ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1737/2013

Asupra cauzei de fată; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin decizia penală nr. 183/ R din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva sentinței penale nr. 775 din 7 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a casat-o în totalitate și a trimis cauza spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru a dispune astfel Curtea de Apel București a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 775 din 07 noiembrie 2012 pronunțată în Dosar nr. 40391/3/2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K., cu privire la sentința penală nr. 348 din 08 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta fiind obligat, în consecință la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 348/08 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea petentului la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de trafic de influență prevăzute de art. 26 C. pen. rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. La data de 18 octombrie 2012 sub nr. 40391/3/2012, a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe cererea de contestație la executare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K., prin care acesta a solicitat aplicarea art. 122 C. pen.

privind prescripția răspunderii penale. În motivarea în fapt a cererii, contestatorul - condamnat a precizat că fapta de care a fost învinuit datează din anul 1998, astfel că s-a prescris. Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Analizând actele dosarului din prisma dispozițiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., art. 122 și următoarele C. pen., prima instanță a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, termen care a început să curgă din anul 1998 (anul comiterii faptei de complicitate la infracțiunea de trafic de influență) și s-ar fi împlinit în anul 2006. Însă, prima instanță a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale în ceea ce îl privește pe contestator nu s-a împlinit, având în vedere mai multe motive.

Pe de o parte, termenul de prescripție a răspunderii penale a fost întrerupt, potrivit art. 123 C. pen. ca urmare, printre altele, a întocmirii rechizitoriului nr. 3456/P/1998 și trimiterii în judecată a contestatorului, actul de sesizare a instanței reprezentând un act care, potrivit legii, trebuie comunicat inculpatului în desfășurarea procesului penal. Ulterior, actele procesuale și procedurale care au fost efectuate în cauză au avut același efect întreruptiv al termenului de prescripție a răspunderii penale.

Pe de altă parte, în cauză nu s-a împlinit cursul termenului de prescripție specială a răspunderii penale prevăzute de art. 124 C. pen., deoarece acest termen de 12 ani - rezultat din cumulul aritmetic dintre 8 ani (termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen.) și jumătate din acest termen, respectiv 4 ani - s-a împlinit, strict formal, în anul 2010, când petentul se afla deja în executarea pedepsei ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 435 din 30 aprilie 2008, fiind stins, așadar, raportul juridic penal în cadrul căruia s-ar fi putut analiza incidența unei eventuale împliniri a termenului de prescripție a răspunderii penale, or, petentul avea deja calitatea de condamnat.

Totodată, instanța de fond a constatat că înscrisul în limba italiană depus de petent la termenul de judecată din data de 31 octombrie 2012, despre care a pretins că ar reprezenta o hotărâre judecătorească prin care s-ar fi constatat intervenită prescripția răspunderii penale, pe de o parte, nu este tradus în limba română, contrar susținerilor petentului, iar pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care ar fi fost depus la dosar tradus în limba română, nu ar fi avut relevanță din perspectiva analizării împlinirii sau nu a termenului de prescripție a răspunderii penale, deoarece această instituție juridică este guvernată de principiul teritorialității legii penale prevăzut în art. 3 C. pen., potrivit căruia legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.

Prin urmare, orice alte aspecte privind constatări ale unor instanțe străine nu pot avea nicio relevanță sub aspectul anterior prezentat, ci, eventual, pot avea importanță din perspectiva analizării unei eventuale cereri de extrădare. împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul-condamnat D.M.K., considerând-o nelegală și netemeinică și solicitând constatarea intervenției prescripției răspunderii penale. A fost atașat Dosarul de fond nr. 14615/3/2005 al Tribunalului București, secția a II-a penală. La termenul din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, din oficiu, a invocat ca motiv de recurs necompetența instanței care a soluționat cererea în fond. Examinând cauza în temeiul art. 385 6 alin. (1) și (3) C. proc.

pen., în raport de motivele invocate și analizând hotărârea sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea de Apel București a apreciat că recursul este fondat pentru motivele următoare: Petentul a invocat faptul că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale întrucât de la data săvârșirii faptei (1998) s-a împlinit termenul de prescripție de 8 ani. În raport de acest motiv invocat, curtea de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a analizat cererea din perspectiva dispozițiilor art. 461 C. proc. pen. care stabilesc cazurile referitoare la incidente ce privesc executarea pedepselor în condițiile în care petentul invoca prescripția răspunderii penale, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale, și nu prescripția executării pedepsei.

