ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5049/2021

Ședința publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă, la data de 4 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Municipiul Blaj prin primar, Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat:

- constatarea existenței și întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Municipiul Blaj, județ Alba, imobilul teren suprafață de 1148 mp înscris inițial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x, compus din teren intravilan si "Casă la Odaie";

- constatarea existenței și întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Municipiul Blaj, județ Alba, în suprafață de 3597 mp înscris inițial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x compus din teren intravilan "Arător la Odaie";

- acordarea de despăgubiri în condițiile legii pentru imobilul teren în suprafață de 1148 mp înscris inițial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x, compus din teren intravilan și "Casă la Odaie";

- acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul teren în suprafață de 3597 mp înscris inițial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x compus din teren intravilan "Arător la Odaie" imobile transcrise în CF nr. x Blaj oraș sub top. x și y.

În data de 29 decembrie 2017, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat precizare și extindere de acțiune, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Comisiei Naționale Pentru Compensarea Imobilelor din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, a Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților și a Municipiului Blaj prin primar. Totodată, reclamanta și-a precizat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, solicitând să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent în condițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilele menționate în cuprinsul acțiunii introductive și să stabilească întinderea dreptului reclamantei în cuantumul prevăzut de articolul 16, articolul 21 alin. (6) și (10) din Legea nr. 165/2013. De asemenea, a solicitat să fie obligată CNCI să emită, de îndată, decizia de compensare prin puncte pentru respectivele imobile menționate.

Prin sentința civilă nr. 369 din 27 februarie 2018, Tribunalul Alba a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20 aprilie 2018, sub același număr de dosar.

La data de 25 iunie 2018, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat precizare de acțiune, prin care a solicitat constatarea refuzului nejustificat al Comisiei Speciale de Retrocedare de a soluționa cererea de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei și apoi, constatând preluarea abuzivă a bunului solicitat, obligarea autorității publice Comisia Specială de Retrocedare la emiterea deciziei prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Prin sentința civilă nr. 240 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia a hotărât următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare;

- a respins, ca inadmisibilă, acțiunea precizată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor din subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Municipiul Blaj prin primar;

- a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și, în consecință:

- a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România de a soluționa cererea înregistrată la pârâtă sub nr. x/27.02.2003 și obligă pârâta să emită decizie în soluționarea contestației.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cât și reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj.

3.1. Prin recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat în contradictoriu cu recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Repertoriind în prealabil elementele esențiale din prima fază procesuală (obiect acțiune introductivă de instanță și obiect cerere precizatoare/modificatoare, soluții pronunțate de instanțele de la fond), partea pârâtă-recurentă a criticat sentința de la fond, sub aspectul legalității, prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În esență, față de textul referit, a invocat pârâta-recurentă, nelegalitatea sentinței recurate prin prisma soluției de respingere a excepției tardivității cererii de precizare/modificare a acțiunii introductive de instanță, pronunțată de judecătorul fondului la termenul din 22.10.2018. Sub acest aspect, a apreciat soluția de respingere a excepției menționate ca fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a textului de lege invocat, totodată, a normelor de procedură referitoare la primul termen de judecată.

A relevat, astfel, că nu se poate reține ca fiind prim termen de judecată în proces, termenul de la data de 25.06.2018, avut în vedere de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ fiscal, la momentul analizării și pronunțării asupra excepției în discuție, și consideră partea acest aspect ca având o înrâurire esențială în pronunțarea unei corecte soluții în cauză. În opinia Comisiei, primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate a avut loc în fața Tribunalului Alba. Alături de chestiuni de ordin procedural, a invocat partea în motivare și argumente jurisprudențiale, respectiv soluții ale Curții de Apel Alba Iulia relativ la aceeași excepție pusă în discuție în spețe similare (sentințele nr. 188/03.10.2018 și nr. 189/03.10.2018, pronunțate în dosarele nr. x/2017 și nr. y/2017).

Un aspect secund, dar în egală măsură de esență în pronunțarea unei legale și temeinice soluții relativ la excepția tardivității, susține Comisia că este refuzul manifestat în scris de ea față de o modificare a acțiunii introductive de instanță, dincolo de primul termen de judecată, cu mențiunea că, în lipsa unui acord expres al părților în ipoteza legală referită, neexercitarea dreptului în discuție, până la primul termen de judecată, se sancționează cu decăderea din drept.

