ÎCCJ, Decizia nr. 87/2024

Ședința publică din data de 1 aprilie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2023, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 273 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului București, în prezent delegat la Tribunalul Ialomița, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că faptele pârâtului concretizate în acordarea unor termene nejustificat de lungi și fără motive întemeiate, precum și neadoptarea măsurilor necesare pentru soluționarea cu celeritate a dosarelor aflate pe rol și gestionarea defectuoasă a dosarelor mai vechi de un an aflate pe rolul completului pe care îl conduce, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.

Hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii

Prin Hotărârea nr. 19J din 11 octombrie 2023, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva domnului A. - judecător în cadrul Tribunalului București, în prezent delegat la Tribunalul Ialomița și, în baza art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2022, a aplicat domnului A. - judecător în cadrul Tribunalului București, în prezent delegat la Tribunalul Ialomița, sancțiunea disciplinară constând în "mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de doi ani la Tribunalul Ialomița" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din același act normativ.

În motivare, secția a avut în vedere situația de fapt, respectiv că începând cu luna ianuarie 2023, pârâtul A. a fost delegat la Tribunalul Ialomița pentru 6 luni.

La momentul delegării, din cele 53 de dosare rămase pe rolul completului prezidat de recurentul, 25 de cauze au fost soluționate de completele intrate pe planificarea de permanență, restul fiind preluate, începând cu data de 15.02.2023, de completul prezidat de un alt magistrat.

Secția a analizat trei din dosarele aflate încă pe rol din perspectiva duratei procedurii judiciare pentru intervalul în care au fost instrumentate de pârâtul A., reținând următoarele:

În cauză, fiind pronunțată încheierea finală de cameră preliminară din data de 23.03.2016, rămasă definitivă prin încheierea nr. 518/CP din data de 18.11.2016 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost stabilit un prim termen de judecată la data de 12.12.2016, în prezent, dosarul nr. x/2015 aflându-se în curs de soluționare, în faza de judecată. Deși au fost acordate 59 de termene de judecată, cauza nu a fost soluționată, fiind audiați 19 inculpați și 42 de martori, dosarul fiind în curs de judecată de peste 7 ani, fără a se pronunța o sentință în fond.

În ceea ce privește dosarele de fond, pârâtul figura la data comunicării relațiilor (16.01.2023) cu 8 dosare, acestea fiind instrumentate până la data de 15.02.2023 de completul de permanență, având în vedere delegarea la Tribunalul Ialomița.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022 "nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor":

Sub aspectul laturii obiective, secția a reținut că situația de fapt expusă dovedește că modul specific de lucru adoptat de pârâtul A. a condus la temporizarea procedurilor judiciare în dosarele cu a cărei soluționare a fost învestit, fapt ce dovedește un management defectuos în gestionarea lucrărilor ce i-au fost repartizate spre soluționare.

Analizând dosarele exemplificate anterior, a reținut că motivele de amânare au fost determinate de luarea unor măsuri procesuale sau efectuarea unor acte procesuale cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege și care au avut ca efect direct prelungirea duratei procedurilor judiciare în mod nejustificat.

De asemenea, intervalele de timp dintre termenele de judecată acordate de către pârâtul A. nu sunt justificate de motivele care au determinat amânarea cauzei.

Față de cele reținute anterior, secția a constatat o lipsă de fermitate din partea pârâtului A. în luarea măsurilor care se impuneau pentru soluționarea cu celeritate a cauzelor și pentru respectarea dreptului părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil din perspectiva acordării termenelor de judecată în raport de obiectul cauzei și de vechimea dosarului în sistem.

Această lipsă de fermitate decurge din aceea că, deși dispozițiile legale obligă instanțele să ia toate măsurile necesare în vederea soluționării cu celeritate a cauzelor, nu au fost identificate împrejurări care să justifice lipsa de implicare și rol activ în impulsionarea procedurilor judiciare în curs de derulare.

Mai mult, din perspectiva examinată, fiind vorba de dosare penale de fond, o astfel de conduită creează premisele intervenției prescripției răspunderii penale a inculpaților trimiși în judecată.

În acest context, secția a constatat că prin amânarea succesivă a judecății pentru motivele exemplificate pe larg anterior, soluționarea cauzelor a fost tergiversată nejustificat, nefiind determinată de cauze obiective, externe conduitei magistratului.

