ÎCCJ, Decizia nr. 12/2024

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2022, Inspecția Judiciara a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A. - judecător în cadrul Curții de Apel Bacău, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Prin Hotărârea nr. 13J din 28 iunie 2023, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Curții de Apel Bacău, iar în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat acestuia sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pentru o perioadă de 3 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din același act normativ.

Pentru a hotărî astfel, secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat că, prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare, s-a reținut că la data de 31 august 2022, domnul judecător A. înregistra un număr de 97 hotărâri neredactate în termenul legal, iar la data de 23 noiembrie 2022 acesta figura cu un număr de 92 de hotărâri pentru care era depășit termenul legal de redactare, cea mai veche hotărâre fiind pronunțată la data de 09.02.2021.

Durata cu care a fost depășit termenul legal de redactare a hotărârilor judecătorești a fost excesivă, fiind exemplificate dosarele nr. x/2018 - 620 zile întârziere; nr. 2270/103/2013** - 556 zile întârziere; nr. 2263/103/2019 și nr. 101/45/2021 - 543 zile întârziere; nr. 2823/110/2019 și nr. 319/110/2021 - 529 zile întârziere; nr. 1623/103/2020 -501 zile întârziere.

Analizând imputabilitatea conduitei ilicite a pârâtului judecător, secția a reținut că în lipsa unor criterii prevăzute de lege, în funcție de care să se stabilească caracterul imputabil al încălcării dispozițiilor legale referitoare la respectarea termenelor în care se efectuează lucrările, trebuie avute în vedere toate aspectele care țin de activitatea profesională desfășurată de judecător în perioada de referință, în raport de care să se constate, în concret, dacă această conduită este sau nu imputabilă.

Sub acest aspect, s-a reținut că prezintă relevanță atât hotărârile pronunțate de domnul judecător și neredactate în termenul prevăzut de lege, cât și atitudinea pârâtului judecător raportată la obligația de îndeplinire a atribuțiilor profesionale.

Din perspectiva volumului de activitat, secția a reținut că datele statistice au relevat faptul că activitatea domnului judecător A. s-a înscris în media pe instanță, dar că există judecători care au înregistrat un volum de activitate chiar mai mare decât acesta, atât în ceea ce privește cauzele soluționate, cât și în privința hotărârilor redactate (situație statistică, fila x, lucrarea nr. 22-2611/al), sens în care s-a făcut referire la doamnele judecător B. și C., colegele domnului judecător A. din completul de recursuri, care, deși au o încărcătură mai mare, deoarece fac parte și din completul de insolvență AI2, nu figurează cu nicio hotărâre neredactată în termen, pe când domnul judecător A. înregistra, la data de 23 noiembrie 2022, cel mai mare număr de hotărâri neredactate în termenul legal la nivelul Curții de Apel Bacău .

Din perspectiva vechimii restanțelor, s-a reținut că într-un număr mare de dosare domnul judecător A. nu a redactat hotărârile pronunțate, deși a trecut mai mult de doi ani de la data pronunțării, făcându-se referire la: dosarul nr. x/2018 soluționat prin sentința civilă nr. 89 pronunțată la data de 9.02.2021; dosarul nr. x/2013 soluționat prin sentința civilă nr. 42 pronunțată la data de 14.04.2021; dosarul nr. x/2021 soluționat prin sentința civilă nr. 46 pronunțată la data de 27.04.2021; dosarul nr. x/2021 soluționat prin sentința civilă nr. 68 pronunțată la data de 22.06.2021; dosarul nr. x/2020 soluționat prin sentința civilă nr. 76 pronunțată la data de 30.06.2021.

În acest context, secția a apreciat că volumul de activitate și problemele personale invocate nu sunt de natură să înlăture răspunderea disciplinară și nu justifică în mod real situația de fapt reținută și necontestată de către domnul judecător, în condițiile în care termenele prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor au fost depășite, în cazul unui număr considerabil de hotărâri, cu perioade foarte mari de timp, ceea ce relevă un mod defectuos de gestionare a timpului de lucru și de prioritizare a lucrărilor.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că din modul în care pârâtul a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale ce se impuneau pentru redactarea în termen a hotărârilor pronunțate, rezultă că atitudinea psihică a acestuia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat.

