ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6154/2023

Ședința publică din data de 18 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov – secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 25.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și Parohia Romano-Catolică Brașov Centru au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia specială de retrocedare de pe lângă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea Deciziei nr. 8934/10.01.2020 emise de pârâtă și, în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului naționalizat abuziv înscris în CF inițial x Brașov, cu nr. top. x, construcții (casa de piatră) cu teren aferent de 2.326 mp, situat în Brașov, str. x, înscris în CF actual x Brașov, nr. top. x, proprietatea de drept a Bisericii Romano-Catolice, prin subdiviziunea sa organică, Parohia, în numele căreia Arhiepsicopia Romano-Catolică Alba Iulia a depus cerere de restituire, iar, în subsidiar, obligarea pârâtelor să emită în favoarea lor o decizie de restituire în natură a imobilului susmenționat.

Prin încheierea de ședință din 16 iulie 2020, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin sentința civilă nr. 68 din 1 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și Parohia Romano-Catolică Brașov Centru au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia nr. 4312 din 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamante, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În esență, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a încălcat principiul nemijlocirii, principiul disponibilității și principiul contradictorialității, invocând, pentru prima dată în considerentele hotărârii, o chestiune nouă de fapt, care nu se regăsea nici în motivarea Deciziei nr. 8934/10.01.2020 și nici în apărările sau concluziile părților, referitoare la faptul că nu s-a putut proba existența dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curții de Apel Brașov – secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020*, la data de 01.04.2022.

Prin sentința civilă nr. 66 din 23 mai 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și Parohia Romano-Catolică Brașov Centru au formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentele- reclamante au invocat pronunțarea sentinței atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 4, 6, 36 și 139- 141 din Decretul- lege nr. 115/1938 și ale art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, susținând că instanța de fond a reținut în mod greșit lipsa calității sale de proprietar la data preluării imobilului de către stat.

În dezvoltarea acestei critici, au fost formulate, în esență, următoarele argumente: cartea funciară nr. x Brașov nu constituie "probă contrară" în accepțiunea art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 94/2000, care să facă inaplicabil acest text din actul normativ; conform prevederilor indicate din Decretul- Lege nr. 115/1938, cartea funciară se va alcătui, în afară de titlu, din trei părți (I.Descrierea imobilelor; II.Înscrierile privitoare la dreptul de proprietate; III.Înscrierile privitoare la sarcini), fiecare cu propriul conținut, care nu poate fi privit fragmentar; concluzia că imobilul ar fi aparținut unui subiect de drept distinct este contrară regulilor speciale în materie de probațiune și probelor administrate în cauză, care demonstrează că potrivit statutelor Bisericii Romano- Catolice, recunoscute de Statul Român, Biserica Romano- Catolică își exercită dreptul de proprietate prin subdiviziunea sa parohia, așezământul de învățământ fiind înființat de biserică, cu autorizarea organelor statale de la acea vreme.

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate, răspunzând criticilor recurentelor- reclamante cu referiri ample la argumentația cuprinsă în decizia contestată, în motivarea sentinței și în jurisprudența Înaltei Curți, în sensul că depunerea unor înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate nu poate înlocui însăși înscrierea în cartea funciară, potrivit căreia proprietarul imobilului solicitat a fost Școala Generală Romano- Catolică din Brașov.

În ceea ce privește solicitarea de obligare a Comisiei la emiterea unei noi decizii de retrocedare a imobilului în cauză, intimata a susținut că prerogativele pe care art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004 le recunoaște instanței de contencios administrativ sunt restrânse, aceasta nefiind îndreptățită să se substituie organului administrativ și să impună adoptarea unor măsuri de natura celor solicitate de reclamantă, în caz contrar fiind încălcat principiul separației puterilor în stat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentele- reclamante au solicitat respingerea excepției de tardivitate a recursului, arătând că sentința a fost comunicată la domiciliul procesual ales la data de 20 octombrie 2022, iar recursul a fost expediat prin curier la 28 octombrie 2022.

Excepția tardivității recursului a fost pusă în discuția părților și respinsă în ședința publică din 7 decembrie 2023.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, cu precizarea că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentele- reclamante au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, vizând anularea Deciziei nr. 8934/10.01.2020 emise de pârâtă și, în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF inițial x Brașov, cu nr. top. x, construcții (casa de piatră) cu teren aferent de 2.326 mp, situat în Brașov, str. x, înscris în CF actual x Brașov, nr. top. x, proprietatea de drept a Bisericii Romano-Catolice, iar, în subsidiar, obligarea pârâtelor să emită în favoarea lor o decizie de restituire în natură a imobilului susmenționat.