Prescripția răspunderii penale este o chestiune ce privește fondul cauzei și nu punerea în executare a pedepsei și poate fi circumscrisă cazului de contestație în anulare prev. de art. 386 lit. c) C. proc. pen. Prima instanță avea obligația calificării cererii formulate de petent ca și contestație în anulare, indiferent de denumirea folosită de acesta, în raport de motivele de fapt invocate și de dispozițiile legale aplicabile. Față de cele reținute, curtea de apel, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. a admis recursul formulat de recurentul condamnat D.M.K., a casat în totalitate sentința penală atacată și, în baza art. 389 alin. (1) C. proc. pen. a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție (ca instanță competentă în temeiul art. 389 alin. (1) C. proc.

pen.) în vederea soluționării contestației în anulare formulate de contestatorul D.M.K. Înalta Curte, luând în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul D.M.K. constată următoarele: Prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008, Înalta Curte a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 348/ A din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații U.D., U.L. și D.M.K., a casat în totalitate decizia penală atacată și sentința penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și rejudecând: în baza art. 257 alin. (1) C. pen.

a condamnat pe inculpatul U.D. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul D.M.K. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b C. pen. și în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul U.L. la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen. pentru inculpații U.D., U.L. și D.M.K., iar în baza art. 88 C. pen. a dedus din pedepsele aplicate inculpaților durata reținerii și arestării preventive de la 6 octombrie 1998 la 5 decembrie 1998 pentru inculpații U.D.

și U.L. și de la 6 octombrie 1998 la 5 decembrie 1998 și de la 8 noiembrie 2006 la 14 noiembrie 2006 pentru inculpatul D.M.K. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 348 din 8 martie 2007 Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. și a inculpatului D.M.K. pentru săvârșirea complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului U.L.

pentru săvârșirea complicității la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. Pentru a pronunța această soluție de achitare a inculpaților, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 3456/P/1998, din data de 14 februarie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților: U.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (5) C. pen., D.M.K. și U.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (5) C. pen., constând în faptul că în perioada iunie-iulie 1998, inculpatul U.D. a pretins și primit mai multe sume de bani de la numitul B.I., pentru a obține amânarea executării pedepsei aplicate numitului B.V.

și, ulterior, achitarea acestuia, arătând că va interveni pe lângă judecători și grefieri, mai precis că va fi ajutat de o judecătoare care a lucrat la Judecătoria Sectorului 2 și care va judeca cele două cereri. S-a mai reținut în actul de inculpare că în această activitate, inculpatul U.D. a fost ajutat de inculpatul U.L., precum și de D.M.K. - aprod la Tribunalul București, în sensul că inculpatul U.L., trimis de inculpatul U.D., i-a cerut lui B.I. suma de 2.000 dolari S.U.A., pentru ca acesta să intervină pe lângă judecători și grefieri, iar inculpatul D.M.K. s-a prezentat de mai multe ori în barul numitului B.I. prezentându-i certificate din care rezulta că s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei formulată de B.V., determinându-l astfel pe B.I.

să-i mai dea inculpatului U.L. suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a obține și anularea sentinței de condamnare a fratelui său. Prin încheierea din 7 octombrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 819/2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpați, din art. 215 alin. (1) și (5) în art. 257 C. pen. și respectiv, din art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. în art. 26 raportat la art. 257 C. pen. Prin sentința penală nr. 1578 din 13 decembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 819/2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus restituirea cauzei la parchet, cu motivarea că urmărirea penală nu a fost efectuată de procuror.

Împotriva hotărârii a declarat recurs inculpatul D.M.K., iar prin decizia penală nr. 325 din 21 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 346/2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul, a casat sentința penală și a trimis cauza pentru continuarea judecății la instanța de fond, apreciind că la data desesizării cercetarea judecătorească era terminată, astfel încât, conform art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror nu mai era posibilă. Instanța și-a motivat hotărârea pronunțată în sensul că în cazul inculpaților U.D. și D.M.K. nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență deoarece întreruperea executării pedepsei la care a fost condamnat inculpatul B.V., nu intra în atribuțiile de serviciu ale judecătoarei P.M.