La individualizarea sancțiunii, secția pentru judecători în materie disciplinară a apreciat că faptele săvârșite de pârât au avut consecințe grave, fiind încălcate drepturile procesuale ale persoanelor care aveau calitatea de părți în cauzele evidențiate, aducându-se atingere și prestigiului justiției prin nerespectarea cadrului legal de soluționare a acestora, care se suprapune cu interesul societății de a avea o justiție ce soluționează într-un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată, ca pilon al unei societăți democratice.

De asemenea, s-a dat relevanță și împrejurării că pârâtul judecător nu a mai fost anterior sancționat disciplinar, aspect de natură a contura, până la acest moment, o îndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Împotriva Hotărârii nr. 13J din 28 iunie 2023 pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii pârâtul judecător A. a formulat recurs, invocând incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, prin hotărârea pronunțată instanța disciplinară a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din CEDO, prin:

- neanalizarea probatoriului administrat cu privire la situația personală (acte medicale, raport de expertiză psihologică, acte de stare civilă), pentru dovedirea neimputabilității pretinsei abateri. Astfel, se susține că a fost ignorat în totalitate probatoriul care dovedește, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că suferă de mai multe afecțiuni medicale, că se află într-o stare de epuizare psihică-sindrom depresiv (conform raportului de expertiză psihologică) care a determinat instalarea unui cvasi-blocaj în activitatea de redactare a hotărârilor întârziate, ceea ce determină lipsa caracterului imputabil al întârzierilor. Nu s-au avut în vedere dovezile referitoare la deficiențele de vedere, de auz, la insomnii, precum și că, cel puțin în ultimii 3 ani, nu și-a efectuat peste jumătate din concediul de odihnă legal, existând la nivelul conducerii instanței practica de a nu se aproba concediul de odihnă dacă există întârzieri mari la motivarea hotărârilor;

- respingerea unor probe concludente, respectiv înscrisuri doveditoare ale condițiilor de muncă necorespunzătoare, ale numărului de zile de concediu de odihnă efectuate în perioada 2018-2023 (care ar fi probat acumularea unei oboseli cronice, determinată de nerefacerea capacității de muncă) și ale volumului total de activitate, cu includerea numărului de lucrări ale grefierilor de verificat și a numărului de încheieri motivate în perioada de referință.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanța disciplinară nu s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ., privind prelungirea termenului de redactare a hotărârii judecătorești, deși a cerut aplicarea acestui text de lege în faza cercetării disciplinare, ceea ce a condus la o greșită aplicare a art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul calculului termenului legal de motivare a hotărârii, prin nesocotirea prelungirii acordate de legiuitor.

De asemenea, recurentul arată că termenul legal de 30 de zile pentru motivarea hotărârilor judecătorești este prevăzut pentru un volum de muncă normal, respectiv 40 de dosare/complet/total ședințe într-o lună, astfel cum a stabilit CSM, secția pentru judecători,+ prin Hotărârea nr. 2040 din 13 iulie 2023, dar instanța disciplinară nu a avut în vedere faptul că în perioada februarie 2021- septembrie 2022 a fost depășit cu mult acest volum. Ca urmare, arată că volumul mare de muncă este o deficiență a sistemului de justiție pentru care nu poate fi sancționat un judecător.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, arată că, deși sancțiunea aplicată trebuie să fie proporțională cu gravitatea abaterii, instanța disciplinară nu a avut în vedere faptul că în cele mai multe situații hotărârile neredactate au fost pronunțate în recurs, soluția primei instanțe fiind menținută, astfel că nu s-a produs urmarea constând în oprirea cursului justiției, deoarece partea interesată putea pune în executare hotărârea primei instanțe fără să aștepte motivarea soluției din recurs.