Această practică a pârâtului, în raport de perioada și de motivele pentru care a dispus amânarea judecății, reprezintă o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare prevăzute de legi și regulamente, de natură a afecta drepturile procesuale ale părților, precum și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Deși pârâtul A. nu a solicitat, în perioada în care a fost învestit cu soluționarea cauzelor, degrevarea de activități sau blocarea temporară a completului pe care l-a prezidat, totuși, această măsură a fost dispusă de către domnul președinte secției I Penale, în scopul de a-i da posibilitatea să redacteze hotărârile foarte vechi, în contextul în care nu au fost identificate discrepanțe în privința volumului de muncă.

În consecință, volumul de activitate înregistrat de pârâtul A. nu justifică, în mod obiectiv, nerespectarea dispozițiilor referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Prin urmare, secția a reținut că nu au existat circumstanțe reale sau personale de natură a afecta îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu și de a înlătura astfel caracterul culpabil al faptelor ori de a justifica modul defectuos de lucru.

Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei este dovedită și rezultă din modul în care acesta a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor legale ce se impuneau pentru soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În același sens, vinovăția pârâtului rezultă din conduita pasivă adoptată pe parcursul soluționării cauzelor expuse mai sus, precum și din modul în care acesta a înțeles să gestioneze activitatea, deși dosarele menționate înregistrau o vechime considerabilă în sistemul informatic. Toate acestea conduc fără echivoc la concluzia că atitudinea psihică a pârâtului față de acțiunile sale a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.

S-a reținut că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, motiv pentru care a fost admisă acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului București, în prezent delegat la Tribunalul Ialomița.

La individualizarea sancțiunii aplicată în condițiile art. 273 din Legea nr. 303/2022, secția a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum și consecințele faptei săvârșite de pârâtul judecător; de asemenea, s-a ținut cont că pârâtul judecător a mai fost anterior sancționat disciplinar.

Astfel, prin Hotărârea nr. 16J din 23 noiembrie 2022 a secției pentru judecători în materie disciplinară, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 3 aprilie 2023 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, s-a aplicat pârâtului A. sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pentru o perioadă de 4 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din același act normativ.

În acest context, sancționarea disciplinară anterioară ar fi trebuit să constituie pentru pârât un factor de conștientizare a obligațiilor profesionale care îi revin din perspectiva statutului deținut. Cu toate acestea, modalitatea în care acesta a înțeles să administreze actul de justiție în cauzele care i-au fost repartizate demonstrează, dincolo de orice dubiu, că sancționarea disciplinară aplicată anterior nu și-a atins scopul urmărit de legiuitor.

Ca urmare, s-a apreciat că se impune aplicarea față de pârât a sancțiunii prevăzute de dispozițiile art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2022, și anume, "mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de doi ani la Tribunalul Ialomița" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din același act normativ.

Recursul exercitat împotriva hotărârii instanței disciplinare

Împotriva hotărârii de sancționare disciplinară, A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii de sancționare, respingerea, ca nefondată, a acțiunii disciplinare.

În motivarea căii de atac, a criticat considerentele hotărârii disciplinare prin care s-a arătat că abaterea disciplinară constă în nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor, secția făcând referire la trei dosare.

Recurentul a susținut că au fost expuse informațiile în mod trunchiat, de natură să contureze impresia că ar fi existat o inactivitate a judecătorului, ceea ce nu este adevărat, referindu-se la primul dosar, cel cu numărul x/2017.

Astfel, a arătat că acest dosar a parcurs procedura de cameră preliminară și primul termen de judecată cu procedură completă după transmiterea dosarului de fond de la Curtea de Apel București la 17 septembrie 2018; la acest dosar au existat mai multe chestiuni care se impuneau a fi lămurite. În plus, recurentul a apreciat că era utilă și necesară cauzei întocmirea constatării tehnico-științifică, în raport de situația de fapt.

În plus, întrucât au fost solicitări de aplicare a art. 10 din Legea nr. 241/2005, s-a format un nou dosar pentru o parte din inculpați, obiectul principal al cauzei fiind evaziune fiscală, așa încât recurentul a susținut că se impunea administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară din specialitatea contabilitate fiscalitate.

Având în vedere că în procedura penală nu există o procedură de regularizare prealabilă, prin care părțile să formuleze apărările scrise, în practica completului său probele, inclusiv expertiza tehnică judiciară, erau administrate după finalizarea audieri inculpaților; or, audierea acestora s-a finalizat în 10 iunie 2019 iar la termenul următor din septembrie s-a pus în discuție administrarea probatoriului.

