ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1737/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1737/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de fată;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr.

183/ R din 29 ianuarie 2013,

Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, a admis recursul declarat de

condamnatul D.M.K. împotriva sentinței penale nr. 775 din 7 noiembrie 2012 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, a casat-o în totalitate și a trimis

cauza spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

Pentru a

dispune astfel Curtea de Apel București a constatat următoarele:

Prin sentința

penală nr. 775 din 07 noiembrie 2012 pronunțată în Dosar nr. 40391/3/2012, Tribunalul

București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, contestația la

executare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K., cu privire la sentința

penală nr. 348 din 08 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, modificată și rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, acesta fiind obligat, în consecință la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a

decide astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 348/08 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, modificată și rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a dispus condamnarea petentului la o pedeapsă de 5 ani închisoare,

pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de trafic de influență

prevăzute de art. 26 C. pen. rap. la art. 257 alin. (1) C. pen.

La data

de 18 octombrie 2012 sub nr. 40391/3/2012, a fost înregistrată pe rolul acestei

instanțe cererea de contestație la executare formulată de

contestatorul-condamnat D.M.K., prin care acesta a solicitat aplicarea art. 122

C. pen. privind prescripția răspunderii penale.

În motivarea

în fapt a cererii, contestatorul - condamnat a precizat că fapta de care a fost

învinuit datează din anul 1998, astfel că s-a prescris.

Cererea

a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen.

Analizând

actele dosarului din prisma dispozițiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., art. 122

și următoarele C. pen., prima instanță a constatat că termenul de prescripție a

răspunderii penale este de 8 ani, termen care a început să curgă din anul 1998

(anul comiterii faptei de complicitate la infracțiunea de trafic de influență)

și s-ar fi împlinit în anul 2006.

Însă,

prima instanță a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale în

ceea ce îl privește pe contestator nu s-a împlinit, având în vedere mai multe

motive.

Pe de o

parte, termenul de prescripție a răspunderii penale a fost întrerupt, potrivit art.

123 C. pen. ca urmare, printre altele, a întocmirii rechizitoriului nr. 3456/P/1998

și trimiterii în judecată a contestatorului, actul de sesizare a instanței reprezentând

un act care, potrivit legii, trebuie comunicat inculpatului în desfășurarea

procesului penal. Ulterior, actele procesuale și procedurale care au fost

efectuate în cauză au avut același efect întreruptiv al termenului de

prescripție a răspunderii penale.

Pe de

altă parte, în cauză nu s-a împlinit cursul termenului de prescripție specială

a răspunderii penale prevăzute de art. 124 C. pen., deoarece acest termen de 12

ani - rezultat din cumulul aritmetic dintre 8 ani (termenul prevăzut de art. 122

alin. (1) lit. c) C. pen.) și jumătate din acest termen, respectiv 4 ani - s-a

împlinit, strict formal, în anul 2010, când petentul se afla deja în executarea

pedepsei ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.

435 din 30 aprilie 2008, fiind stins, așadar, raportul juridic penal în cadrul

căruia s-ar fi putut analiza incidența unei eventuale împliniri a termenului de

prescripție a răspunderii penale, or, petentul avea deja calitatea de

condamnat.

Totodată,

instanța de fond a constatat că înscrisul în limba italiană depus de petent la

termenul de judecată din data de 31 octombrie 2012, despre care a pretins că ar

reprezenta o hotărâre judecătorească prin care s-ar fi constatat intervenită

prescripția răspunderii penale, pe de o parte, nu este tradus în limba română,

contrar susținerilor petentului, iar pe de altă parte, chiar și în ipoteza în

care ar fi fost depus la dosar tradus în limba română, nu ar fi avut relevanță

din perspectiva analizării împlinirii sau nu a termenului de prescripție a

răspunderii penale, deoarece această instituție juridică este guvernată de

principiul teritorialității legii penale prevăzut în art. 3 C. pen., potrivit

căruia legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul

României. Prin urmare, orice alte aspecte privind constatări ale unor instanțe

străine nu pot avea nicio relevanță sub aspectul anterior prezentat, ci,

eventual, pot avea importanță din perspectiva analizării unei eventuale cereri

de extrădare.