(care de altfel a dispus o astfel de întrerupere în cauză), Judecătoria Sectorului 6 la care își desfășura aceasta activitatea nefiind competentă teritorial să soluționeze o astfel de cerere, iar de pe altă parte remiterea sumei de bani de către B.I. a avut un caracter licit, banii fiind dați pentru angajarea unui avocat. În ceea ce-l privește pe inculpatul U.L. prima instanță a apreciat că acesta nu a avut nicio legătură cu remiterea sumei de bani, astfel că fapta imputată acestuia nu există. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a acordat eficiență declarațiilor martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească, când aceștia și-au schimbat poziția radical, declarații pe care Ie-a coroborat cu înscrisul de la pag.82 dosar urmărire penală, respectiv actul sub semnătură privată încheiat între părți, înlăturând celelalte probe administrate în cauză.

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a criticat-o pentru greșita achitare a inculpaților; contradicția vădită între situația de fapt reținută de instanță și soluția pronunțată, încălcarea dispozițiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen. Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 348/ A din 2 noiembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchet, constatând că prima instanță a analizat în mod judicios probatoriul aflat la dosar și în urma cercetării judecătorești, a stabilit corect situația de fapt și a pronunțat achitarea inculpaților.

Instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe în sensul că pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar ca actul pentru care se promite intervenția să intre în sfera atribuțiilor de serviciu sau în competența funcționarului, în caz contrar nefiind vorba de infracțiunea de trafic de influență, ci eventual de infracțiunea de înșelăciune, invocându-se și o decizie a Completului de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ce privește aprecierea probelor de către prima instanță s-a reținut că în mod corect a procedat instanța, reținând numai acele declarații ale martorilor pe care Ie-a considerat verosimile, indiferent de faza procesului penal în care au fost ascultați, în măsura în care aceste declarații s-au coroborat cu alte probe administrate în cauză și în condițiile în care legea nu stabilește o ordine de preferință în această materie.

S-a mai argumentat în sensul că în cauză retractarea declarațiilor date în faza de urmărire penală, a fost justificată, date fiind condițiile în care s-au luat primele declarații celor trei inculpați, iar declarațiile martorilor nu au fost înlăturate în totalitate de prima instanță ci doar evaluate corespunzător. în privința inculpaților U.D. și D.M.K. și instanța de apel a apreciat că întrucât primirea sumei de 5.000 dolari S.U.A., astfel cum a rezultat din probele administrate, s-a făcut pentru angajarea unui avocat și nu pentru determinarea unui judecător să amâne executarea unei pedepse, achitarea celor doi inculpați este corectă, deoarece lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, respectiv latura subiectivă a infracțiunii nu a fost îndeplinită.

Referitor la cel de-al treilea inculpat, U.L., s-a argumentat de către instanța de apel că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că fapta reținută în sarcina sa prin actul de inculpare nu există, având în vedere materialul probator administrat în cauză, evocându-se principiul liberei aprecieri a probelor ca atribut exclusiv al judecătorului. Cu privire la criticile invocate de Parchet referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 356 lit. c) și art. 357 alin. (2) C. proc. pen., instanța de control judiciar a constatat că întrucât în primă instanță s-a dispus achitarea inculpaților nu se impunea a se pronunța instanța și cu privire la computarea arestării preventive a acestora. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpaților, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. Înalta Curte a apreciat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este întemeiat. Examinând hotărârile pronunțate în cauză, respectiv actele și lucrările de la dosar, în raport de critica invocată cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că hotărârile instanțelor de fond și de apel, prin care s-a dispus și respectiv menținut achitarea inculpaților, sunt nelegale și netemeinice. Astfel, interpretând eronat și trunchiat probele administrate în cauză, instanțele au ajuns la concluzia greșită că inculpații nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență și respectiv de complicitate la această infracțiune, acordând fără temei eficiență doar ultimelor declarații date de martorii audiați și de partea vătămată, înlăturând nejustificat celelalte probe.

