ÎCCJ, Decizia nr. 3/2024

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2024

Asupra recursului;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 5679 din 24 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1071 din 29 septembrie 2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2020, ca neîntemeiată.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de revizuire a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât cele două pricini, deși au aceleași părți, vizează anularea unui act administrativ, în speță a ordinului de salarizare (prima), respectiv obligarea pârâtului la emiterea ordinului de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor (cea de-a doua), neexistând astfel identitate obiect și cauză, ca elemente ale puterii de lucru judecat.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuentul A. a declarat recurs solicitând casarea în tot a deciziei recurate cu consecința admiterii cererii de revizuire și a recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Recurentul a invocat existența unei contrarietăți, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., între hotărârile pronunțate în cele două litigii circumscrise stabilirii drepturilor sale salariale, prin luarea în considerare a vechimii sale în funcția de specialist.

Potrivit recurentului, prin hotărârea atacată nu s-a luat în considerare faptul că vechimea sa în funcția de specialist a fost recunoscută de altă instanță, respectiv prin hotărârea potrivnică, prin care a fost obligat intimatul să emită recurentului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor.

A arătat recurentul faptul că, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, cum se întâmplă în cazul reținerii excepției autorității de lucru judecat, ci este suficient să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional.

Aceasta fiind noua reglementare procedurală a autorității de lucru judecat, apreciază că este evident că ea cunoaște o altă dimensiune, prin atașarea acestui efect nu doar soluțiilor din dispozitivul hotărârii, ci și considerentelor decisive și decizorii, prin consacrarea expresă nu doar a funcțiunii negative sau extinctive, ci și a celei pozitive a lucrului judecat.

Consideră că nu se poate face o analogie între reglementarea din norma nouă și cea anterioară, deoarece s-ar lipsi de substanță argumentul similarității de soluții (analogia fiind permisă în situații identice, cu aceleași premise, pentru care există însă lacune legislative).

În continuare, recurentul face referire la decizii ale Curții Constituționale pentru a arăta că nu există diferențe între munca prestată (fișa postului) de specialiștii Direcției Naționale Anticorupție/Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și specialiștii autifraudă detașați la aceste instituții, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și la celelalte parchete, constatările tehnico-științifice întocmite de toate cele trei categorii de specialiști fiind mijloace de probă, în condițiile legii.

Afirmă contradicția dintre considerentele celor două hotărâri, precum și faptul că instanța de recurs nu a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat prevăzut de art. 430 C. proc. civ., considerând în mod greșit că perioada detașării revizuentului nu constituie vechime acumulată în funcția de specialist în cadrul Ministerului Public.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecății, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și la dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit prevederile art. 431 alin. (2), coroborat cu cele ale art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se încadrează în realitate și se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 din C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât din perspectiva efectului negativ, cât și a celui pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ.

În ceea ce privește condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat, și anume: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Se reține că, în cauză, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei nr. 1071 din 29 septembrie 2021a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2020.

A arătat că, prin hotărârea atacată, instanța de recurs a încălcat dispozițiile art. 430 C. proc. civ., cu trimitere la art. 36 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; Capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22 alin. (1) și Capitolul I lit. B) nr. crt. 4), ambele din Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; art. 89 alin. (4) și art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, instanța de recurs a reținut că drepturile salariale ale recurentului au fost stabilite corespunzător de către intimat, având în vedere vechimea în funcția de specialist, astfel cum aceasta a fost dobândită ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 199/2000, fără a se lua în considerare faptul că vechimea în funcția de specialist a fost recunoscută de o altă instanță, prin sentința nr. 1076/2019 din data de 24.09.2019 a Tribunalului Ialomița, definitivă prin decizia nr. 1732/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, prin care a fost obligat intimatul să emită recurentului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor, și, de asemenea, neținând cont nici de decizia nr. 50/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin interpretarea eronată a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013, Legii nr. 188/1999, Legii nr. 304/2004, cât și prin omiterea H.G. nr. 39/2014.

Înalta Curte, raportat la datele speței, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerința identității de obiect și cauză prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se reține că, primul proces, soluționat definitiv prin decizia nr. 1732 din 07 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, a avut drept obiect cererea formulată de recurentul-revizuent privind obligarea intimatului la emiterea Ordinului de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor și la plata diferențelor salariale.

Cel de-al doilea litigiu, soluționat definitiv prin decizia nr. 1071 din 29 septembrie 2021 de către Curtea de Apel Constanța, a avut ca obiect cererea reclamantului-revizuent privind anularea/revocarea parțială și modificarea Ordinului nr. 57 din 14 ianuarie 2020, cu emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salariul de bază al acestuia să fie, prin aplicarea integrală a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, Cap I, lit. B), nr. Crt. 4, Cap VIII - art. 1 lit. e), art. 3 alin. (1), art. 22 alin. (1), (2) și (4), precum și art. 7 alin. (1) din Anexa nr. V a aceluiași act normativ, raportat la vechimea în funcția de specialist.

Față de cele ce preced, rezultă cu evidență, faptul că între cele două litigii nu a existat identitate de obiect și cauză, împrejurare de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este atașată, deopotrivă, și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod, legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care, o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio) doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță doar dacă au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, împrejurarea triplei identități nu se impune, fiind necesară și suficientă identitatea de părți.

Înalta Curte observă că, prin cererea de revizuire, recurentul-revizuent a invocat existența unei contrarietăți, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., între cele două hotărâri pronunțate în două litigii legate de stabilirea drepturilor sale salariale corespunzătoare, prin luarea în considerare a vechimii acestuia în funcția de specialist.

Potrivit revizuentului, prin hotărârea atacată nu s-a avut în vedere faptul că vechimea sa în funcția de specialist a fost recunoscută deja de o altă instanță, respectiv prin hotărârea potrivnică, prin care a fost obligat intimatul să-i emită Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor.

Or, așa cum a reținut și instanța de revizuire, se constată că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei decizii, ci dimpotrivă, a valorificat-o, în condițiile în care, în cel de al doilea proces instanța a cercetat incidența efectului pozitiv al lucrului judecat și a reținut că nu există identitate de materie litigioasă între cele două litigii.

De altfel, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște chiar din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare și nu o cale de reformare, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a valorificat autoritatea de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În caz contrar, s-ar încălca tocmai autoritatea de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, ceea ce nu poate fi primit.

În concluzie, chiar dacă în al doilea proces instanța a reținut identitatea de părți, a apreciat că, neexistând identitate de materie litigioasă, nu este incident efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din primul litigiu, astfel încât în mod just instanța de revizuire a considerat că nu se află în prezenta unei contrarietăți de hotărâri în sensul legii, de natură să invalideze principiul fundamental al autorității de lucru judecat, dezlegare confirmată de instanța supremă în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce privește criticile recurentului-revizuent circumscrise fondului pretențiilor sale salariale, acestea vor rămâne, în mod evident, în afara ariei de analiză a instanței de recurs, întrucât vizează chestiuni de temeinicie, punând în discuție aspecte factuale, de interpretare a probatoriului administrat în cauză, incompatibile cu procedura recursului în actualul context legislativ, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 5679 din 24 noiembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2024.