împotriva

acestei sentințe a declarat recurs contestatorul-condamnat D.M.K.,

considerând-o nelegală și netemeinică

și solicitând constatarea intervenției prescripției răspunderii penale.

A fost

atașat Dosarul de fond nr. 14615/3/2005 al Tribunalului București, secția a II-a

penală.

La

termenul din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, din oficiu, a invocat

ca motiv de recurs necompetența instanței care a soluționat cererea în fond.

Examinând

cauza în temeiul art. 385

6

alin. (1) și (3) C. proc. pen., în raport

de motivele invocate și analizând hotărârea sub toate aspectele de fapt și de

drept, Curtea de Apel București a apreciat că recursul este fondat

pentru motivele următoare:

Petentul

a invocat faptul că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale

întrucât de la data săvârșirii faptei (1998) s-a împlinit termenul de

prescripție de 8 ani.

În

raport de acest motiv invocat, curtea de apel a apreciat că în mod greșit prima

instanță a analizat cererea din perspectiva dispozițiilor art. 461 C. proc.

pen. care stabilesc cazurile referitoare la incidente ce privesc executarea

pedepselor în condițiile în care petentul invoca prescripția răspunderii

penale, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale, și nu prescripția

executării pedepsei.

Prescripția

răspunderii penale este o chestiune ce privește fondul cauzei și nu punerea în

executare a pedepsei și poate fi circumscrisă cazului de contestație în anulare

prev. de art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Prima

instanță avea obligația calificării cererii formulate de petent ca și contestație

în anulare, indiferent de denumirea folosită de acesta, în raport de motivele

de fapt invocate și de dispozițiile legale aplicabile.

Față de

cele reținute, curtea de apel, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C.

proc. pen. a admis recursul formulat de recurentul condamnat D.M.K., a casat în

totalitate sentința penală atacată și, în baza art. 389 alin. (1) C. proc. pen.

a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție (ca instanță competentă în

temeiul art. 389 alin. (1) C. proc. pen.) în vederea soluționării contestației

în anulare formulate de contestatorul D.M.K.

Înalta Curte,

luând în examinare contestația în anulare

formulată

de contestatorul D.M.K. constată următoarele:

Prin

decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008, Înalta Curte a admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei

penale nr. 348/ A din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații U.D., U.L.

și D.M.K., a casat în totalitate decizia penală atacată și sentința penală nr. 348

din 8 martie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și

rejudecând: în baza art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul U.D.

la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în baza art.

26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul D.M.K.

la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b C. pen. și în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257

alin.

(1) C. pen. a condamnat pe inculpatul U.L. la 3 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. A făcut

aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen. pentru inculpații U.D., U.L. și D.M.K.,

iar în baza art. 88 C. pen. a dedus din pedepsele aplicate inculpaților durata

reținerii și arestării preventive de la 6 octombrie 1998 la 5 decembrie 1998

pentru inculpații U.D. și U.L. și de la 6 octombrie 1998 la 5 decembrie 1998 și

de la 8 noiembrie 2006 la 14 noiembrie 2006 pentru inculpatul D.M.K.

Pentru a

dispune astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin

sentința penală nr. 348 din 8 martie 2007 Tribunalul București, secția a II-a penală,

a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.D. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 257 C. pen. și a inculpatului D.M.K. pentru săvârșirea

complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 257

C. pen.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanța a dispus

achitarea inculpatului U.L. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea

prevăzută de art. 257 C. pen.

Pentru a

pronunța această soluție de achitare a inculpaților, prima instanță a reținut

că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 3456/P/1998,

din data de 14 februarie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de

libertate, a inculpaților: U.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

215 alin. (1) și (5) C. pen., D.M.K. și U.L., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (5) C. pen., constând în

faptul că în perioada iunie-iulie 1998, inculpatul U.D. a pretins și primit mai

multe sume de bani de la numitul B.I., pentru a obține amânarea executării

pedepsei aplicate numitului B.V. și, ulterior, achitarea acestuia, arătând că

va interveni pe lângă judecători și grefieri, mai precis că va fi ajutat de o

judecătoare care a lucrat la Judecătoria Sectorului 2 și care va judeca cele

două cereri.