Analizând toate probele administrate, atât în faza urmăririi penale cât și a cercetării judecătorești, Înalta Curte a reținut din coroborarea acestora că printr-o plângere înregistrată la data de 26 august 1998 la Inspectoratul de Poliție al Capitalei - Serviciul Judiciar (filele 5-9 din dosarul de urmărire penală), numitul B.I. a arătat că pe la sfârșitul lunii iunie - începutul lunii iulie a fost chemat de inculpatul U.D. la biroul său pentru a discuta problema punerii în libertate a fratelui său, B.V. În prezența martorului A.G., care-l însoțea pe numitul B.I., inculpatul U.D. i-a pretins acestuia suma de 100.000 dolari S.U.A., susținând că are cunoștințe în rândul judecătorilor și grefierilor, iar pentru a-l convinge de acest lucru i-a arătat o ordonanță de punere a sa în libertate, emisă de Guvernul României.

La rândul său, numitul B.I. i-a promis că dacă va rezolva problema, îi va da banii ceruți. A doua zi, inculpatul s-a deplasat la domiciliul numitului B.I. și i-a cerut acestuia suma de 4.000 dolari S.U.A. pentru a-i da unui grefier să deruleze cele discutate anterior, sens în care B.I. i-a dat suma solicitată în prezența soției sale și a martorului A.G. În continuare, s-a mai arătat în plângere că pe la începutul lunii august 1998 au venit la domiciliul său doi frați ai inculpatului, printre care și inculpatul U.L. și i-au mai cerut suma de 1.000 dolari S.U.A., întrucât inculpatul U.D. a mai dat în plus suma de 2.000 dolari S.U.A. unui judecător și unui grefier, bani pe care B.I. i-a dat. După trei zile, la barul acestuia a venit inculpatul U.D.

însoțit de martorul A.G., care i-a adus un certificat de grefă prin care se confirma întreruperea executării pedepsei pentru fratele său B.V., pe o perioadă de 3 luni, certificat care purta ștampila Judecătoriei Sectorului 6 București, ocazie cu care inculpatul i-a mai cerut suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a-i da în continuare judecătorilor și grefierilor în vederea obținerii achitării fratelui său pentru fapta săvârșită, bani pe care i-a dat acestuia. În urma consultării cu avocatul Bucoviceanu, care a mai acordat asistență familiei B., numitul B.I. l-a contactat telefonic pe inculpatul U.D., spunându-i că certificatul de grefă nu este valabil, astfel că, în consecință, inculpatul D.M.K.

- aprod la Tribunalul București - s-a deplasat a doua zi la barul numitului B.I. și i-a înmânat acestuia un plic ce purta trei ștampile ale Judecătoriei Sectorului 5, solicitându-i suma de 100.000 lei și promițându-i în același timp că îl va ajuta pe fratele său să obțină achitarea în dosarul în care era condamnat la 2 ani închisoare, lui revenindu-i suma de 500 dolari S.U.A. în aceeași zi, numitul B.I. a fost contactat de inculpatul U.D., care i-a pretins suma de 25.000 dolari S.U.A. ca garanție pentru rezolvarea achitării fratelui său, sumă pe care i-a dat-o la barul său, în prezența martorului A.G. După ce avocatul Bucoviceanu a verificat hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei numitului B.V., acesta i-a comunicat lui B.I.

că înscrisul este fals, motiv pentru care I-a contactat pe inculpatul U.D., acesta spunându-i că îi va restitui banii primiți, însă după câteva zile a refuzat să îi înapoieze, cu motivarea că hotărârea este valabilă. Numitul B.I. a mai precizat că, în afară de judecătorii și grefierii la care va apela în legătură cu situația lui B.V., inculpatul U.D. i-a spus că va fi ajutat de o judecătoare care a funcționat la Judecătoria Sectorului 2 București și care va judeca cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare. În faza de urmărire penală B.I. și-a menținut constant afirmațiile din plângerea inițială, susținerile sale fiind confirmate de declarațiile date în aceeași fază a procesului penal de martorul A.G.