Motivul pentru care Comisia a respins cererea de retrocedare a fost acela că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și nici dovada preluării abuzive a acestuia de la Parohia Romano- Catolică Brașov- Centru.

Dreptul la retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este prevăzut de art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 în beneficiul foștilor proprietari, în condițiile acestui act normativ.

Prin urmare, problema litigioasă constă în aceea de a lămuri dacă, în raport cu datele speței, înscrierea în cartea funciară, ca proprietar tabular, a așezământului de învățământ, iar nu a Bisericii Romano- Catolice ca atare, conduce la concluzia că dreptul de proprietate a aparținut unui subiect de drept distinct, astfel că recurentele- reclamante nu ar fi îndreptățite la restituire în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Analizând criticile formulate în recurs în limitele specifice acestei căi de atac, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că deși recurentele- reclamante au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în realitate ele vizează chestiunea de drept material a stabilirii calității de proprietar al imobilului a cărui restituire se solicită și legalitatea încadrării juridice a situației de fapt stabilite de prima instanță pe baza probelor administrate, iar nu aspecte ținând de admisibilitatea probelor ori alte încălcări ale regulilor de procedură ce ar putea atrage sancțiunea nulității, care să poată fi subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De aceea, argumentele vor fi grupate și analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanța de urgență menționată, actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul stabilit de comisie, iar art. 4. din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că:

"(….)(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. (...)"

Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare, definesc, prin pct. 13 subsumat art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanța de urgență, sintagma "acte doveditoare", arătându-se că acestea constau în:

"a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

Soluția de respingere a acțiunii- pe care instanța de control judiciar nu o împărtășește- a fost întemeiată în principal pe considerentul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat era înscris în cartea funciară, la momentul preluării de către stat, în favoarea Școalei Normale Romano Catolice, iar potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul – Lege nr. 115/1938, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Procedând în acest mod, instanța de fond a stabilit în mod greșit raportul dintre prezumția de proprietate prevăzută în textul normativ citat mai sus și regimul probator reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, în calitate de act normativ special referitor la retrocedare, care la rândul său, în art. 4 alin. (4) și (5), instituie o prezumție legală de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ ori administrativ prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în absența unei probe contrare.

Or, în Decretul nr. 176/1948, publicat în Monitorul Oficial nr. 177 din 3 august 1948, imobilul în litigiu figurează la poziția 1695 din Anexa privind unitățile școlare din Regiunea Brașov sub denumirea de "Liceul rom. cat. de băieți din Brașov, str. 7 noiembrie nr. 25 al bis. rom. cat. cu întreaga avere, conform inventarului jurnal". Așa cum s-a reținut în sentința atacată, identitatea imobilului care figurează în actul de preluare cu imobilul ce formează obiectul cererii de restituire a fost dovedită, prin număr de carte funciară și număr topografic, cu actele depuse la dosar, nefăcând obiect al disputei judiciare în al doilea ciclu procesual.

Este adevărat că, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv de drepturi, dovedind existența și întinderea dreptului, precum și titularul respectivului drept, astfel că, de regulă, imobilele care au aparținut cultelor religioase sunt cele înscrise ca făcând parte din patrimoniul unităților componente ale cultelor religioase ca atare.

Cu toate acestea, coroborarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Decretul- Lege nr. 115/1938 cu normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000 conduce la concluzia că în analiza unei cereri de retrocedare întemeiate pe O.U.G. nr. 94/2000 prezumția instituită prin art. 32 din Decretul- lege nr. 115/1938 ar putea fi înlăturată de o probă directă și relevantă, în sensul că proprietarul tabular nu este un subiect de drept distinct, ci un așezământ sau dezmembrământ al cultului religios, care i-a conferit o masă patrimonială de afectațiune care face parte dintr-un patrimoniu unic, al structurii de cult religios.

În acest sens, prin decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 4 alin. (2) - (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, o structură a unui cult religios poate dovedi calitatea de fostă proprietară a imobilului a cărui retrocedare o solicită, în sensul că proprietarul tabular a fost un așezământ al său, căruia i-a conferit o masă patrimonială de afectațiune prin divizarea patrimoniului său unic, numai prin mijloace de probă directe cu privire la situația juridică pretinsă.