S-a mai

reținut în actul de inculpare că în această activitate, inculpatul U.D. a fost

ajutat de inculpatul U.L., precum și de D.M.K. - aprod la Tribunalul București,

în sensul că inculpatul U.L., trimis de inculpatul U.D., i-a cerut lui B.I.

suma de 2.000 dolari S.U.A., pentru ca acesta să intervină pe lângă judecători

și grefieri, iar inculpatul D.M.K. s-a prezentat de mai multe ori în barul

numitului B.I. prezentându-i certificate din care rezulta că s-a admis cererea

de amânare a executării pedepsei formulată de B.V., determinându-l astfel pe B.I.

să-i mai dea inculpatului U.L. suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a obține și

anularea sentinței de condamnare a fratelui său.

Prin

încheierea din 7 octombrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 819/2004, Tribunalul

București, secția a II-a penală, a dispus schimbarea încadrării juridice a

faptelor săvârșite de inculpați, din art. 215 alin. (1) și (5) în art. 257 C.

pen. și respectiv, din art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. în

art. 26 raportat la art. 257 C. pen.

Prin

sentința penală nr. 1578 din 13 decembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 819/2004,

Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus restituirea cauzei la

parchet, cu motivarea că urmărirea penală nu a fost efectuată de procuror.

Împotriva

hotărârii a declarat recurs inculpatul D.M.K., iar prin decizia penală nr. 325

din 21 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 346/2005, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis recursul, a casat sentința penală și a trimis cauza pentru continuarea

judecății la instanța de fond, apreciind că la data desesizării cercetarea

judecătorească era terminată, astfel încât, conform art. 332 alin. (2) C. proc.

pen., restituirea cauzei la procuror nu mai era posibilă.

Instanța

și-a motivat hotărârea pronunțată în sensul că în cazul inculpaților U.D. și D.M.K.

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

influență deoarece întreruperea executării pedepsei la care a fost condamnat

inculpatul B.V., nu intra în atribuțiile de serviciu ale judecătoarei P.M. (care

de altfel a dispus o astfel de întrerupere în cauză), Judecătoria Sectorului 6

la care își desfășura aceasta activitatea nefiind competentă teritorial să

soluționeze o astfel de cerere, iar de pe altă parte remiterea sumei de bani de

către B.I. a avut un caracter licit, banii fiind dați pentru angajarea unui

avocat.

În ceea

ce-l privește pe inculpatul U.L. prima instanță a apreciat că acesta nu a avut

nicio legătură cu remiterea sumei de bani, astfel că fapta imputată acestuia nu

există.

Pentru a

ajunge la această concluzie, instanța de fond a acordat eficiență declarațiilor

martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească, când aceștia și-au

schimbat poziția radical, declarații pe care Ie-a coroborat cu înscrisul de la

pag.82 dosar urmărire penală, respectiv actul sub semnătură privată încheiat

între părți, înlăturând celelalte probe administrate în cauză.

Împotriva

sentinței pronunțate de prima instanță a declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, care a criticat-o pentru greșita achitare a inculpaților;

contradicția vădită între situația de fapt reținută de instanță și soluția

pronunțată, încălcarea dispozițiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen. și a

dispozițiilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen.

Curtea

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia penală nr. 348/ A din 2 noiembrie 2007 a respins ca

nefondat apelul declarat de Parchet, constatând că prima instanță a analizat în

mod judicios probatoriul aflat la dosar și în urma cercetării judecătorești, a

stabilit corect situația de fapt și a pronunțat achitarea inculpaților.

Instanța

de apel și-a însușit motivarea primei instanțe în sensul că pentru existența

infracțiunii de trafic de influență este necesar ca actul pentru care se promite

intervenția să intre în sfera atribuțiilor de serviciu sau în competența

funcționarului, în caz contrar nefiind vorba de infracțiunea de trafic de

influență, ci eventual de infracțiunea de înșelăciune, invocându-se și o

decizie a Completului de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ce

privește aprecierea probelor de către prima instanță s-a reținut că în mod

corect a procedat instanța, reținând numai acele declarații ale martorilor pe

care Ie-a considerat verosimile, indiferent de faza procesului penal în care au

fost ascultați, în măsura în care aceste declarații s-au coroborat cu alte

probe administrate în cauză și în condițiile în care legea nu stabilește o

ordine de preferință în această materie.