care a relatat faptul că l-a însoțit pe B.I. la biroul inculpatului U.D., situat în incinta unei case amanet din sectorul 3 București, ocazie cu care acesta din urmă i-a pretins primului suma de 100.000 dolari S.U.A. afirmând că trebuia să o dea judecătorilor și grefierilor care se ocupă de cazul inculpatului B.V., mai precis unei judecătoare cu „funcție mare ” la sectorul 2 și care va judeca achitarea inculpatului, iar pentru a-i întări convingerea, inculpatul U.D. i-a arătat o hotărâre emisă de guvern, despre care a spus că a stat la baza punerii sale în libertate, susținând că relațiile sale se întind până la Guvernul României. Tot martorul A. a relatat că grefierul care îl ajuta pe inculpatul U.D.

se numește D.M.K. și lucrează la Tribunalul București, iar pentru ajutorul acordat a primit 500 dolari S.U.A., martorul menționând că despre amănuntele respective a luat cunoștință de la B.I. A mai precizat martorul A.G. că a fost prezent când inculpatul D. i-a înmânat lui B.I. un plic care purta ștampila Judecătoriei Sectorului 5 București și care conținea o hotărâre de amânare a executării unei pedepse privative de libertate aplicată inculpatului B.V., fratele denunțătorului B.I., aspecte confirmate și de martorii N.M. și B.L. Tot de la inculpatul D.M.K. martorul A.G. a mai aflat că împreună cu inculpatul U.D. „a mai aranjat ” punerea în libertate și a altor cinci persoane arestate, acțiuni pentru care a mai primit diferite sume în valută.

Audiat în faza de urmărire penală, martorul M.A. a confirmat relatările denunțătorului B.I. cu precizarea că nu cunoștea exact modalitatea prin care inculpatul U.D. reușea să obțină cele promise numitului B.I. Martorul N.M., audiat și el în faza de urmărire penală, a relatat că a fost de față când inculpatul U.D. i-a pretins numitului B.I. o sumă de 4.000 dolari S.U.A., reprezentând avansul solicitat pentru a interveni pe lângă judecători și grefieri care lucrau la Tribunalul București și care urmau să soluționeze favorabil cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare ale lui B.V. Același martor a mai declarat în legătură cu inculpatul U.L. că în luna august 1998 acesta s-a deplasat la barul denunțătorului B.I., trimis fiind de fratele său, inculpatul U.D.

și a mai cerut o sumă de 2.000 dolari S.U.A., motivând că au dat judecătorilor suma de 4.000 dolari S.U.A., însă a primit de la B.I. numai 1.000 dolari S.U.A. Discuția dintre inculpatul U.D. și B.I., în timpul căreia inculpatul I-a asigurat pe denunțător că are relații la Judecătoria Sectorului 2 București, fără a preciza vreun nume, a fost auzită și de martorul I.P., de la care a împrumutat B.I. suma de 2.000 dolari S.U.A., iar martorul I.A.M. a relatat și el că a aflat de la B.I. despre faptul că inculpatul U.D. i-a cerut acestuia o sumă de 25.000 dolari S.U.A. pentru a plăti judecătorii în scopul rezolvării problemei fratelui său. Susținerile denunțătorului sunt confirmate de martora Balint Lidia care a relatat, că inculpatul U.D.

i-a cerut denunțătorului suma de 100.000 dolari S.U.A. care ar fi urmat, după spusele inculpatului, să fie dată judecătorilor și grefierilor, mai exact unei judecătoare care va judeca cererea condamnatului B.V. de întrerupere a executării unei pedepse (judecătoare care anterior își desfășurase activitatea la Judecătoria Sectorului 2 București), dar și de martorii P.T. și P.M. Denunțătorul B.I., dar și majoritatea martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească au revenit asupra relatărilor din timpul urmăririi penale și au susținut că suma de bani a fost remisă de B.I. pentru a i se angaja un avocat fratelui său B.V., retractările declarațiilor inițiale fiind justificate prin faptul că declarațiile respective au fost scrise de organele de poliție și au fost semnate de martori fără a fi citite.