De asemenea, nu s-a avut în vedere nici faptul că la evaluarea activității profesionale a obținut calificativul "Foarte Bine", calificativ care relevă per ansamblu, o activitate profesională de calitate înaltă. Totodată, nu s-a acordat nicio relevanță faptului că și-a desăvârșit pregătirea profesională, promovând în grad profesional, de la gradul de judecător de judecătorie la gradul de judecător de curte de apel.

Susține că nu a fost dovedită latura subiectivă a abaterii, deși a fost reținută intenția indirectă, în condițiile în care nu a fost probat elementul intelectiv și cel volitiv, din probatoriul administrat rezultând lipsa imputabilității deoarece are multiple afecțiuni medicale, sindrom depresiv, deficiente de auz și de vedere, insomnii și nici nu au fost examinate temeinic circumstanțele în care a lucrat, astfel cum statuează CEDO în hotărârea pronunțată în Cauza C.R. contra Regatului Unit.

În subsidiar, solicită reindividualizarea sancțiunii aplicate, în sensul înlocuirii acesteia cu una mai ușoară, respectiv avertisment, dându-se astfel relevanță situației sale personale, Hotărârii CSM nr. 2430/2023, articolului 426 alin. (5) teza I C. proc. civ. privind prelungirea termenului de redactare a hotărârii judecătorești, precum și principiului proporționalității - prin reevaluarea gravității concrete a abaterii, gravitate rezultată din analizarea coroborată a probatoriului deja administrat și a celui care urmează a fi administrat.

Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la critica privind respingerea administrării unor probe concludente pentru soluționarea cauzei, arată că dispozițiile art. 255 C. proc. civ. referitoare la admisibilitatea probelor, cât și cele ale art. 258 din același act normativ referitoare la încuviințarea probelor, prevăd posibilitatea instanței de a cenzura probele solicitate de părți, competență care se circumscrie nevoii unei rigori procesuale, în vederea asigurării celerității procesului și a pertinenței probelor administrate, și care, totodată, constituie o modalitate eficientă de prevenire și limitare a abuzului de drept în materie. Astfel, probele se pot încuviința numai dacă sunt admisibile potrivit legii și instanța socotește că ele pot să ducă la soluționarea procesului, iar această competență recunoscută instanței de a hotărî asupra admisibilității unei probe, în funcție de pertinența și concludenta sa, este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică.

De asemenea, dispozițiile art. 22 C. proc. civ. îi conferă judecătorului, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluționarea litigiului dedus judecății, în concordanță cu standardele unui proces echitabil, și posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege menționate.

Astfel, de vreme ce instanța disciplinară s-a considerat lămurită în privința soluționării cauzei și a apreciat că nu se impune administrarea altor probe, critica formulată de recurent nu poate fi reținută, cu atât mai mult cu cât probele propuse de acesta puteau fi reținute cel mult în circumstanțiere, acestea nefiind de natură a înlătura caracterul imputabil al abaterii disciplinare reținute în sarcina sa.

În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că nu a fost analizat probatoriul propus de acesta, intimata învederează că instanța disciplinară a analizat aceste argumente în cuprinsul hotărârii pronunțate, la pagina 7, penultimul paragraf și a reținut că volumul de activitate și problemele personale invocate nu sunt de natură să înlăture răspunderea disciplinară și nu justifică în mod real situația de fapt reținută și necontestată de către domnul judecător, în condițiile în care termenele prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor au fost depășite în cazul unui număr considerabil de hotărâri și cu perioade foarte mari de timp.