S-a mai

argumentat în sensul că în cauză retractarea declarațiilor date în faza de

urmărire penală, a fost justificată, date fiind condițiile în care s-au luat

primele declarații celor trei inculpați, iar declarațiile martorilor nu au fost

înlăturate în totalitate de prima instanță ci doar evaluate corespunzător.

în

privința inculpaților U.D. și D.M.K. și instanța de apel a apreciat că întrucât

primirea sumei de 5.000 dolari S.U.A., astfel cum a rezultat din probele

administrate, s-a făcut pentru angajarea unui avocat și nu pentru determinarea

unui judecător să amâne executarea unei pedepse, achitarea celor doi inculpați

este corectă, deoarece lipsește unul din elementele constitutive ale

infracțiunii de trafic de influență, respectiv latura subiectivă a infracțiunii

nu a fost îndeplinită.

Referitor

la cel de-al treilea inculpat, U.L., s-a argumentat de către instanța de apel

că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că fapta reținută în sarcina sa

prin actul de inculpare nu există, având în vedere materialul probator

administrat în cauză, evocându-se principiul liberei aprecieri a probelor ca

atribut exclusiv al judecătorului.

Cu

privire la criticile invocate de Parchet referitoare la încălcarea

dispozițiilor art. 356 lit. c) și art. 357 alin. (2) C. proc. pen., instanța de

control judiciar a constatat că întrucât în primă instanță s-a dispus achitarea

inculpaților nu se impunea a se pronunța instanța și cu privire la computarea

arestării preventive a acestora.

Decizia

instanței de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub

aspectul greșitei achitări a inculpaților, invocându-se cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Înalta Curte

a apreciat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București este întemeiat.

Examinând

hotărârile pronunțate în cauză, respectiv actele și lucrările de la dosar, în

raport de critica invocată cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că hotărârile instanțelor de

fond și de apel, prin care s-a dispus și respectiv menținut achitarea

inculpaților, sunt nelegale și netemeinice.

Astfel,

interpretând eronat și trunchiat probele administrate în cauză, instanțele au

ajuns la concluzia greșită că inculpații nu se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență și respectiv de complicitate la această

infracțiune, acordând fără temei eficiență doar ultimelor declarații date de

martorii audiați și de partea vătămată, înlăturând nejustificat celelalte

probe.

Analizând

toate probele administrate, atât în faza urmăririi penale cât și a cercetării

judecătorești, Înalta Curte a reținut din coroborarea acestora că printr-o

plângere înregistrată la data de 26 august 1998 la Inspectoratul de Poliție al

Capitalei - Serviciul Judiciar (filele 5-9 din dosarul de urmărire penală),

numitul B.I. a arătat că pe la sfârșitul lunii iunie - începutul lunii iulie a

fost chemat de inculpatul U.D. la biroul său pentru a discuta problema punerii

în libertate a fratelui său, B.V. În prezența martorului A.G., care-l însoțea

pe numitul B.I., inculpatul U.D. i-a pretins acestuia suma de 100.000 dolari S.U.A.,

susținând că are cunoștințe în rândul judecătorilor și grefierilor, iar pentru

a-l convinge de acest lucru i-a arătat o ordonanță de punere a sa în libertate,

emisă de Guvernul României. La rândul său, numitul B.I. i-a promis că dacă va

rezolva problema, îi va da banii ceruți.

A doua

zi, inculpatul s-a deplasat la domiciliul numitului B.I. și i-a cerut acestuia

suma de 4.000 dolari S.U.A. pentru a-i da unui grefier să deruleze cele

discutate anterior, sens în care B.I. i-a dat suma solicitată în prezența soției

sale și a martorului A.G.

În continuare,

s-a mai arătat în plângere că pe la începutul lunii august 1998 au venit la

domiciliul său doi frați ai inculpatului, printre care și inculpatul U.L. și

i-au mai cerut suma de 1.000 dolari S.U.A., întrucât inculpatul U.D. a mai dat

în plus suma de 2.000 dolari S.U.A. unui judecător și unui grefier, bani pe

care B.I. i-a dat.