Decizia de recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1160 din 21 decembrie 2023, în intervalul cuprins între data pronunțării și data motivării prezentei decizii, fiind obligatorie erga omnes de la data publicării, dar existența ei în realitatea juridică încă de la data pronunțării deciziei nu putea fi ignorată chiar de instanța supremă, de la care provine.

În cauza de față au fost administrate astfel de mijloace de probă directe, constând în decretul regal cu numărul 207, emis la 14 ianuarie 1846, împreună cu corespondența prin care parohului de Brașov i-a fost comunicat decretul regal favorabil având ca scop ridicarea Gimnaziului din Brașov, astfel încât să se conformeze normelor în vigoare și să se poată verifica modul de cheltuire a sumelor alocate pentru acel Gimnaziu, fără a se face vorbire despre înființarea vreunei entități distincte de biserică (înscrisuri depuse în copii certificate însoțite de traduceri legalizate, la filele x ale dosarului Curții de Apel Brașov nr. 122/64/2020*, de rejudecare în fond după casare).

În acest context, se impune mențiunea că înscrisul nou depus la dosarul de recurs, constând în adresa nr. SJANBV 45-C-23/08.03.2023 emisă de Arhivele Naționale, Serviciul Județean Brașov, prin care recurentele- reclamante tind să demostreze că unitatea de învățământ nu putea exista ca subiect de drept distinct, pentru că nu a fost înscrisă la grefa tribunalului competent în registrul persoanelor juridice de drept privat cu scop nepatrimonial în baza Legii nr. 21/1924, nu prezintă relevanță în cauză și nu a fost avut în vedere la fundamentarea soluției, pentru că nu reprezintă decât o probă indirectă, prin adresa respectivă necomunicâdu-se decât că emitentul nu deține registrul respectiv pentru perioada 1924- 1949 și nu a identificat un dosar referitor la Școala Normală Catolică de băieți Brașov sau Gimnaziul Catolic de Băieți Brașov.

În raport cu argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată, contrar concluziei primei instanțe, că recurentele- reclamante au făcut dovada calității de fost proprietar al imobilului în discuție, criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind întemeiate și impunând reformarea sentinței.

Cât privește soluția care urmează a fi pronunțată subsecvent casării sentinței, contrar susținerilor din întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte reține că potrivit art. 52 din Constituția României, "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.", condițiile și limitele exercitării acestui drept fiind stabilite prin lege organică

În această ambianță constituțională, art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează un contencios de plină jurisdicție, în care instanța de contencios administrativ nu este limitată la a dispune anularea actului administrativ nelegal și obligarea autorității emitente la reanalizarea cererii și a documentației aferente, ci poate să instituie măsuri care să asigure în mod efectiv restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și repararea pagubei cauzate reclamantului, aceste soluții neconstituind încălcări ale principiului separației puterilor în stat.

O soluție de obligare a Comisiei la reanalizarea dosarului s-ar impune numai dacă probele administrate ar fi insuficiente pentru dezlegarea fondului raportului de drept administrativ care a generat litigiul, situație care nu este întrunită în speță.

În altă ordine de idei, instanța reține că litigiul se află la al doilea ciclu procesual, în cauză fiind pronunțată deja o decizie de casare cu trimitere, și nici decizia administrativă contestată, nici întâmpinările formulate de autoritatea emitentă în diferitele stadii procesuale nu conțin argumente sau apărări cu privire la împrejurări care să se încadreze în prevederile art. 1 alin. (4)- (6) din O.U.G. nr. 94/2000 și să constituie impedimente în privința retrocedării în natură.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul reclamantelor, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ. și al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va casa sentința recurată și, în rejudecarea cauzei, va admite acțiunea, urmând ca în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițile art. 3 alin. (6)-(7) din O.U.G. nr. 94/2000, să dispună anularea deciziei administrative contestate și să oblige Comisia specială de retrocedare să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 depuse de Parohia Romano-Catolică Brașov-Centru prin Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantele Parohia Romano-Catolică Brașov Centru și Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței nr. 66 din 23 mai 2022 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată de reclamantele Parohia Romano-Catolică Brașov Centru și Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Anulează Decizia nr. 8934/10.01.2020 emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Obligă pârâta Comisia specială de retrocedare să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 depuse de Parohia Romano-Catolică Brașov-Centru prin Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.