Abia la finele anului 2019 a fost desemnat expertul și s-a stabilit un termen de un an pentru finalizarea expertizei. Apoi, din cauza pandemiei și a faptului că nu avea voie să stea prea mult în arhivă, domnul expert a prelungit termenul de finalizare a expertizei în decembrie 2021. Ulterior, a fost nevoie ca expertul să fie înlocuit.

Recurentul a arătat că singurul lucru pe care și-l reproșează este că nu ar fi amendat expertul desemnat inițial, deși acesta a estimat un termen de un an și se prezenta la fiecare citare în instanță, arătând că nu poate studia dosarul pentru că are o complexitate ridicată și nu are suficient timp din cauza măsurilor instituite în perioada pandemiei.

În final, recurentul s-a întrebat, retoric, ce prevederi legale ar fi încălcat pe parcursul soluționării respectivului dosar.

Totodată, mai arată că va depune un memoriu de recurs ulterior, în care va detalia celelalte două dosare la care a făcut referire instanța disciplinară în analiza laturii subiective.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale

La 13 martie 2024, recurentul a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, care se soluționează prin încheiere separată, pronunțată în dosarul asociat cu nr. x/2023, constituit în temeiul art. 97 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu respectarea art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992.

Cererea de suspendare

La aceeași dată, recurentul a depus și o cerere de suspendare a judecății cauzei pendinte până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată anterior.

În susținerea acestei cereri, a invocat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., arătând că textul de lege în baza căruia a fost sancționat disciplinar face obiectul criticilor de neconstituționalitate; ca urmare, pentru a se evita executarea sancțiunii disciplinare înainte de a se pronunța Curtea Constituțională cu privire la excepția invocată, apreciază că se impune suspendarea judecății cauzei.

Apărările formulate de părți

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A apreciat că hotărârea pronunțată de instanța disciplinară este legală și temeinică, având în vedere că recurentul a instrumentat într-un mod defectuos cauzele cu care a fost învestit, în sensul că nu a depus diligențe ca procedura judiciară să se realizeze întru-un timp rezonabil.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, față de faptul că recurentul nu și-a subsumat criticile unor cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurent și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, așa cum a decis Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Asupra cererii de suspendare a judecății cauzei formulată de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți."

Înalta Curte reține că acest caz de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea judecătorului, implică analiza îndeplinirii în mod cumulativ a două condiții, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și procesul în care urmează să se stabilească existența sau inexistența unui drept să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuși suspendat.

În speță, cerințele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

Prima cerință presupune ca problema de a cărei dezlegare depinde soluția din proces să facă obiectul unei alte judecăți, care să fie în curs de derulare și ca judecata acelui litigiu să se desfășoare pe rolul unei instanțe judecătorești sau a unui organ de jurisdicție.

În cauza de față, recurentul a solicitat suspendarea judecării procesului având ca obiect recursul declarat împotriva Hotărârii nr. 19J din 11 octombrie 2023 pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2023, prin care a fost sancționat disciplinar pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate vizând dispozițiile legale anterior amintite.

Or, se constată că cererea de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existența unei cauze pe rolul unei alte instanțe judecătorești, de a cărei dezlegare să depindă soluția în litigiul pendinte, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale fiind promovată chiar în cauza de față, prin urmare nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Din perspectiva incidenței cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul subiectiv la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanță judecătorească sau de un organ cu activitate jurisdicțională.

Art. 26 alin. (1) din Constituția României stipulează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare și judecătorii.

În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la Secțiunea a II-a sunt prevăzute atribuțiile de jurisdicție ale Curții Constituționale, respectiv: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României, constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, exercitarea atribuțiilor privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la confirmarea rezultatelor acestuia și verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

În raport de textele legale anterior enunțate, se constată că instanța de contencios constituțional nu este o instanță de judecată, întrucât nu face parte din aria instanțelor judecătorești enumerate în textele anterior citate și nu desfășoară activități jurisdicționale în privința judecății vreunui drept astfel cum este cerința instituită prin dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că nu poate fi validat argumentul recurentului, adus în susținerea cererii de suspendare, potrivit căruia soluția ce urmează a se pronunța de Curtea Constituțională ar avea înrâurire asupra hotărârii ce urmează a fi luată pe fondul cauzei.