3.2. Prin recursul formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, în contradictoriu cu toate părțile litigante de la judecata pe fond, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului și:

(i) în principal, casarea cu reținere, cu pronunțarea unei soluții la rejudecarea pe fond în sensul modificării în parte a sentinței recurate, astfel:

- respingerea excepției inadmisibilității relativ la capetele de cerere principale, ce vizează constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate al Mitropoliei cu privire la imobilele litigioase, respectiv la petitul formulat în subsidiar, de acordare despăgubiri pentru respectivele imobile;

- admiterea în tot a acțiunii introductive de instanță în sensul în care a fost precizată și extinsă;

(ii) în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare, aceleiași instanțe;

(iii) cu cheltuieli de judecată.

În concret, criticile de nelegalitate formulate de reclamanta-recurentă și subsumate motivului de casare anterior identificat, vizează strict soluția pronunțată de judecătorul fondului cu privire la excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare față de petitele privind (i) constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu și (ii) restituirea acestora în natură în favoarea reclamantei ori cu petitul formulat, în subsidiar, (iii) acordare despăgubiri în condițiile legii pentru imobilele construcții sau terenuri ce nu pot fi restituite în natură, și în egală măsură, considerentele pe care aceasta se sprijină, respectiv imposibilitatea de plano învederată de instanța de contencios administrativ de a cerceta pe fond pretențiile cu care a fost învestită prin acțiunea introductivă, în situația factuală reținută în speță - neemiterea în prealabil a unei decizii de către Comisia Specială de Retrocedare.

Astfel, relativ la soluția Curții de admitere a excepției menționate, reclamanta a invocat o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material incidente în proces, și anume, a disp. O.U.G. nr 94/2000 (în principal), inclusiv a coroborării acesteia cu legile nr. 165/2013 și nr. 554/2004.

Identificând O.U.G. nr. 94/2000 ca sediu al materiei în ce privește retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu de către Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, în subsidiar, H.G. nr. 1094/2005 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a ordonanței, recurenta-reclamantă susține că actul normativ referit reglementează fără echivoc inclusiv modalitățile de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor având regimul juridic în discuție sau la plata despăgubirilor, după caz, și, în consecință, nu se impune o completare a prevederilor legii speciale, cu dispoziții din dreptul comun în materia contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004).

Stabilirea competenței de soluționare a contestației împotriva deciziei Comisiei Speciale de retrocedare în favoarea instanței de contencios administrativ [art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000], în opinia părții, nu constituie o premisă validă în susținerea raționamentului juridic expus de Curte în întemeierea soluției de admitere a excepției. Spre a răsturna raționamentul juridic în discuție, partea opune acestuia, îndeosebi, principiul plenitudinii de jurisdicție al instanțelor judecătorești (art. 125 din Constituția României), în virtutea căruia, dar și a adagiului Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, solicită aplicarea prin analogie a considerentelor ce se regăsesc în jurisprudența din materia retrocedărilor în baza Legii nr. 10/2001, în măsura în care, referirile juridice la dispoziții din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000 [art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000] nu apar ca suficiente ori sunt caracterizate de echivocitate. În acest sens, face trimiteri atât la jurisprudența națională (Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite), cât și la cea a organismelor internaționale (hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții vs. România), în cadrul cărora s-a constatat cu referire la procesele vizând retrocedările în baza Legii nr. 10/2001 că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, având competență în a examina ea însăși dacă cererea de restituire formulată în sensul Legii nr. 10/2001 este fondată.

A concluzionat recurenta-reclamantă că procedura de restituire bunuri a unor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât necontencioasă cât și judiciară, este reglementată complet prin legi speciale (O.U.G. nr. 94/2000, Legea 165/2013), prin urmare, nu se poate reține ca fiind necesară o aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004.

4.1. Prin întâmpinarea formulată față de recursul reclamantei, recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la fondul recursului, față de criticile formulate de reclamantă în legătură cu sentința atacată, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că imobilele în litigiu fac obiectul cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, depuse de către Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000. Dosarul aferent cererii de retrocedare antemenționate nu a fost soluționat de către Comisia specială de retrocedare, printr-o decizie, conform prevederilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, prin urmare, în beneficiul părții reclamante nu s-a născut dreptul de exercitare a unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ, în sensul, scopul și condițiile reglementate de alineatul subsecvent al aceluiași articol de lege (alin. (7). Mai mult, odată declanșată procedura administrativă reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, în lipsa unei decizii în sensul legii speciale, o acțiune exercitată în virtutea dreptului comun (Legea nr. 554/2004), în opinia părții, este inadmisibilă, astfel cum a constatat și judecătorul fondului. De altfel, atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial, s-a reținut că instanța judecătorească nu este în măsură a hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit, o atare situație reprezentând o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

A mai arătat că hotărârile judecătorești rămase definitive, la care fac referire prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt acele hotărâri pronunțate în cadrul unor litigii având ca obiect anularea deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, ipoteză care se susține și prin prisma punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 8 din același act normativ.

