CASE OF LEWANDOWSKI v. POLAND

RESPONDENT

POL

HOTĂRÂRE

03.07.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 5-3

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

CASE OF LEWANDOWSKI v. POLAND (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

CAUZA CAUZUL CU LEWANDOWSKI v. POLONIA (Declarația nr. 29437/02) JUDGMENT STRASBOURG 3 iulie 2007 FINAL 03/10/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Lewandowski v. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Sir Nicolas Președintele Bratza Casadevall Pavlovschi Garlicki Mijović Šikuta dna Hirvelä, judecători și dl T.L. Grefierul de secțiune inițială, deliberat în privat la 12 iunie 2007, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 29437/02) împotriva Republicii Polonia depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național polonez, dl Artur Lewandowski („reclamantul”), la 1 iulie 2002. Guvernul polonez a fost reprezentat de agentul lor, dl. La 17 martie 2005, președintele celei de-a patra secțiune a Curții a decis să comunice plângerea privind durata deținerii reclamantei în reținerea în reținere guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia. FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1970 și este în prezent reținut în Centrul de Detenție de Wołów. La 21 martie 2000, reclamantul a fost arestat sub suspiciune de jaf. La 22 martie 2000, Curtea de district Oława (Sād Rejonowy) ) a hotărât să dețină reclamantul în reținere și a considerat că detenția reclamantului a fost justificată de existența unei suspiciuni rezonabile că a comis infracția și gravitatea acuzațiilor. De asemenea, s-a bazat pe riscul că reclamantul ar putea induce martori să depună mărturie falsă sau să obstrugă procedurile împotriva lui prin alte mijloace. La 20 aprilie 2000, Curtea Regională Wrocław ( Sād Okręgowy ) a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. La 21 iunie 2000, Curtea Regională a prelungit detenția reclamantului până la 21 septembrie 2000. Curtea a considerat că există un risc semnificativ de a obstruge cursul corect al procedurii sau de a se ascunde. Detenția reclamantului a fost ulterior prelungită la 21 septembrie și 21 decembrie 2000. Curtea a repetat motivele date anterior pentru detenția reclamantului și a considerat că este necesar să obțină dovezi de la un psihiatru expert. 10. La 19 martie 2001, Curtea de Apel Wrocław ( Sād Apelacyjny ) a prelungit din nou detenția până la 30 aprilie 2001. 11. La 20 aprilie 2001, reclamantul a fost acuzat de Curtea Regională Wrocław. El a fost acuzat de a fi comis două jafuri în ianuarie și februarie 1999. 12. Deținerea reclamantului a fost prelungită de mai multe ori de Curtea Regională Wrocław, din aceleași motive ca anterior. 13. La 6 martie 2002, Curtea de Apel Wrocław a permis Tribunalului Regional să prelungească detenția reclamantului până la 19 septembrie 2002. Curtea a prelungit ulterior detenția până la 19 decembrie 2002 și, după aceea, până la 19 martie 2003, apelurile reclamantului împotriva acestor decizii au fost respinse. 14. La 5 martie 2003, Curtea de Apel, la cererea procurorului, a prelungit detenția reclamantului până la 19 iunie 2003. 16. La 15 aprilie 2003, la o audiere, Curtea Regională a respins cererea reclamantului de eliberare, din aceleași motive ca înainte. Curtea a constatat că „nu există motive de eliberare” prevăzute de art. 259 din Codul de Procedință Penală. 17. La 29 aprilie 2003, reclamantul a cerut din nou Curtea să-l elibereze de la detenție. 18. La 10 iunie 2003, Curtea de Apel Wrocław a permis cererea Curții Regionale de a prelungi detenția până la 19 septembrie 2003 19. La 16 septembrie 2003, Curtea Regională Wrocław a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 12 ani de închisoare. 20. La 29 iunie 2004, Curtea de Apel a susținut condamnarea reclamantului cu 4 ani de închisoare în ceea ce privește jafurile comise în februarie 1999. Curtea de Apel a anulat restul hotărârii în ceea ce privește condamnarea reclamantului pentru jaf armat comisă în ianuarie 1999 și pentru care reclamantul a fost condamnat la 12 21. Reclamantul a depus un recurs de casă la Curtea Supremă împotriva părții hotărârii Curții de Apel care au devenit finale. Se pare că procedura s-a încheiat la o dată mai târziu neespecificată. 22. La 31 ianuarie 2006, Curtea Regională Wrocław a pronunțat o hotărâre cu privire la partea hotărârii care a fost anulată de Curtea de Apel la 29 iunie 2004. Reclamantul a fost condamnat că a comis jaf armat în ianuarie 1999 și a fost condamnat la 12 ani de închisoare. 23. Reclamantul a depus un recurs de casă și acțiunea este în așteptare în fața Curții Supreme. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 25. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze 26. În hotărârea Curții în Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 75, CEDH 2000 XI, Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04 , §§ 22 și 23, 4 mai 2006. Reclamantul s-a plâns că durata deținerii sale la înaintare a fost irazonabilă, iar el se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) (c) din prezentul articol este ... dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru judecată.” 28. Guvernul a contestat acest argument. Admisibilitate 29. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident bolnavă întemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție, menționând în continuare că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamantul a susținut că a fost ținut în detenție în timpul procesului pentru o perioadă de timp nejustificată. Faptul că a fost reținut de mulți ani a arătat ignoranță pentru dreptul la libertate individuală în Polonia și a justificat cererea la Curtea. 31. Guvernul a considerat că detenția anterioară a reclamantului a îndeplinit cerințele articolului 5 § 3. Ei au susținut că, la 17 mai 2005, reclamantul a început să îndeplinească o condamnare impusă în alt set de proceduri penale. Detenția sa a fost justificată de motive „relevante” și „suficiente”. Aceste motive au fost, în special, gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului, precum și riscul că ar putea obstrucționa cursul procedurii. Acesta din urmă a fost justificat în mod deosebit ca reclamantul, un infractor recidivist, a fost condamnat că a comis două jafuri, inclusiv un jaf armat. Guvernul a susținut, de asemenea, că autoritățile interne au demonstrat diligența debitoare, astfel cum este necesar în cazurile împotriva persoanelor deținute. Evaluarea Curții (a) Principii stabilite în temeiul jurisprudenței Curții 32. În temeiul jurisprudenței Curții, problema dacă o perioadă de detenție este rezonabilă nu poate fi evaluată în abstracto Dacă este rezonabil ca un acuzat să rămână în detenție să fie evaluat în fiecare caz în funcție de caracteristicile sale speciale. Detenția continuată poate fi justificată într-un caz dat numai dacă există indicații specifice privind o cerință reală de interes public care, în ciuda presunției de nevinovăție, depășește normele de respectare a libertății individuale (a se vedea, printre altele, W. c. Elveția , hotărârea din 26 ianuarie 1993, Serie A nr. 254 A, p. 15, § 30, și Kudła v. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 110, ECHR 2000 XI) 33. Presupunerea este în favoarea eliberării. 4), al doilea membru al articolului 5 § 3 nu conferă autorităților judiciare o alegere între a aduce un acuzat la judecată într-un timp rezonabil sau acordându-i eliberarea provizorie în așteptarea procesului. Până la condamnare, el trebuie presupus nevinovat, iar scopul prevederii în cauză este în esență de a cere eliberarea sa provizorie după ce continua sa detenție încetează să fie rezonabilă (a se vedea McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 41, CEDO 2006-... 34. În primul rând, autoritățile judiciare naționale se asigură că, într-un anumit caz, detenția preliminară a unei persoane acuzate nu depășește un timp rezonabil. În acest scop, acestea trebuie să examineze toate faptele care argumentează sau nu existența unei cerințe autentice de interes public care justifică, ținând seama în mod corespunzător de principiul presunției de nevinovăție, o deplasare a normei de respect pentru libertate individuală și le-a stabilit în deciziile lor de respingere a cererilor de eliberare. În esență, Curtea este invitată să decidă dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (a se vedea McKay, citat mai sus, § 43). 35. Perseveranța unei suspiciuni rezonabile că persoana arestat a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea deținutului continuu, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive furnizate de autoritățile judiciare au continuat să justifice privarea libertății. În cazul în care aceste motive au fost „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure dacă autoritățile naționale competente au prezentat „diligență specială” în cadrul desfășurării procedurii (a se vedea Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 153, CEDH 2000 IV, și Jabloński c. Polonia , nr. 33492/96, § 80, 21 decembrie 2000). (b) Aplicarea principiilor în circumstanțele prezentei cauze 36. Curtea remarcă în primul rând că detenția reclamantului la înaintare a fost inițiată la 21 martie 2000 când a fost arestat și a încheiat cu condamnarea de către instanța de primă instanță la 16 septembrie 2003. La 29 iulie 2004, Curtea de Apel a trimis cazul instanței de judecată. Perioada care urmează să fie luată în considerare în sensul articolului 5 § 3 din Convenție s-a încheiat la 17 mai 2005, când reclamantul a început să îndeplinească o condamnare la închisoare ordonată într-un alt set de proceduri penale (a se vedea punctul 31 mai sus). Perioada care urmează acestei date este acoperită de art. 5 § 1 litera (a) din Convenție. Detenția a durat astfel 4 ani, 3 luni și 15 zile. 37. Curtea remarcă că autoritățile se bazează inițial pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile pe care le-a fost acuzat și pe riscul că ar putea interfera în desfășurarea procedurii. În plus, autoritățile se bazează în mare măsură pe severitatea sentinței care ar putea fi impuse, ceea ce a făcut probabil ca reclamantul să obstrucționeze cursul procedurii penale. În toate deciziile ulterioare, autoritățile nu au reușit să avanseze niciun motiv nou pentru prelungirea măsurii preventive cele mai grave împotriva reclamantului. În plus, autoritățile nu se bazau pe nici o circumstanță specifică care să demonstreze că eliberarea reclamantului ar fi, și, dacă este cazul, și cum, ar obstruge procesul de obținere a probelor. 