Instanța în fața căreia se formulează cererea de sesizare a Curții Constituționale procedează la verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, printre care se regăsește și aceea ca dispoziția legală pretinsă neconstituțională să aibă legătură cu cauza. Or, în ipoteza în care ar fi primită susținerea recurentului, ar însemna ca, în toate situațiile în care această condiție ar fi îndeplinită și s-ar dispune sesizarea Curții Constituționale, instanțele ar fi obligate să suspende judecata pricinilor, măsura reprezentând, așadar, o chestiune obligatorie.

Or, prin faptul nereglementării unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății pricinii în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, se deduce intenția legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

În plus, se constată că remediul admiterii excepției de neconstituționalitate se regăsește în art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., care prevede că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Față de toate considerentele expuse, văzând că nu sunt întrunite condițiile imperative ale art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de recurentul A..

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurent, cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin hotărârea atacată s-a reținut că, prin probele administrate, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, în ceea ce îl privește pe recurent.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, redate anterior, sub aspectul laturii obiective, s-a apreciat că starea de fapt rezultată din probe și care nu a fost contestată face dovada că modul de lucru specific adoptat de recurentul a condus la temporizarea procedurilor judiciare în dosarele cu a cărei soluționare a fost învestit, de natură a conduce la încălcarea imperativului de soluționare cu celeritate a cauzelor și a determina în mod nepermis de mult durata procedurilor judiciare.

Acest fapt a fost apreciat ca un management defectuos al fiecărei cauze, în condițiile în care dispozițiile legale obligă instanțele să ia toate măsurile necesare în vederea soluționării cu celeritate a cauzelor și a finalizării acestora.

În cauză, nu au fost identificate împrejurări justificative pentru lipsa de implicare și rol activ în impulsionarea procedurilor judiciare și s-a reținut că au fost afectate drepturile procesuale ale părților privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ceea ce a determinat temporizarea soluționării cauzelor.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut, din modul în care recurentul a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale care prevăd obligația soluționării cauzelor cu celeritate, atitudinea psihică a acestuia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale, a căror producere a acceptat-o, chiar dacă nu a urmărit-o.

La individualizarea sancțiunii, instanța disciplinară a avut în vedere, pe de-o parte, interesului justițiabililor din cauzele în care nu s-au nerespectat termenele legale de redactare a hotărârilor care se suprapune cu interesul societății de a avea o justiție ce soluționează la timp cauzele cu care este sesizată, iar pe de altă parte, consecințele prelungirii nejustificate a procedurii judiciare, cu referire la durata rezonabilă a procesului, potrivit articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători reține că instanța disciplinară a apreciat în mod corect că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare ale recurentului, sub aspectul săvârșirii abaterii prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Constituie abateri disciplinare: (…) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor".

Prin acțiunea disciplinară, s-a imputat recurentului săvârșirea abaterii disciplinare susmenționate, în forma prevăzută de prima teză a dispozițiilor legale anterior citate.

Într-adevăr, dispozițiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 5 alin. (2) lit. g) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 12 și art. 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor instituie în sarcina judecătorilor obligația dea rezolva lucrările în termenele stabilite și de a soluționa cauzele în termen rezonabil, în funcție de complexitatea acestora.

De asemenea, conform art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană învinuită de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să obțină, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce. Cu privire la acest aspect, instanța europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al convenției este ca persoanele aflate în această situație "să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzație", s-a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudență a Curții, iar nu în ultimul rând, respectarea termenului rezonabil de soluționare a cauzelor reprezintă și un indicator al eficienței desfășurate de către judecător în activitatea sa.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că nerespectarea dispozițiilor procedurale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor reprezintă o modalitate caracteristică de exercitare a atribuțiilor specifice funcției care încalcă dreptul părților consacrat prin art. 21 din Constituția României și prin art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține la rândul său, în deplin acord cu instanța disciplinară, că s-a făcut dovada că modul specific de lucru adoptat de recurentul A. a condus la temporizarea procedurilor judiciare în dosarele cu a cărei soluționare a fost învestit, fapt ce dovedește un management defectuos în gestionarea lucrărilor ce i-au fost repartizate spre soluționare, cu încălcarea prevederilor art. 361 alin. (1) și (3) din C. proc. pen., text de lege care stabilește în sarcina judecătorului obligația de a lua măsurile necesare în vederea pregătirii judecății, astfel încât să se asigura soluționarea cu celeritate a cauzei.