Referitor la critica vizând nepronunțarea de către instanța disciplinară cu privire la incidența art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ., privind prelungirea termenului de redactare a hotărârilor judecătorești, arată că din lecturarea hotărârii pronunțate în cauză se constată că instanța disciplinară a procedat la analizarea laturii obiective a abaterii disciplinare reținând numărul mare al hotărârilor și durata excesivă a întârzierilor sunt rezultatul deficiențelor în activitatea magistratului. Astfel, din moment ce recurentul înregistra întârzieri în redactarea hotărârilor, deși în unele cazuri au trecut mai mult de doi ani de la data pronunțării, chiar și cu luarea în considerare a termenului de redactare prelungit în condițiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., întârzierile înregistrate de magistrat au o durată considerabilă în timp, cu consecința încălcării cerinței derulării procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Susținerile recurentului referitoare la aplicabilitatea Hotărârii nr. 2040/13 iulie 2023 a Consiliului Superior al Magistraturii - secția pentru judecători privind stabilirea volumului optim de muncă al judecătorilor, nu pot înlătura caracterul imputabil al abaterii disciplinare, pe de o parte, pentru că hotărârea invocată este un act administrativ ce produce efecte pentru viitor, iar pe de altă parte, pentru că acest act administrativ nu poate avea drept consecință exonerarea de răspundere disciplinară a magistraților, volumul de activitate putând avea consecințe doar asupra individualizării sancțiunii aplicate în ipoteza reținerii unor întârzieri majore în redactarea hotărârilor.

Cu privire la aspectele referitoare la latura subiectivă a abaterii disciplinare, arată că instanța disciplinară a analizat activitatea magistratului, reținându-se că în cadrul Curții de Apel Bacău există magistrați care au înregistrat un volum de activitate mai mare, comparativ cu volumul de activitate înregistrat de recurent, atât sub aspectul cauzelor soluționate, dar și al celor redactate și care nu figurează cu hotărâri neredactate în termen legal, probele administrate, inclusiv declarațiile grefierului-șef al secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și ale asistentului judecătorului relevând un mod defectuos de gestionare a timpului de către magistrat.

Sub aspectul criticilor privind individualizarea sancțiunii aplicate, arată că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 republicată, stabilesc ca unic criteriu împrejurarea că aceasta trebuie să fie proporțională cu gravitatea abaterii, dispoziții legale ce sunt preluate și în noua reglementare, respectiv Legea- nr. 303/2022.

Or, raportat la situația de fapt reținută în acțiunea disciplinară, a reieșit că magistratul mai avea de redactat la data de 31.08.2022 un număr de 97 hotărâri, iar la data de 23.11.2022 acesta figura cu un număr de 92 hotărâri pentru care era depășit termenul de redactare, pentru ca, la data pronunțării hotărârii să figureze cu 139 hotărâri pentru care era depășit termenul legal de redactare, cea mai veche hotărâre fiind pronunțată la data de 09.02.2021, gravitatea abaterii fiind, astfel, evidentă.

În ceea ce privește circumstanțele personale ale magistratului, arată că acesta nu a mai fost anterior sancționat disciplinar, iar sancțiunea aplicată este a doua ca gravitate în ordinea sancțiunilor prevăzute de lege, instanța disciplinară apreciind că aceasta este de natură a-i atrage atenția magistratului asupra consecințelor pe care le are abordarea unui mod de lucru necorespunzător și de a-l responsabiliza în îndeplinirea îndatoririlor profesionale.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurent, cu dispozițiile legale incidente în cauză, precum și cu considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 381 din 31 mai 2018, care consacră caracterul devolutiv al căii de atac cu a cărei soluționare a fost învestită, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentul invocă încălcarea de către instanța disciplinară a dreptului la un proces echitabil, prin necercetarea fondului cauzei sub aspectul situației sale personale deosebite, demonstrată prin probatoriul administrat, dar și prin respingerea unor probe considerate ca fiind concludente.

Contrar opiniei recurentului, Înalta Curte notează că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă în afara oricăror ambivalențe împrejurarea că instanța disciplinară a analizat argumentele circumscrise situației particulare a acestuia, respingându-le însă subsecvent reținerii împrejurării că volumul de activitate și problemele personale invocate nu sunt apte să înlăture răspunderea sa disciplinară și nu pot fi de natură să justifice, într-o măsură rezonabilă, starea de fapt stabilită și necontestată de către domnul judecător, în condițiile în care termenul prevăzut de lege pentru redactarea hotărârilor judecătorești a fost cu mult timp depășit în cazul unui număr considerabil de hotărâri, respectiv cu sute de zile.