38. Curtea acceptă că suspiciunile împotriva reclamantului de a fi comis infracțiunile și nevoia de a asigura conduita corectă a procedurii ar putea justifica inițial detenția sa. Cu toate acestea, cu trecerea timpului, aceste motive au devenit mai puțin relevante și nu pot justifica întreaga perioadă de 4 ani și peste 3 luni în care reclamantul a rămas în detenție (a se vedea Malik c. Polonia) 39. În plus, autoritățile se bazează pe probabilitatea că o sentință grea ar fi impusă reclamantului, având în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză. În acest sens, Curtea este de acord că severitatea sentinței confruntate este un element relevant în evaluarea riscului de abscondare sau de recidivă. Cu toate acestea, Curtea a susținut în repetate rânduri că gravitatea acuzațiilor nu poate să justifice în sine perioade lungi de detenție pentru reținere (a se vedea Ilijkov c. Bulgaria , nr. 33977/96, §§ 81, 26 iulie 2001). 40. Curtea observă în continuare că reclamantul a fost reținut pentru jaf și a fost în cele din urmă condamnat la 12 ani de închisoare. Chiar dacă reclamantul a comis infracțiunile cu ajutorul complicilor, nu există nici o indicație că el a fost membru al unui grup criminal organizat. Se pare că cazul său nu a prezentat dificultăți speciale pentru autoritățile de investigare și pentru instanțele de a determina faptele și de a crea un caz împotriva autorului (a se vedea Bāk c. Polonia , nr. 7870/04, § 60, CEDH 2007 ... (extracte)), așa cum ar fi fost, fără îndoială, cazul în care acțiunea a avut ca obiect crima organizată (a se vedea Celejewski c. Polonia , citată mai sus § 37 și Malik , citată mai sus § 49). 41. În cele din urmă, Curtea ar sublinia faptul că în temeiul articolului 5 § . 3 autoritățile, atunci când decid dacă o persoană va fi eliberată sau reținută, sunt obligate să ia în considerare mijloace alternative de garantare a compariunii sale la proces. Într-adevăr, acest articol stabilește nu numai dreptul de a „ judeca într-un timp rezonabil sau de a fi eliberată în așteptarea procesului”, ci prevede, de asemenea, că „eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces” (a se vedea Jabloński, citat mai sus, § 83). În cazul în cauză, Curtea constată că nu există nici o indicație expresă că, pe parcursul întregii perioade de detenție preliminară a reclamantului, autoritățile au avut în vedere orice altă garanție a apariției sale în cadrul procesului. Nici ei nu au luat în considerare posibilitatea de a asigura prezența sa în proces prin impunerea lui alte „mesure preventive” explicit prevăzute de legea poloneză pentru a asigura buna conduită a procedurilor penale. 42. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că motivele furnizate pentru a justifica detenția reclamantului timp de 4 ani și peste 3 Lunile au fost „relevante” și „suficiente”, conform articolului 5 § Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 43. Reclamantul s-a plâns că nu a avut un „proces echitabil” și că a fost nevinovat. El s-a bazat pe art. 6 din Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate aborda chestiunea numai după epuizarea tuturor remediilor interne, conform normelor de drept internațional recunoscute în general...” 44. Curtea remarcă că procesul penal împotriva reclamantului, în ceea ce privește unele dintre acuzațiile împotriva acestuia, este încă în așteptare în urma recursului de casație al reclamantului depus în fața Curții Supreme. Prin urmare, reclamantul poate și ar trebui să pună substanța plângerii în fața autorităților interne și să ceară o iertare adecvată. În consecință, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor interne de recurs. 45. În ceea ce privește partea de procedură care se pare că s-a încheiat, Curtea reiterează că nu este solicitat să se ocupe de erorile de fapt și de drept presupuse de către o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care ar fi putut încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). 46. Curtea observă că reclamantul nu afirmă că nu își respectă dreptul la o audiere echitabilă. Evaluarea procedurii penale împotriva reclamantului în ansamblu nu consideră nici o indicație că acestea au fost efectuate incorecte. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 47. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă pentru partea vătămată.” Daune 48. Reclamantul a solicitat 66 000 de euro (EUR) în ceea ce privește daunele pecuniare și 50 000 EUR sub șeful daunelor nepecuniare. 49. Guvernul a contestat aceste afirmații. 50. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și daunele pecuniare presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 2.000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare. Costurile și cheltuielile 51. Reclamantul nu a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor. Dobânzile implicite 52. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. reclamația reclamantului privind durata necorespunzătoare a detenției anterioare admisibilă și restul cererii inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din convenție; deține (a) faptul că statul contestat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare, care urmează să fie convertite în zloty polonez la o rată aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 iulie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.