Astfel, dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția I Penală la data de 29 decembrie 2015, fiind repartizat aleatoriu completului de judecată prezidat de către recurentul A.. Din analiza fișei Ecris a dosarului, precum și a încheierilor pronunțate în cauză, a rezultat că cele 59 de termene de judecată acordate nu au fost suficiente pentru soluționarea cauzei, nefiind pronunțată o sentință în fond, deși de la data înregistrării dosarului pe rolul instanței au trecut 7 ani.

Dosarul nr. x/2014 are ca obiect infracțiunea de constituire grup infracțional pentru fapte vizând infracțiuni la legea societăților comerciale și de evaziune fiscală (rechizitoriul nr. x/2013) și a fost înregistrat pe rolul completului de judecată la data de 31.07.2014, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 05.08.2014; în prezent, dosarul aflându-se în curs de soluționare, în faza de judecată.

Acest dosar a fost preluat de recurentul A. în luna decembrie 2014, când a fost preluat completul de judecată unde fusese inițial repartizat. Până în prezent, deși cauza a fost amânată și pentru lipsa raportului de expertiză (expert numit în cauză prin încheierea din 15.06.2020) față de solicitările de amânare formulate de expert nu s-a dispus nicio măsură de către judecător, cu toate că raportul nu a fost depus la dosar.

Dosarul nr. x/2017 are ca obiect infracțiunea de constituire grup infracțional pentru fapte vizând infracțiuni de spălare de bani și de evaziune fiscală (rechizitoriul nr. x/2015) a fost înregistrat la data de 30.08.2017, primul termen de judecată fiind stabilit pentru 17.09.2018, nefiind pronunțată o sentință în fond, cauza fiind amânată de numeroase ori.

Cu privire la acest ultim dosar, prin motivele de recurs, recurentul a prezentat parcursul dosarului, arătând că întârzierile s-ar fi datorat unor situații obiective, iar nu pasivității sale.

Înalta Curte va respinge aceste apărări, reținând că din modalitatea în care a fost instrumentat atât dosarul sus amintit, cât și restul cauzelor despre care s-a făcut vorbire în hotărârea recurată a reieșit că recurentul nu a depus diligențe în vederea realizării unui management riguros al fiecărei cauze cu care a fost învestit.

În concret, deși dispozițiile legale anterior amintite obligă instanțele să ia toate măsurile necesare în vederea soluționării cu celeritate a cauzelor și a finalizării acestora, nu au fost identificate împrejurări obiective/justificative pentru lipsa de implicare și a rolului activ în impulsionarea procedurilor judiciare.

Din parcursul ultimului dosar, a reieșit că magistratul a dispus măsuri procesuale în mod etapizat: a prorogat pronunțarea asupra probei cu expertiză solicitată în cauză, a revenit asupra măsurii prorogării și a încuviințat efectuarea probei cu expertiză, ulterior a prorogat din nou pronunțarea asupra obiectivelor stabilite pentru expertiză; în plus, deși au existat întârzieri repetate cu privire la depunerea raportului de expertiză, totuși, recurentul nu a luat nicio măsură pentru a-l amenda pe expert.

Înalta Curte va înlătura apărarea recurentului, în sensul că revenirea asupra dispoziției de prorogare a efectuării expertizei după audierea inculpaților și a martorilor s-ar fi datorat împrejurării că în faza de urmărire penală, ar fi fost audiați 100 de martori în absența apărătorilor, cu motivarea că aceste chestiuni nu s-ar fi ivit după ce magistratul a dispus efectuarea probatoriilor, ci sunt aspecte pe care magistratul le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască de la momentul la care a fost învestit cu soluționarea cauzei.

Concluzia instanței disciplinare care se susține și în prezenta cale de atac este că magistratul nu ar fi studiat riguros cauzele cu care a fost învestit, iar modul de lucru propriu a condus la temporizarea cauzelor, afectând drepturile procedurale ale părților privind soluționarea acestora într-un timp rezonabil.

În fine, sub aspectul laturii subiective, atitudinea psihică a recurentului, care, deși nu a urmărit rezultatul faptelor sale, totuși l-a acceptat, reiese din modul în care acesta a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale care prevăd obligația soluționării cu celeritate a cauzelor, anterior amintite.

Așa fiind, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul în susținerea recursului, potrivit cărora nu ar fi încălcat vreo dispoziție legală sau că în hotărârea atacată nu ar fi fost indicate prevederile legale nerespectate, ce au atras sancționarea sa disciplinară.

Recurentul a mai invocat în motivele de recurs că activitatea sa în dosarele anterior amintite ar fi fost prezentată trunchiat, pentru a se crea impresia unei inactivități a sa, apreciind, totodată, că întârzierile nu îi sunt imputabile pentru că nu ar fi putut fi evitate.