După

trei zile, la barul acestuia a venit inculpatul U.D. însoțit de martorul A.G.,

care i-a adus un certificat de grefă prin care se confirma întreruperea

executării pedepsei pentru fratele său B.V., pe o perioadă de 3 luni,

certificat care purta ștampila Judecătoriei Sectorului 6 București, ocazie cu

care inculpatul i-a mai cerut suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a-i da în

continuare judecătorilor și grefierilor în vederea obținerii achitării fratelui

său pentru fapta săvârșită, bani pe care i-a dat acestuia.

În urma

consultării cu avocatul Bucoviceanu, care a mai acordat asistență familiei B.,

numitul B.I. l-a contactat telefonic pe inculpatul U.D., spunându-i că

certificatul de grefă nu este valabil, astfel că, în consecință, inculpatul D.M.K.

- aprod la Tribunalul București - s-a deplasat a doua zi la barul numitului B.I.

și i-a înmânat acestuia un plic ce purta trei ștampile ale Judecătoriei

Sectorului 5, solicitându-i suma de 100.000 lei și promițându-i în același timp

că îl va ajuta pe fratele său să obțină achitarea în dosarul în care era

condamnat la 2 ani închisoare, lui revenindu-i suma de 500 dolari S.U.A.

în

aceeași zi, numitul B.I. a fost contactat de inculpatul U.D., care i-a pretins

suma de 25.000 dolari S.U.A. ca garanție pentru rezolvarea achitării fratelui

său, sumă pe care i-a dat-o la barul său, în prezența martorului A.G.

După ce

avocatul Bucoviceanu a verificat hotărârea prin care se amânase executarea

pedepsei numitului B.V., acesta i-a comunicat lui B.I. că înscrisul este fals,

motiv pentru care I-a contactat pe inculpatul U.D., acesta spunându-i că îi va

restitui banii primiți, însă după câteva zile a refuzat să îi înapoieze, cu

motivarea că hotărârea este valabilă.

Numitul B.I.

a mai precizat că, în afară de judecătorii și grefierii la care va apela în

legătură cu situația lui B.V., inculpatul U.D. i-a spus că va fi ajutat de o

judecătoare care a funcționat la Judecătoria Sectorului 2 București și care va

judeca cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare.

În faza

de urmărire penală B.I. și-a menținut constant afirmațiile din plângerea

inițială, susținerile sale fiind confirmate de declarațiile date în aceeași

fază a procesului penal de martorul A.G. care a relatat faptul că l-a însoțit

pe B.I. la biroul inculpatului U.D., situat în incinta unei case amanet din

sectorul 3 București, ocazie cu care acesta din urmă i-a pretins primului suma

de 100.000 dolari S.U.A. afirmând că trebuia să o dea judecătorilor și

grefierilor care se ocupă de cazul inculpatului B.V., mai precis unei

judecătoare cu „funcție mare

”

la sectorul 2 și care va judeca

achitarea inculpatului, iar pentru a-i întări convingerea, inculpatul U.D. i-a

arătat o hotărâre emisă de guvern, despre care a spus că a stat la baza punerii

sale în libertate, susținând că relațiile sale se întind până la Guvernul

României.

Tot

martorul A. a relatat că grefierul care îl ajuta pe inculpatul U.D. se numește D.M.K.

și lucrează la Tribunalul București, iar pentru ajutorul acordat a primit 500 dolari

S.U.A., martorul menționând că despre amănuntele respective a luat cunoștință

de la B.I.

A mai

precizat martorul A.G. că a fost prezent când inculpatul D. i-a înmânat lui B.I.

un plic care purta ștampila Judecătoriei Sectorului 5 București și care

conținea o hotărâre de amânare a executării unei pedepse privative de libertate

aplicată inculpatului B.V., fratele denunțătorului B.I., aspecte confirmate și

de martorii N.M. și B.L.

Tot de

la inculpatul D.M.K. martorul A.G. a mai aflat că împreună cu inculpatul U.D.