Instanțele în mod greșit au apreciat ca fiind relevante și conforme cu realitatea doar aceste din urmă declarații ale denunțătorului și ale martorilor, ignorând celelalte probe administrate în cauză, fără a se oferi o motivare credibilă în acest sens. Dimpotrivă, instanța trebuia să înlăture declarațiile date în faza de cercetare judecătorească ca fiind total nesincere și făcute în scopul exonerării de răspundere penală a inculpaților, aspect care rezultă din mai multe împrejurări. Astfel, denunțătorul B.I. îl cunoștea pe avocatul B.V., care a acordat asistență juridică familiei acestuia în unele cazuri și pe care de altfel l-a și consultat în legătură cu certificatul de grefă care i-a fost prezentat de inculpatul U.D., dar și cu hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei fratelui său, astfel că avea posibilitatea nemijlocită de a-l angaja pe avocatul respectiv sau orice alt avocat, neexistând o explicație plauzibilă pentru care B.I.

să fi apelat la serviciile inculpatului U.D. pentru angajarea unui avocat, cu excepția explicației oferite chiar de denunțător în declarația sa din 16 septembrie 2004, dată în fața instanței și anume că „a crezut că inculpatul U.D. are cunoștințe mai multe și mai mari decât mine și am apelat la acesta crezând că îmi va rezolva problema”. Pe de altă parte, din practicaua sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni pentru condamnatul B.V., nu rezultă că în dosarul respectiv cererea să fi fost susținută de vreun avocat, consemnându-se doar prezența condamnatului B.V.; în dosar nu există vreo delegație a vreunui avocat, iar denunțătorul B.I.

nu a fost pus în legătură de inculpați cu vreun avocat angajat pentru reprezentarea fratelui său B.V., iar ulterior inculpații nu au prezentat niciun înscris din care să rezulte că are angajat vreun avocat în cauza respectivă. De altfel, întâlnirile care au avut loc între denunțător și inculpați s-au limitat la remiterea certificatului de grefă și a sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998 a Judecătoriei Sectorului 6, acte cu privire la care B.I. l-a consultat pe avocatul Bucoviceanu pe care îl cunoștea de mai mult timp. Deși inculpatul D.M.K. a pretins că l-ar fi contactat pe avocatul G.I. pentru a se ocupa de amânarea executării pedepsei condamnatului B.V. și că i-ar fi dat acestui avocat suma de 2 milioane lei pentru a obține copia sentinței penale și certificatele de grefă, avocatul G.I.

infirmă în declarațiile sale susținerile inculpatului. Relevante în cauză sunt și împrejurările în care s-a soluționat cererea de amânare a executării pedepsei închisorii pentru B.V. și pentru a căror cercetare s-a dispus disjungerea. Astfel, cererea a fost soluționată de Judecătoria Sectorului 6, de către doamna judecător Popa Măria, deși potrivit legii competența aparținea instanței de executare a hotărârii, respectiv Judecătoria Sectorului 5 București; s-a dispus amânarea executării pedepsei pentru motive familiale în condițiile în care tot pentru aceleași motive, prin sentința penală nr. 527 din 21 decembrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 5 București s-a mai dispus o astfel de amânare pentru același condamnat, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 453 lit. c) C. proc.

pen.; deși termenul de judecată a fost fixat la 22 septembrie 1998, cererea a fost soluționată la 16 iulie 1998, iar în practicaua hotărârii s-a acordat cuvântul petentului B.V. să-și susțină cererea deși acesta nu a fost prezent, în realitate fiind dat în urmărire generală la acel moment. Cât privește susținerea denunțătorului B.I. făcută cu ocazia retractării declarațiilor date în faza de urmărire penală, în sensul că ar fi fost obligat să dea anumite declarații, este de observat că audiat fiind de către instanță la 16 septembrie 2004 acesta a relatat că „a depus plângere penală întrucât organele în drept s-au sesizat din oficiu și a fost obligat să declare ceea ce s-a întâmplat”. Este evident așadar că B.I., în declarațiile date în faza de urmărire penală a relatat „ceea ce s-a întâmplat”, așa cum dealtfel chiar el precizează în declarația menționată, nefiind vorba de o presiune la care ar fi fost supus de organele de cercetare penală pentru a relata neadevăruri.