Înalta Curte constată că aceste susțineri, invocate în sprijinul recursului, nu reprezintă critici veritabile ale hotărârii atacate, ci sunt o reiterare a apărărilor și argumentelor invocate în faza administrativă a cercetării disciplinare, cărora instanța disciplinară le-a răspuns în mod exhaustiv, prin considerentele hotărârii pronunțate, sintetizate anterior.

De altfel, toate aceste argumente, în majoritatea lor, vizează modalitatea specifică de lucru a recurentului, de unde reiese că acesta nu conștientizează pe deplin responsabilitățile care îi revin din perspectiva modului de îndeplinire a funcției judiciare abordând o procedură de lucru defectuoasă care are ca efect prelungirea nejustificată a duratei procesului, cu consecințe care pun în discuție prestigiul și calitatea actului de justiție și dreptul la un proces echitabil.

Mai mult, aspectele învederate în apărarea sa nu au putut fi reținute de secție ca eventuale cauze de exonerare de răspundere; aceasta, pe de-o parte, în condițiile în care, modul de lucru adoptat de recurentul este contrar dispozițiilor legale și regulamentare, iar pe de altă parte volumul de activitate avut a fost unul comparabil cu al colegilor săi judecători, astfel cum rezultă din probatoriul administrat.

În mod corect a reținut instanța disciplinară - raportat la situația de fapt dovedită - că recurentului îi este imputabilă fapta, având în vedere maniera de gestionare a timpului de lucru și de prioritizare a lucrărilor, precum și starea de pasivitate asumată în ceea ce privește îndeplinirea acestor obligații.

Nici argumentele de ordin subiectiv, referitoare la constituirea unui mod de lucru propriu nu pot conduce la exonerarea de răspundere, întrucât sarcinile aferente profesiei trebuie îndeplinite cu diligență, întârzieri de durata celor înregistrate de acesta, pentru un număr atât de mare de cauze, neputându-și găsi nicio rezonabilă justificare.

În egală măsură, nici volumul de activitate nu poate fi o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare, în condițiile în care recurentul a avut un volum de muncă comparabil cu al colegilor săi judecători, astfel cum rezultă din datele statistice. În acest context, operativitatea înregistrată în soluționarea cauzelor și complexitatea dosarelor revenite spre soluționare nu relevă discrepanțe majore, de natură a constitui un element justificativ în temporizarea procedurilor judiciare.

Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate nici criticile recurentului ce vizează vinovăția; aceasta întrucât latura subiectivă a abaterii disciplinare reținute în sarcina recurentului decurge din modul defectuos în care a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale care prevăd obligația soluționării cu celeritate a cauzelor. În acest context, atitudinea sa psihică a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale, a căror producere, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o.

De asemenea, în acord cu aprecierea instanței de disciplină, Înalta Curte reține că este justificată aplicarea sancțiunii, iar individualizarea acesteia este corectă, în circumstanțele concrete ale cauzei, care au reliefat fără echivoc faptul că, pe de-o parte, recurentul nu a conștientizat amploarea și gravitatea conduitei sale culpabile, iar pe de altă parte, nu a reușit să remedieze deficiențele din activitatea sa.

Au fost avute în vedere și particularitățile concrete ale cauzei, în sensul că prin Hotărârea nr. 16J din 23 noiembrie 2022 a secției pentru judecători în materie disciplinară, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 3 aprilie 2023 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, s-a aplicat domnului judecător A. sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pentru o perioadă de 4 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din același act normativ.

În acest context, sancționarea disciplinară anterioară ar fi trebuit să constituie pentru recurentul un factor de conștientizare a obligațiilor profesionale care îi revin din perspectiva statutului deținut. Cu toate acestea, modalitatea în care acesta a înțeles să administreze actul de justiție în cauzele care i-au fost repartizate demonstrează, dincolo de orice dubiu, că sancționarea disciplinară aplicată anterior nu și-a atins scopul urmărit de legiuitor.

Se constată deci, că faptele imputate recurentului intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, după cum în mod just a reținut instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

În consecință, Înalta Curte reține că circumstanțele invocate în apărare de recurentul nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, nefiind identificate motive de netemeinicie sau de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că, în temeiul art. în temeiul art. 51 din Legea nr. 305/2022 coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei formulată de A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 19J din 11 octombrie 2023 pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2023.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 aprilie 2024.