„a mai aranjat

”

punerea în libertate și a altor cinci

persoane arestate, acțiuni pentru care a mai primit diferite sume în valută.

Audiat

în faza de urmărire penală, martorul M.A. a confirmat relatările denunțătorului

B.I. cu precizarea că nu cunoștea exact modalitatea prin care inculpatul U.D.

reușea să obțină cele promise numitului B.I.

Martorul

N.M., audiat și el în faza de urmărire penală, a relatat că a fost de față când

inculpatul U.D. i-a pretins numitului B.I. o sumă de 4.000 dolari S.U.A.,

reprezentând avansul solicitat pentru a interveni pe lângă judecători și

grefieri care lucrau la Tribunalul București și care urmau să soluționeze

favorabil cererile de amânare a executării pedepsei și de achitare ale lui B.V.

Același

martor a mai declarat în legătură cu inculpatul U.L. că în luna august 1998

acesta s-a deplasat la barul denunțătorului B.I., trimis fiind de fratele său,

inculpatul U.D. și a mai cerut o sumă de 2.000 dolari S.U.A., motivând că au

dat judecătorilor suma de 4.000 dolari S.U.A., însă a primit de la B.I. numai

1.000 dolari S.U.A.

Discuția

dintre inculpatul U.D. și B.I., în timpul căreia inculpatul I-a asigurat pe

denunțător că are relații la Judecătoria Sectorului 2 București, fără a preciza

vreun nume, a fost auzită și de martorul I.P., de la care a împrumutat B.I.

suma de 2.000 dolari S.U.A., iar martorul I.A.M. a relatat și el că a aflat de

la B.I. despre faptul că inculpatul U.D. i-a cerut acestuia o sumă de 25.000 dolari

S.U.A. pentru a plăti judecătorii în scopul rezolvării problemei fratelui său.

Susținerile

denunțătorului sunt confirmate de martora Balint Lidia care a relatat, că

inculpatul U.D. i-a cerut denunțătorului suma de 100.000 dolari S.U.A. care ar

fi urmat, după spusele inculpatului, să fie dată judecătorilor și grefierilor,

mai exact unei judecătoare care va judeca cererea condamnatului B.V. de

întrerupere a executării unei

pedepse (judecătoare care

anterior își desfășurase activitatea la Judecătoria Sectorului 2 București),

dar și de martorii P.T. și P.M.

Denunțătorul

B.I., dar și majoritatea martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească

au revenit asupra relatărilor din timpul urmăririi penale și au susținut că

suma de bani a fost remisă de B.I. pentru a i se angaja un avocat fratelui său B.V.,

retractările declarațiilor inițiale fiind justificate prin faptul că

declarațiile respective au fost scrise de organele de poliție și au fost

semnate de martori fără a fi citite.

Instanțele

în mod greșit au apreciat ca fiind relevante și conforme cu realitatea doar

aceste din urmă declarații ale denunțătorului și ale martorilor, ignorând

celelalte probe administrate în cauză, fără a se oferi o motivare credibilă în

acest sens.

Dimpotrivă,

instanța trebuia să înlăture declarațiile date în faza de cercetare

judecătorească ca fiind total nesincere și făcute în scopul exonerării de

răspundere penală a inculpaților, aspect care rezultă din mai multe

împrejurări.

Astfel,

denunțătorul B.I. îl cunoștea pe avocatul B.V., care a acordat asistență

juridică familiei acestuia în unele cazuri și pe care de altfel l-a și

consultat în legătură cu certificatul de grefă care i-a fost prezentat de

inculpatul U.D., dar și cu hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei

fratelui său, astfel că avea posibilitatea nemijlocită de a-l angaja pe

avocatul respectiv sau orice alt avocat, neexistând o explicație plauzibilă

pentru care B.I. să fi apelat la serviciile inculpatului U.D. pentru angajarea

unui avocat, cu excepția explicației oferite chiar de denunțător în declarația

sa din 16 septembrie 2004, dată în fața instanței și anume că „a crezut că

inculpatul U.D. are cunoștințe mai multe și mai mari decât mine și am apelat la

acesta crezând că îmi va rezolva problema”.