Referitor la declarațiile martorilor audiați în cauză, Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanțele au acordat eficiență exclusiv declarațiilor date de aceștia în faza de cercetare judecătorească, în condițiile în care au revenit fără justificări credibile asupra relatărilor inițiale, cu unicul scop de a asigura exonerarea de răspundere penală a inculpaților, subiectivismul de care au dat dovadă fiind determinat de relațiile de rudenie sau prietenie cu inculpații. Cât privește înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, cât și declarația olografă a inculpatului D.M.K. datată 19 august 1998, acte găsite la domiciliul inculpatului U.D. cu ocazia percheziției, înalta Curte constată, că valoarea probatorie a acestor acte trebuie apreciată în raport de declarația inculpatului D.M.K.

care a relatat că au fost scrise de el sub amenințarea și la dictarea inculpatului U.D., iar aspectele consemnate în înscrisurile respective nu sunt adevărate. Astfel, amenințat fiind de B.I. cu denunțul la poliție în cazul în care nu-i va restitui banii dați, inculpatul U.D. și-a preconstituit probe în apărarea sa, determinându-l pe inculpatul D. să întocmească respectivele înscrisuri, în care s-au consemnat fapte neadevărate, așa cum recunoaște chiar inculpatul D., în sensul că suma în cauză ar reprezenta plata unui avocat, dar și faptul că U.D. ar fi fost șantajat de B.I. care îi cerea o sumă de 150.000 dolari S.U.A. Având în vedere aspectele reținute, Înalta Curte apreciază că revenirile asupra declarațiilor făcute de denunțător și martori în faza de urmărire penală, retractările acestora din cursul cercetării judecătorești se impune a fi înlăturate ca nesincere și în condițiile în care acestea nu se coroborează cu celelalte probe efectuate în cauză.

Ca urmare, având în vedere și dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, analizând și coroborând probele administrate, apreciază că faptele săvârșite de inculpați realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. sub forma autoratului și respectiv a complicității.

Opinia exprimată de instanță în sensul că faptele imputate inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și motivarea acestei opinii nu poate fi însușită de înalta Curte, atâta timp cât pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca făptuitorul să menționeze numele funcționarului pe lângă care își va exercita influența, fiind suficientă doar referirea la persoana care îndeplinește o atare funcție și care este competentă să soluționeze o astfel de cerere, iar în speță serviciul traficat (obținerea unei hotărâri judecătorești de amânare a executării pedepsei și respectiv de achitare) intră în atribuțiile instanțelor de judecată, fiind lipsită de relevanță pentru existența infracțiunii de trafic de influență indicarea unui anumit judecător care nu avea competența teritorială să soluționeze respectivele cereri.

De altfel, inculpatul U.D. nu a precizat numele judecătorului, referindu-se doar la faptul că a lucrat la Judecătoria Sectorului 2 București, calitatea sa de judecător, invocată, fiind cea care îi conferea dreptul de a soluționa cererea de amânare a executării pedepsei. Rezultă așadar că faptele săvârșite de inculpații U.D., D.M.K. și U.L. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și respectiv complicitate la această infracțiune, pentru care au fost condamnați, condamnați. Împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 14156/3/2005 a formulat contestație în anulare contestatorul D.M.K.

Examinând contestația în anulare formulată sub aspectul admisibilității în principiu, înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume, anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei. Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma, eventual.

Pe de altă parte, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive. În conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea motivelor prevăzute în art. 386 C. proc.

pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei. Art. 386 C. proc. pen. prevede expres și limitativ cazurile și condițiile în care se poate formula contestație în anulare, precum și hotărârile împotriva cărora se poate face contestație în anulare, respectiv împotriva hotărârilor penale definitive pronunțate de către instanța de recurs, iar art. 388 alin. (1) C. proc. pen. prevede termenul în care poate fi introdusă contestația în anulare. Verificând data la care a început executarea pedepsei și data la care a fost depusă contestația, Înalta Curte constată că față de contestatorul D.M.K., executarea pedepsei aplicate prin decizia nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a început la data de 21 noiembrie 2011, iar contestația a fost formulată la data de 18 octombrie 2012, cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc.

pen., situație în care contestația în anulare formulată de acesta apare ca fiind inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, - în Dosarul nr. 14615/3/2005 și va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005. Obligă contestatorul Ia plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 mai 2013.