dar și celor personale ale inculpaților, Înalta Curte a

dispus condamnarea acestora pentru faptele reținute în sarcina lor, la pedepse

privative de libertate, orientate spre mediu în cazul inculpaților U.D. și D.M.K.

și spre minimul special prevăzut de textul de

lege încriminator în

cazul inculpatului U.L., avându-se în vedere și

gradul de participare la comiterea faptei, apreciindu-se că pedepsele aplicate

servesc scopului prevăzut de legiuitor în art. 52

C. pen.

Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din

pedepsele aplicate

inculpaților timpul

reținerii și arestării preventive pentru fiecare.

În bază art. 257 alin. (2) C. pen.,

s-a dispus confiscarea sumei de câte 1.666,66 dolari S.U.A. de la fiecare

inculpat, reprezentând banii primiți pentru traficarea influenței.

Împotriva acestei decizii penale, la

data de 09 august 2013, sub nr. 4181/1/2013, a fost înregistrată pe rolul

acestei instanțe cererea de

contestație în

anulare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K.

,

prin

care acesta a solicitat, în esență, aplicarea dispozițiilor art.

122 C. pen.

privind prescripția răspunderii penale.

În motivarea în

fapt a cererii, contestorul-condamnat a precizat că

fapta de care a

fost învinuit datează din anul 1998, astfel că s

-

a prescris.

Cererea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Examinând contestația în anulare

formulată, sub aspectul admisibilității

în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru

considerentele ce vor urma.

Contestația în anulare constituie o

cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe

alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură,

iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu

procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în

anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși

instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care

a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Pe de altă

parte, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei

căi extraordinare de atac, legiuitorul

a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o

hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se

astfel o garanție că această cale de atac nu va da posibilitatea oricărei

persoane și, în orice condiții, de a înlătura efectele pe care le au hotărârile

judecătorești definitive.

În conformitate

cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen.,

admisibilitatea în principiu a

contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea

procesual penală, arătarea motivelor prevăzute în art. 386 C. proc. pen.,

precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii

extraordinare de atac

exercitate,

care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art. 386 C. proc. pen. prevede expres

și limitativ cazurile și condițiile în care se poate formula contestație în

anulare, precum și

hotărârile împotriva

cărora se poate face contestație în anulare, respectiv

împotriva

hotărârilor penale definitive pronunțate de către instanța de recurs, iar art.

388 alin. (1) C. proc. pen., prevede termenul în care poate fi introdusă

contestația în anulare.

Verificând data la care contestatorul

condamnat a început executarea pedepsei și data la care a fost depusă

contestația, Înalta Curte constată că acesta a început executarea pedepsei

aplicate prin decizia nr. 1525 din 30 aprilie 2008 la data de 05 ianuarie 2012,

iar contestația a fost formulată la data de 09 august 2013, cu mult peste

termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., situație în

care contestația în anulare formulată apare ca fiind inadmisibilă și urmează a

fi respinsă ca atare.

Totodată, se

constată că prin decizia penală nr. 1737 din 22 mai 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 40391/3/2012 a fost respinsă ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de același contestator, împotriva

aceleiași decizii și pentru aceleași motive, astfel că și din această perspectivă

contestația

în anulare formulată apare ca

inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge, ca

inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul D.M.K.

împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30

aprilie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 14615/3/2005 și va obliga contestatorul la plata sumei de 400

RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca inadmisibilă contestația

în anulare formulată de contestatorul condamnat D.M.K. împotriva deciziei

penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005.

Obligă

contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 29 ianuarie 2014.