Pe de

altă parte, din practicaua sentinței penale nr. 1164 din 16 iulie 1998,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a admis cererea

de amânare a executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni pentru condamnatul B.V.,

nu rezultă că în dosarul respectiv cererea să fi fost susținută de vreun

avocat, consemnându-se doar prezența condamnatului B.V.; în dosar nu există

vreo delegație a vreunui avocat, iar denunțătorul B.I. nu a fost pus în

legătură de inculpați cu vreun avocat angajat pentru reprezentarea fratelui său

B.V., iar ulterior inculpații nu au prezentat niciun înscris din care să

rezulte că are angajat vreun avocat în cauza respectivă.

De

altfel, întâlnirile care au avut loc între denunțător și inculpați s-au limitat

la remiterea certificatului de grefă și a sentinței penale nr. 1164 din 16

iulie

1998 a Judecătoriei Sectorului 6, acte cu privire la care B.I. l-a consultat pe

avocatul Bucoviceanu pe care îl cunoștea de mai mult timp.

Deși

inculpatul D.M.K. a pretins că l-ar fi contactat pe avocatul G.I. pentru a se

ocupa de amânarea executării pedepsei condamnatului B.V. și că i-ar fi dat

acestui avocat suma de 2 milioane lei pentru a obține copia sentinței penale și

certificatele de grefă, avocatul G.I. infirmă în declarațiile sale susținerile

inculpatului.

Relevante

în cauză sunt și împrejurările în care s-a soluționat cererea de amânare a

executării pedepsei închisorii pentru B.V. și pentru a căror cercetare s-a

dispus disjungerea.

Astfel,

cererea a fost soluționată de Judecătoria Sectorului 6, de către doamna

judecător Popa Măria, deși potrivit legii competența aparținea instanței de

executare a hotărârii, respectiv Judecătoria Sectorului 5 București; s-a dispus

amânarea executării pedepsei pentru motive familiale în condițiile în care tot

pentru aceleași motive, prin sentința penală nr. 527 din 21 decembrie 1996 a

Judecătoriei Sectorului 5 București s-a mai dispus o astfel de amânare pentru

același condamnat, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 453 lit. c) C. proc.

pen.; deși termenul de judecată a fost fixat la 22 septembrie 1998, cererea a

fost soluționată la 16 iulie 1998, iar în practicaua hotărârii s-a acordat

cuvântul petentului B.V. să-și susțină cererea deși acesta nu a fost prezent,

în realitate fiind dat în urmărire generală la acel moment.

Cât

privește susținerea denunțătorului B.I. făcută cu ocazia retractării

declarațiilor date în faza de urmărire penală, în sensul că ar fi fost obligat

să dea anumite declarații, este de observat că audiat fiind de către instanță

la 16 septembrie 2004 acesta a relatat că „a depus plângere penală întrucât

organele în drept s-au sesizat din oficiu și a fost obligat să declare ceea ce

s-a întâmplat”.

Este

evident așadar că B.I., în declarațiile date în faza de urmărire penală a

relatat „ceea ce s-a întâmplat”, așa cum dealtfel chiar el precizează în

declarația menționată, nefiind vorba de o presiune la care ar fi fost supus de

organele de cercetare penală pentru a relata neadevăruri.

Referitor

la declarațiile martorilor audiați în cauză, Înalta Curte apreciază că în mod

greșit instanțele au acordat eficiență exclusiv declarațiilor date de aceștia

în faza de cercetare judecătorească, în condițiile în care au revenit fără

justificări credibile asupra relatărilor inițiale, cu unicul scop de a asigura

exonerarea de răspundere penală a inculpaților, subiectivismul de care au dat

dovadă fiind determinat de relațiile de rudenie sau prietenie cu inculpații.

Cât

privește înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, cât și declarația

olografă a inculpatului D.M.K. datată 19 august 1998, acte găsite la domiciliul

inculpatului U.D. cu ocazia

percheziției, înalta

Curte constată, că valoarea probatorie a acestor acte trebuie apreciată în

raport de declarația inculpatului D.M.K. care a relatat că au fost scrise de el

sub amenințarea și la dictarea inculpatului U.D., iar aspectele consemnate în

înscrisurile respective nu sunt adevărate.