Cât privește Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, invocată de către recurenta-reclamantă în susținerea recursului, a susținut că prin aceasta s-a dat o dezlegare cu privire la aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin urmare, nu poate fi avută în vedere la soluționarea litigiului de față, întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Față de cele arătate, a concluzionat recurenta-pârâtă că, în mod corect, instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea cu privire la capetele de cerere vizând constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu și la cel de acordare despăgubiri.

4.2. Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea în parte a sentinței atacate, sub aspectul soluției de admitere a excepției de inadmisibilitate privitoare la petitele din acțiunea introductivă de instanță.

4.3. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei, recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 - prim termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, în fața instanței competente, a avut ca scop clarificarea obiectului cererii, raportat la aspectele de fapt și de drept invocate prin acțiunea introductivă, dat fiind că, în corpul acesteia la paginile 4-5, s-a arătat că, în ce privește imobilul în litigiu, nici nu s-a emis vreo decizie/dispoziție de către Comisie, în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, nici nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească, pe calea dreptului comun și acest fapt echivalează cu un refuz nejustificat al autorității menționate de a soluționa cererea cu care a fost învestită. Față de o atare împrejurare referită în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, solicitarea de obligare a Comisiei la emiterea deciziei prevăzută de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a fost formulată expres, prin precizarea depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018.

4.4. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, ca nefondat, respectiv admiterea recursului formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

4.4.1. Cu referire la recursul declarat de către recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, intimatul-pârât a arătat următoarele:

În contextul nesoluționării cererii de retrocedare nr. x/2003, prin emiterea unei decizii/dispoziții de către Comisia Specială de retrocedare, în condițiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, dat fiind și caracterul special al procedurii de restituire, instanța de judecată nu este în măsură a acorda despăgubiri conform dreptului comun, mai cu seamă în situația în care o atare solicitare nici nu a fost formulată de reclamantă. Față de un atare cadru factual și legislativ, judecătorul fondului în mod corect a apreciat că în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, "prerogativele instanței de contencios sunt restrânse, aceasta nefiind îndreptățită să se substituie organului administrativ și să impună adoptarea unor măsuri de natura celor solicitate de către reclamantă, în caz contrar ar încălca principiul separației puterilor în stat".

Partea reclamantă a dat o interpretare greșită articolului 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, prin coroborarea textului cu dispozițiile art. 3 și 4 din actul normativ în discuție, rezultă că, preliminar, trebuie să existe o decizie emisă de către Comisia Specială de retrocedare - act administrativ ce poate fi atacat în baza Legii nr. 554/2004, mai apoi să existe o hotărâre judecătorească pronunțată de către instanța de contencios administrativ sesizată cu o contestație împotriva deciziei Comisiei Speciale de retrocedare, întemeiată pe art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

În mod corect, instanța de fond a reținut lipsa de incidență în speță a dispozițiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, respectiv aplicabilitatea acestuia strict în materia cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001, și pentru aceleași rațiuni, ca fiind străine de natura procesului, statuările cuprinse în Decizia nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

4.4.2. În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, vizând greșita interpretare și aplicare a art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și implicit, greșita soluție de respingere a excepției tardivității modificării cererii de chemare în judecată, a arătat intimatul-pârât că, prin precizarea formulată de reclamantă în fața Curții de Apel Alba Iulia, a fost modificat obiectul acțiunii, prin adăugarea de noi capete de cerere. Textul referit acordă dreptul de modificare a acțiunii introductive până la primul termen de judecată, iar dincolo de acesta, strict condiționat de acordul expres al tuturor părților. Or, în speță, precizarea obiectului acțiunii și extinderea cadrului procesual a intervenit ulterior primului termen de judecată, aspect care prezintă relevanță în contextul factual al existenței unei opoziții a părților pârâte față de modificarea cererii de chemare în judecată. Din perspectiva celor arătate, susține partea intimată-pârâtă nelegalitatea și netemeinicia soluției de primă instanță de respingere a excepției tardivității invocate față de modificarea acțiunii din data de 25 iunie 2018.