Referitor la critica privind respingerea greșită a unor probe concludente propuse de recurent, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 7) C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului instanța încuviințează probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului, administrându-le în condițiile legii, în raport de dispozițiile art. 258 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, referitoare la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

De asemenea, dispozițiile art. 22 C. proc. civ. îi conferă judecătorului, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluționarea litigiului dedus judecății, în concordanță cu standardele unui proces echitabil, și posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, acesta fiind abilitat să respingă încuviințarea lor în situația în care consideră că ele nu se încadrează în exigențele prevăzute de textele de lege în materie, anterior menționate.

Astfel, de vreme ce instanța disciplinară s-a considerat lămurită și pregătită în privința soluționării cauzei în baza probatoriului deja administrat și a apreciat că nu se mai impune administrarea altor probe, critica formulată de recurent nu poate fi reținută, cu atât mai mult cu cât probele invocate de acesta nu erau de natură a aduce o modificare a situației de fapt reținute în sarcina sa și a înlătura caracterul imputabil al abaterii disciplinare configurate, ci doar să circumstanțieze aceste elemente ale procesului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a înțeles să învedereze faptul că instanța disciplinară nu s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ., privind prelungirea termenului de redactare a hotărârilor judecătorești, precum și cu privire la consecințele prelungirii, împrejurare de natură să antreneze o aplicare greșită a dispozițiilor art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

În acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține, în prealabil, că aspectul ipotetic al prelungirii termenului legal de redactare a hotărârilor judecătorești nu reprezintă o chestiune de ordine publică, aptă să fie analizată și aplicată din oficiu de către aceasta în contextul abaterii disciplinare pentru săvârșirea căreia a fost exercitată acțiunea disciplinară de față.

În același timp, instanța supremă confirmă concluzia instanței disciplinare, în sensul că, independent de potențialele prelungiri legale ale termenului de redactare a hotărârilor judecătorești instituit de legiuitor, în cauză, în raport cu particularitățile acesteia, sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată. Aceasta deoarece, chiar și în situația în care s-ar accepta că termenul legal de redactare a hotărârilor ar fi fost de 90 de zile, depășirea total nerezonabilă a acestuia este de natură a anihila beneficiul normativ și de a configura, cu evidență, în sarcina recurentului săvârșirea abaterii disciplinare în discuție (cu titlu de exemplu: dosarul nr. x/2013 soluționat prin sentința civilă nr. 46/27.04.2021, dosarul nr. x/2021 soluționat prin sentința civilă nr. 68/22.06.2021, dosarul nr. x/2020 soluționat prin sentința civilă nr. 76/30.06.2021).

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste împrejurări invocate în sprijinul recursului nu reprezintă critici veritabile ale hotărârii atacate, ci sunt în realitate o reiterare fidelă a apărărilor și argumentelor invocate în faza administrativă a cercetării disciplinare, cărora instanța disciplinară le-a răspuns în mod exhaustiv, prin considerentele hotărârii atacate.

Cu privire la susținerile recurentului referitoare la aplicabilitatea Hotărârii nr. 2040/13 iulie 2023 a Consiliului Superior al Magistraturii - secția pentru Judecători privind stabilirea volumului optim de muncă al judecătorilor, Înalta Curte reține, pe de o parte, că aceasta este un act administrativ ce produce efecte pentru viitor, iar, pe de altă parte, că aplicarea acesteia nu poate avea drept consecință exonerarea de răspundere disciplinară a judecătorilor în situația neîndeplinirii de către aceștia a obligației de a redacta hotărârile judecătorești în termenele prevăzute de lege.

