ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1308/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 16 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 292.078,37 RON, reprezentând chirie datorată în temeiul Contractului nr. x/26.03.2012 privind furnizarea de spațiu publicitar, conform facturilor emise de reclamantă, respectiv x/29.12.2014, în valoare de 196.386,31 RON și x/08.05.2015, în valoare de 95.692,06 RON, a sumei de 18.505,52 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 09.07.2015, precum și a penalităților care vor curge în continuare până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 1270, art. 1350 și art. 1777 și urm. C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea existenței unei practici comerciale neloiale a reclamantei pârâtă reconvențional, practică comercială ce reprezintă, totodată, și o încălcare a contractului; obligarea A. S.R.L. la plata de daune în cuantum de 439.023,25 RON, echivalentul a 99.421 euro, la cursul de schimb al BNR de 4,4158 RON/Euro din data de 19.10.2015, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligațiilor sale esențiale instituite prin Contractul nr. x/26.03.2012 privind furnizarea de spațiu publicitar, încălcare care reprezintă și o practică de concurență neloială, obligarea la plata dobânzii legale pentru suma acordată drept daune conform solicitării anterioare, dobândă ce va fi calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data efectivă a plății, obligarea la publicarea într-un cotidian de circulație națională, pe cheltuiala proprie a reclamantei pârâtă reconvențional, a hotărârii judecătorești prin care se soluționează cererea reconvențională privind daunele provocate prin practicile de concurență neloială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 202/16.02.2016 Tribunalul Timiș, secția a II a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 6746/25.10.2016, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Prin sentința civilă nr. 3493/15.05.2017, Judecătoria Sector 5 București a admis, la rândul său, excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, trimițând, totodată, dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului de competență ivit.

Prin sentința civilă nr. 93F/2017/23.06.2017 Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă a stabilit competența în soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 900/27.03.2018 Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis cererea principală și a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 292.073,37 RON reprezentând chirie și suma de 18.505,52 RON reprezentând penalități de întârziere, respingând, totodată, ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 2214/20.12.2019, a respins ca nefondat apelul pârâtei, obligând-o pe aceasta la plata către intimată a sumei de 21.864,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel, la 13 februarie 2020, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, respingerea acțiunii principale și admiterea cererii sale reconvenționale.

După expunerea situației de fapt recurenta invocă, într-o primă critică, dezlegarea dată de instanțe excepției de neexecutare a contractului, determinată de încălcarea de către intimată a procedurii facturării stabilite prin art. 1 din Actul adițional nr. x/2014 la contract, de modificare a art. 4.2 din convenția inițială.

În acest sens, a arătat că intimata se află în culpă, în ceea ce privește executarea contractului, cu privire la procedura de facturare referitoare la campania publicitară x, în condițiile în care nu i-a comunicat acesteia un centralizator privind a patra prelungire a campaniei, desfășurată în perioada 04.08.2014 - 03.02.2015. Ca atare, intimata și-a încălcat obligațiile contractuale stabilite.

În Notificarea nr. x/03.01.2015 se menționează că refuzul facturii se datorează faptului că suma înscrisă în aceasta este eronată, factura fiind emisă cu încălcarea prevederilor din Cap. IV – Preț și condiții de plată din contract, nefiind emisă pe baza centralizatorului furnizat de recurentă. Ca atare, apreciază că există o neexecutare a obligațiilor asumate, suficient de importantă pentru a justifica invocarea excepției de neexecutare a contractului, intimata neîndeplinindu-și obligația contractuală de a factura pe baza centralizatorului comunicat de recurentă în data de 18.12.2014.

În ceea ce privește pretinsele accesorii (penalități de întârziere) generate de neplata la pretinsa scadență a facturilor, recurenta consideră că nici acestea nu sunt justificate, deoarece obligația principală de plată a sumelor pretins datorate (care ar fi generat aceste penalități) aferente campaniei x, era suspendată ca efect al invocării de către recurentă excepției anticipate de neexecutare de către intimată a obligațiilor contractuale asumate. O obligație de plată principală suspendată nu poate genera obligații de plată accesorii.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului determinată de încălcarea de către intimată a clauzei de exclusivitate conținută de art. 2.3 din contract, a arătat că intimata avea pe durata executării contractului obligația de a asigura pentru recurentă condițiile necesare pentru ca numai aceasta din urmă să aibă dreptul de a vinde publicitate și de a gestiona campaniile publicitare în spațiile intimatei și de a redirecționa toate cererile de spații/campanii publicitare către recurentă.

Intimata nu a respectat, pe perioada derulării contractului, dreptul de exclusivitate acordat convențional în favoarea recurentei și a refuzat în repetate rânduri să redirecționeze cererile de spații sau de campanii publicitare către aceasta din urmă, conform obligației asumate prin contract, încheind în mod direct cu clienți ai recurentei contracte care aveau ca obiect campanii publicitare, producând astfel grave prejudicii financiare și de imagine pentru aceasta din urmă.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit că a fost modificat în mod tacit contractul, iar răspunsul recurentei, din data de 30.10.2014, valorează o nouă propunere de modificare, care nu a fost acceptată de intimata-reclamantă.