4.5. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Municipiul Blaj prin primar a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat.

În esență, a arătat că, față de contextul factual din speță - neemiterea unei decizii de către Comisia Specială de Retrocedare, premergător momentului sesizării instanței de contencios administrativ, din perspectiva motivelor în drept pe care a fost întemeiată acțiunea, și anume dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ale Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 489/2006, în mod corect a reținut judecătorul fondului că o intervenție a instanței este exclusă, iar o analiză pe fond a pretențiilor reclamantei excede cadrului procesual și legal.

Excepția nulității recursului declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj, invocată prin întâmpinare de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare și intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate de părțile recurente și subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor susținute în apărare de părțile intimate, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj este nefondat și recursul formulat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este fondat.

II.1. În ceea privește recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, este nefondat.

Reclamanta a invocat, în motivarea cererii de chemare în judecată, faptul că a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, cerere de restituire a imobilului ce formează obiectul cauzei, înregistrată la pârâtă sub nr. x/2003, cu privire la care nu s-a emis nicio decizie în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

În acest cadru procesual, în raport de obiectul acțiunii și dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, instanța de fond a respins în mod corect acțiunea ca inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

O.U.G. nr. 94/2000 reglementează procedura de retrocedare, către foștii proprietari, a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Retrocedarea imobilelor care formează obiectul actului normativ special de reparație se realizează în natură sau prin măsuri reparatorii, exclusiv în temeiul și în conformitate cu dispozițiile acestuia.

În scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 s-a constituit Comisia specială de retrocedare. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare analizează documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

Art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004".

În mod corect instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în condițiile în care dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 prevăd competența materială a instanței de contencios administrativ pentru soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, decizie prin care se soluționează administrativ cererea de retrocedare depusă de persoana îndreptățită. Dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, act normativ special în domeniul retrocedării unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, se completează cu prevederile dreptului comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Deși în prezenta cauză nu este contestată o decizie a Comisiei speciale de retrocedare, acțiunii formulate de reclamantă în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2004, în lipsa unor prevederi exprese în sens contrar, i se aplică dispozițiile dreptului comun în materie, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Faptul că Legea nr. 554/2004 nu era în vigoare la data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 este nerelevant. La data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 era în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, iar contestația împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare era prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, în aceeași modalitate, în sensul că acestea puteau fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare.

Având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd soluțiile pe care le pronunță instanța de contencios administrativ, potrivit cărora "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă", rezultă că obiectul acțiunii poate fi constituit de anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare, astfel cum prevede art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii potrivit O.U.G. nr. 94/2000, însă nu și soluționarea pe fond a cererii de retrocedare căreia nu i s-a dat încă o rezolvare în procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest act normativ, prin substituirea Comisiei speciale de retrocedare.

Din coroborarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 cu cele ale Legii nr. 554/2004, rezultă că instanța de contencios administrativ poate fi învestită cu privire la soluționarea aspectelor privind fondul cererii de retrocedare numai după finalizarea procedurii administrative și emiterea deciziei prevăzute de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, prin care se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de actul normativ special pentru retrocedarea către foștii proprietari.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu pot fi interpretate în sensul că legiuitorul a reglementat o procedură alternativă, iar dreptul de proprietate se dobândește fie prin decizia Comisiei speciale de retrocedare, fie prin hotărâre judecătorească, la alegerea reclamantului. Aceste prevederi trebuie coroborate și cu dispozițiile art. 3 alin. (6) și (7) din O.U.G. nr. 94/2000, rezultând fără echivoc că mai întâi trebuie să existe o decizie emisă de către Comisia specială de retrocedare, act administrativ care poate fi atacat în baza Legii nr. 554/2004, iar ulterior să existe o hotărâre judecătorească pronunțată de instanța de contencios administrativ sesizată cu o contestație împotriva deciziei Comisiei speciale de retrocedare, întemeiată pe art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Sunt nefondate și susținerile referitoare la dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit cărora "(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi".

Aceste dispoziții nu se aplică cererilor formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000. Se referă la contestațiile îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 33 din Legea nr. 165/2013) și a deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34 din Legea nr. 165/2013), respectiv la posibilitatea persoanei îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești în cazul în care deciziile nu sunt emise în termenele prevăzute la art. 33 și 34. Acțiunile formulate se soluționează de secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu de instanța de contencios administrativ.