Or, din probele administrate în cauză rezultă că la data de 31 august 2022 recurentul înregistra un număr de 97 hotărâri neredactate în termenul legal, iar la data de 23 noiembrie 2022, acesta figura cu un număr de 92 de hotărâri pentru care era depășit termenul legal de redactare, cea mai veche hotărâre fiind pronunțată la data de 09.02.2021. Mai mult, la data pronunțării hotărârii atacate, recurentul judecător înregistra un număr de 139 de hotărâri pentru care era depășit termenul legal de redactare, ceea ce denotă faptul că nici după începerea cercetării disciplinare acesta nu a acționat în sensul unei mai bune organizări a activității în scopul surmontării situației critice, prin redactarea hotărârilor restante, deși unele dintre acestea au fost pronunțate în urmă cu mai mult de doi ani. Starea de pasivitate a acestuia îmbracă o natură culpabilă și din perspectiva împrejurării că volumul său de activitate a fost comparabil cu al celorlalți judecători ai instanței.

Fără a nega dificultățile pe care le traversează sistemul judiciar, care de cele mai multe ori se împletesc, în activitatea curentă a judecătorilor, cu problemele inerente vieții personale a acestora, Înalta Curte reține că îndatorirea ce incumbă judecătorilor - de a asigura supremația legii, inclusiv sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil și a principiului termenului rezonabil de soluționare a cauzelor -, presupune asigurarea unui just echilibru între calitatea actului de justiție realizat și gradul de încărcare a activității în instanțe, apt să garanteze satisfacerea interesului public preeminent, de înfăptuire a justiției, ca element definitoriu al statului de drept.

În speță, însă, față de circumstanțele particulare reținute și confirmate în recurs, se apreciază că acest just echilibru a fost semnificativ perturbat prin conduita imputabilă a recurentului, manifestată în decursul activității sale profesionle, constând în nerespectarea termenului legal de redactare a hotărârilor judecătorești într-un număr semnificativ de cauze (92), pentru perioade îndelungate de timp (aproximativ 2 ani), aspect de natură a echivala cu nerespectarea termenului rezonabil de soluționare, cu consecințe negative asupra drepturilor și intereselor legitime ale părților, subsumate imperativului de funcționare optimă a sistemului judiciar și cerinței de soluționare a cauzelor într-un termen optim și previzibil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și al art. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește aspectele de ordin subiectiv invocate de recurent, referitoare la situația sa personală, Înalta Curte, deși nu pune la îndoială existența acestora, reafirmă faptul că judecătorii trebuie, în pofida dificultăților întâmpinate în viața privată, să găsească calea și soluțiile pentru a-și putea îndeplini, cu rezonabilă diligență, deopotrivă, și îndatoririle circumscrise propriei profesii, în interesul general al societății.

Se constată deci, că faptele imputate recurentului-pârât intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 republicată, după cum în mod just a reținut instanța disciplinară, prin hotărârea atacată fiind reliefată de o manieră justă conduita ilicită a acestuia, vinovăția sa, urmările prejudiciabile și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, cerințe cumulative ale răspunderii antrenate pentru săvârșirea abaterii disciplinare în discuție.

Concluzionând, Înalta Curte notează că circumstanțele invocate în apărare de către recurent nu sunt de natură să înlăture caracterul ilicit al conduitei acestuia și, pe cale de consecință, concluziile instanței de disciplină sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 republicată.

De asemenea, în acord cu aprecierea instanței disciplinare, Înalta Curte reține că sancțiunea aplicată este justificată, individualizarea acesteia fiind corectă, în acord cu circumstanțele concrete ale cauzei, care au relevat, fără echivoc, o atitudine necorespunzătoare a recurentului circumscrisă modului de îndeplinire a sferei atribuțiilor profesionale, precum și un refuz implicit și manifest al acestuia de remediere a deficiențelor severe identificate în activitatea sa profesională, cu impact serios asupra imaginii instanței și, finalmente, a sistemului judiciar în ansamblul său.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurent, astfel încât, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 29 martie 2023 și a hotărârii nr. 13J din 28 iunie 2023 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii – secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2024.