Potrivit art. 1243 C. civ., coroborat cu art. 1242 alin. (2) din același cod, pentru modificarea contractului se aplică principiul simetriei formelor în contracte și se impune o regulă generală și relativă care presupune că modificarea unui contract se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului. Așadar, voința părților de a modifica un contract trebuie să îmbrace aceeași formă prevăzută la încheierea sa, fiind contrar dispozițiilor legale a aprecia ca un contract încheiat în formă scrisă a fost modificat prin exprimarea voinței unei singure părți față de care s-a răspuns cu întârziere, această întârziere a răspunsului fiind considerată o manifestare de voință tacită care a modificat contractul.

În ceea ce privește certitudinea creanței, recurenta punctează asupra faptului că doar facturile acceptate fac dovadă în legătură cu existența actului juridic intervenit între părți și cu executarea operațiunii care constituie obiectul ei și că, întrucât nu s-a făcut dovada asumării de către pârâtă a obligației de plată a sumei solicitate, în mod netemeinic s-a admis cererea reclamantei.

Se mai critică faptul că, în mod eronat, instanța de apel nu a reținut incidența autorității de lucru judecat pe aspectul inadmisibilității cererii de atragere a răspunderii intimatei în temeiul Legii nr. 11/1991. Se arată că cererea reconvențională a privit pretenția recurentei de atragere a răspunderii intimatei pentru pretinse acte de concurență neloială, rezultate din nerespectarea clauzei 2.3 din contract și din nerespectarea obligațiilor legale instituite prin acest act normativ.

Recurenta a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel și cu privire la cheltuielile de judecată admise, având în vedere că acestea nu au fost cenzurate în niciun fel de instanța, iar lucrările din faza de apel nu justifică obligarea sa la un onorariu de avocat într-un cuantum atât de ridicat.

La data de 8 aprilie 2020 intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând, în esență, că recursul nu cuprinde argumente sau raționamente juridice de nelegalitate a deciziei atacate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din 23 februarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 25 mai 2021.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din același cod, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de prima instanță de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Înalta Curte reține astfel că, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situația reglementată de acest text legal nu se regăsește în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate, sens în care calea extraordinară de atac este lovită de nulitate.

În concret, recurenta nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanței de apel, ci se limitează, pe de o parte, la a formula considerații generale privind instituția juridică a excepției de neexecutare, iar pe de altă parte, aduce în discuție aspecte care nu au fost avute în vedere la în apel.

Recurenta-pârâtă nu arată, astfel, care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate și care sunt textele legale pretins încălcate de către judecătorii completului de apel.

Aceasta, în condițiile în care instanța de apel reține, în sinteză, în menținerea soluției primei instanțe, că este corectă concluzia tribunalului în sensul modificării contractului cu privire la modalitatea de plată, conform art. 1240 alin. (2) C. civ., care statuează fără echivoc că "Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare", că, în condițiile în care din natura obligațiilor decurge lipsa de simultaneitate a executării, cum este cazul litigiului de față, nu există temeiul invocării mijlocului de apărare a excepției de neexecutare, că, pe de altă parte, nu se poate observa nici existența unor obligații reciproce și interdependente, că susținerile pârâtei privind modul de stabilire a sumelor solicitate de reclamantă sunt nefondate, precum și că nu a existat vreo încălcare a obligaților art. 2.3 din contract.

Prin urmare, criticile recurentei ar fi trebuit să vizeze aceste chestiuni, respectiv să arate, în concret, în ce mod sunt nelegale argumentele folosite de instanța de apel în fundamentarea deciziei recurate.

Critica recurentei-pârâte prin care se arată că, potrivit art. 1243 C. civ., coroborat cu art. 1242 alin. (2) din același cod, pentru modificarea contractului se aplică principiul simetriei formelor în contracte și se impune o regulă generală și relativă care presupune că modificarea unui contract se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, este o chestiune care nu poate fi examinată, deoarece ea nu a fost supusă cenzurii și în apel, așa încât este prezentată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate și în apel, excepție făcând doar ipoteza în care acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ceea ce nu este cazul în speță.

Oricum, această critică reprezintă în realitate o simplă afirmație a pârâtei în sensul celor arătate, care nu se poate constitui într-un argument de nelegalitate cu privire la constatarea instanței de apel a incidenței art. 1240 C. civ.

În ceea ce privește incidența autorității de lucru judecat pe aspectul inadmisibilității cererii de atragere a răspunderii reclamantei în temeiul Legii nr. 11/1991, Înalta Curte reține că, în condițiile în care recurenta nu a atacat hotărârea primei instanțe sub acest aspect, chestiunea litigioasă dezlegată de prima instanță are autoritate de lucru judecat și, prin urmare, nu mai poate fi analizată, și ea fiind formulată omisso medio.

Înalta Curte constată că o parte din criticile recurentei vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Este de reținut că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs, în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Cât privește critica referitoare la aprecierea cuantumului onorariului de avocat, instanța de recurs reține că nici aceasta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2214 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.