Astfel,

amenințat fiind de B.I. cu denunțul la poliție în cazul în care nu-i va

restitui banii dați, inculpatul U.D. și-a preconstituit probe în apărarea sa,

determinându-l pe inculpatul D. să întocmească respectivele înscrisuri, în care

s-au consemnat fapte neadevărate, așa cum recunoaște chiar inculpatul D., în

sensul că suma în cauză ar reprezenta plata unui avocat, dar și faptul că U.D.

ar fi fost șantajat de B.I. care îi cerea o sumă de 150.000 dolari S.U.A.

Având în

vedere aspectele reținute, Înalta Curte apreciază că revenirile asupra

declarațiilor făcute de denunțător și martori în faza de urmărire penală,

retractările acestora din cursul cercetării judecătorești se impune a fi

înlăturate ca nesincere și în condițiile în care acestea nu se coroborează cu

celelalte probe efectuate în cauză.

Ca

urmare, având în vedere și dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Înalta

Curte, analizând și coroborând probele administrate, apreciază că faptele

săvârșite de inculpați realizează conținutul constitutiv al infracțiunii

prevăzute de art. 257 C. pen. sub forma autoratului și respectiv a

complicității.

Opinia

exprimată de instanță în sensul că faptele imputate inculpaților nu întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și motivarea acestei

opinii nu poate fi însușită de înalta Curte, atâta timp cât pentru existența

infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca făptuitorul să

menționeze numele funcționarului pe lângă care își va exercita influența, fiind

suficientă doar referirea la persoana care îndeplinește o atare funcție și care

este competentă să soluționeze o astfel de cerere, iar în speță serviciul

traficat (obținerea unei hotărâri judecătorești de amânare a executării

pedepsei și respectiv de achitare) intră în atribuțiile instanțelor de

judecată, fiind lipsită de relevanță pentru existența infracțiunii de trafic de

influență indicarea unui anumit judecător care nu avea competența teritorială

să soluționeze respectivele cereri.

De

altfel, inculpatul U.D. nu a precizat numele judecătorului, referindu-se doar

la faptul că a lucrat la Judecătoria Sectorului 2 București, calitatea sa de

judecător, invocată, fiind cea care îi conferea dreptul de a soluționa cererea

de amânare a executării pedepsei.

Rezultă

așadar că faptele săvârșite de inculpații U.D., D.M.K. și U.L. întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și respectiv

complicitate la această infracțiune, pentru care au fost condamnați,

condamnați.

Împotriva

deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

penal nr. 14156/3/2005 a formulat contestație în anulare contestatorul D.M.K.

Examinând

contestația în anulare

formulată

sub aspectul admisibilității în principiu, înalta Curte constată că aceasta

este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.

Contestația

în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate

erori de neînlăturat pe alte căi, și anume, anularea pentru vicii, nulități

privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe

fondul cauzei.

Natura

juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că

pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de

retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă

de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma, eventual.

Pe de

altă parte, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi

extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a

cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației

în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da

posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe

care le au hotărârile judecătorești definitive.

În

conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea

în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut

de legea procesual penală, arătarea motivelor prevăzute în art. 386 C. proc.

pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac

exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art. 386

C. proc. pen. prevede expres și limitativ cazurile și condițiile în care se

poate formula contestație în anulare, precum și hotărârile împotriva cărora se

poate face contestație în anulare, respectiv împotriva hotărârilor penale

definitive pronunțate de către instanța de recurs, iar art. 388 alin. (1) C.

proc. pen. prevede termenul în care poate fi introdusă contestația în anulare.

Verificând

data la care a început executarea pedepsei și data la care a fost depusă

contestația, Înalta Curte constată că față de contestatorul D.M.K., executarea

pedepsei aplicate prin decizia nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a început la data

de 21 noiembrie 2011, iar contestația a fost formulată la data de 18 octombrie

2012, cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc.

pen., situație în care contestația în anulare formulată de acesta apare ca

fiind inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 1525

din 30 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, - în Dosarul nr. 14615/3/2005 și va obliga contestatorul la plata sumei

de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul D.M.K. împotriva

deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005.

Obligă

contestatorul Ia plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 22 mai 2013.