Nu în ultimul rând, în acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte reține că nu sunt incidente în speță statuările cuprinse în Decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, întrucât prin această Decizie s-a dat o dezlegare în vederea aplicării unitare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar litigiul de față privește aplicarea unor dispoziții legale cuprinse în alt act normativ, respectiv în O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, nu poate fi aplicat nici principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, având în vedere că Decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat cu privire la posibilitatea persoanei care se consideră îndreptățită de a acționa împotriva refuzului nejustificat al autorității administrative or, în cauză, instanța nu este învestită cu cenzurarea unui refuz nejustificat.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

II.2. În ceea privește recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind excepția tardivității modificării acțiunii depusă la data de 25.06.2018 este fondat.

În ce privește chestiunea concretă asupra căreia se solicită exercitarea controlului de legalitate - conformarea judecătorulului de primă instanță, cerințelor art. 204 C. proc. civ., observă Înalta Curte că, soluția de respingere a excepției tardivității invocate față de cererea adițională, s-a sprijinit în principal pe modalitatea de interpretare de către Curtea de Apel Alba Iulia, a sintagmei "primul termen" din corpul textului antereferit.

Analizând în acest sens, actele dosarelor de fond, precum și cele consemnate în cuprinsul încheierii din 22.10.2018 (ca parte integrantă a hotărârii atacate), constată Înalta Curte că, instanța învesită urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Tribunalul Alba, și anume, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut ca prim termen de judecată, cu procedură legal îndeplinită, data de 25.06.2018.

A apreciat Curtea de Apel Alba Iulia și asupra faptului că cererea în discuție nu constituie o veritabilă modificare a acțiunii introductive, cât timp în cuprinsul acesteia din urmă, deși nu s-a solicitat expres constatarea refuzului nejustificat al autorității de a emite o decizie în soluționarea cererii de restituire a imobilelor litigioase, există referiri în legătură cu o atare împrejurare.

Or, față de circumstanțele cauzei, îndeosebi față de intervenirea unei declinări de competență, mai înainte de momentul calificat prim termen de judecată, Înalta Curte are în vedere formularea clară a art. 131 C. proc. civ., potrivit cu care "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă (...)". Rezultă din analiza coroborată a celor anterior consemnate că, primul termen de judecată a avut loc în fața Tribunalului Alba.

Cât privește calificarea dată de către Curtea de Apel Alba Iulia, cererii formulate de reclamantă pentru termenul din 25.06.2018, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi apreciată ca reprezentând o precizare a acțiunii introductive, dat fiind că intervine o modificare a obiectului inițial, în sensul în care se formulează un petit nou față de cele indicate în cererea de chemare în judecată, iar nu un aspect ce se circumscrie cazurilor prevăzute la alin. (2) al art. 204 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a aspectelor arătate în precedent, Înalta Curte constată că cererea formulată de reclamantă pentru termenul din 25.06.2018, este una adițională, în sensul art. 30 alin. (5) C. proc. civ. și, ca o consecință a depunerii sale fără respectarea cerinței de ordin temporal, reglementate de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. (numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat), în condițiile neidentificării la dosar a unui acord expres al tuturor părților față de aceasta [art. 204 alin. (3) C. proc. civ..], Înalta Curte constată întemeiat recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, privind soluția de primă instanță, de respingere a excepției tardivității.

Ca efect al casării soluției privitoare la excepția tardivității cererii adiționale, reține Înalta Curte că se impune și o înlăturare a dispozițiilor privitoare la constatarea refuzului nejustificat al autorității administrative, respectiv a considerentelor pe care acestea se sprijină.

În considerarea celor anterior arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va admite excepția tardivității cererii modificatoare, invocată de pârâtă și va respinge, ca tardiv formulate, capetele de cerere referitoare la constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile de a soluționa cererea înregistrată sub nr. x/2003 și obligarea pârâtei la emiterea deciziei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj împotriva sentinței civile nr. 240 din data de 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Admite excepția tardivității cererii modificatoare, invocată de pârâtă.

Respinge capetele de cerere referitoare la constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile de a soluționa cererea înregistrată sub nr. x/2003 și obligarea pârâtei la emiterea deciziei, ca tardiv formulate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2021.