ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 601/2024

Ședința publică din data de 5 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a chemat în judecată pârâta A., solicitând instanței să se constate existența calității de colaborator al Securității în ceea ce o privește pe pârâtă.

Prin încheierea de ședință din data de 19.10.2021, Curtea de Apel București a admis în parte cererea în probațiune formulată de pârâtă, a emis adresă către reclamant cu mențiunea de a comunica dacă pe numele pârâtei există dosar întocmit de organele de securitate și în caz afirmativ să depună copia acestuia; a încuviințat proba testimonială cu martorul B., sens în care a dispus citarea acestuia și a respins cererea în probațiune formulată de pârâtă, în rest; de asemenea, a încuviințat proba cu înscrisurile de la dosar propusă de reclamant.

Prin încheierea de ședință din 22.02.2022, Curtea a respins proba cu audierea martorului C. în principal, ca tardiv propusă, apreciind că, în cauză nu pot fi reținute prevederile art. 254 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., câtă vreme împrejurările invocate de către partea pârâtă cu privire la imposibilitatea de a propune proba respectivă nu pot fi considerate verosimile în contextul lungului interval de timp trecut de la momentul comunicării acțiunii și până în prezent, precum și în contextul lipsei oricăror împrejurări reliefate până în prezent cu privire la relația cu persoana propusă ca martor. În subsidiar, Curtea a reținut că proba nu este concludentă în condițiile în care, din însăși declarația atașată cererii în probatorii, menită să contureze teza probatorie, rezultă că persoana propusă ca martor nu ar fi asistat la nicio discuție directă între părți, relatările putând fi furnizate exclusiv pe baza celor comunicate de către o altă persoană propusă ca martor. Or, mărturia reprezintă relatarea faptelor constatate nemijlocit de către martor, iar nu a celor constatate ca urmare a relatărilor făcute de părți sau de alte persoane.

La termenul de judecată din data de 22.03.2022, Curtea a procedat la audierea martorului B., depoziția acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.

La același termen de judecată, pârâta a solicitat emiterea unei adrese către instituțiile abilitate pentru a depune la dosar un certificat din evidența operativă, având în vedere că are indicii conform cărora martorul a fost condamnat și a executat pedeapsa pentru fals material în înscrisuri oficiale.

Curtea a respins solicitarea părții pârâte, ca neutilă soluționării cauzei. Totodată, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat suspendarea judecății cauzei până la finalizarea urmării penale care a fost începută in rem în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție.

Curtea a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, ca neîntemeiată, pentru considerentele menționate în cuprinsul încheierii de ședință din 22.03.2022.

Totodată, la termenul de judecată din data de 22.03.2022, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 lit. b) frazele a doua și a treia din O.U.G. nr. 24/2008.

La termenul de judecată din data de 03.05.2022, reclamanta a propus proba cu trei fotografii din arhiva personală a familiei, din perioada recrutării sale, în care sunt înfățișate aceasta la vârsta respectivă și doi cetățeni japonezi. Curtea, deliberând, a respins proba cu planșele fotografice, apreciind că nu este concludentă soluționării cauzei.

Totodată, a reținut că solicitarea de audiere a martorului C. a fost deja respinsă, neputând reveni asupra încheierii din 22.02.2022.

Prin încheierea din 31.05.2022, Curtea a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 2 lit. b) frazele a doua și a treia din O.U.G. nr. 24/2008.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1032 din 02.06.2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâta A. și a constatat calitatea de colaborator al Securității în privința pârâtei.

I.3. Calea de atac exercitată

Pârâta A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1032/02.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva încheierilor pronunțate în aceeași cauză la datele de 19.10.2021, 22.02.2022, 03.05.2022, solicitând casarea acestora și rejudecarea litigiului în fond, cu administrarea probatoriilor ce, în mod nelegal, au fost respinse de către prima instanță.

În dezvoltarea motivele de recurs, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a arătat în esență următoarele:

I.3.1. Un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., constă în nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată, nulitate absolută ce conduce la nulitatea absolută a sesizării instanței si a sentinței atacate. Prin acest motiv, recurenta invocă, în temeiul art. 178 alin. (1) C. pr. biv., nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată, nulitate generată: de investirea nelegală a C.N.S.A.S cu efectuarea verificărilor, învestire care s-a realizat prin încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, a art. 5, art. 31 alin. (2) și art. 35 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin Hotărârea nr. 2/2018 al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității Iar această. Contrar celor reținute de judecătorul primei instanțe, C.N.S.A.S. nu s-a considerat învestit din oficiu pentru a verifica dacă pârâta a avut sau nu a avut calitatea de colaborator al fostei Securități.

În cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că a demarat verificările ca urmare a sesizărilor formulate de către Consiliul Superior al Magistraturii și de către două persoane fizice. Niciuna dintre aceste pretinse sesizări nu aveau, însă, atributul de a învesti C.N.S.A.S. În aceste condiții, C.N.S.A.S. și-a atribuit competența de a efectua verificările prin încălcarea normelor care îi guvernează activitatea, iar consecința depășirii competențelor/atribuțiilor unui organ administrativ este nulitatea absolută a actelor întocmite/emise de către acest organ administrativ. Așadar, atât nota de constatare din data de 13.07.2020, cât si acțiunea sunt lovite de nulitate absolută, iar consecința este acea că și sentința pronunțată este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.).

Cu referire la pretinsa sesizare de către Consiliul Superior al Magistraturii, arată că adresa nr. x/2019 menționată în cererea de chemare în judecată nu este o cerere a Consiliului Superior al Magistraturii, este un răspuns la o adresă a C.N.S.A.S., prin care acesta a solicitat CSM anumite date si documente în vederea finalizării verificărilor demarate în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. I) din O.U.G. nr. 24/2008, răspuns care nu poate fi asimilat unei sesizări. Atâta timp cât Consiliul Superior al Magistraturii nu a formulat o cerere în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, C.N.S.A.S. nu putea verifica în acest temei dacă au avut sau nu calitatea de colaborator al securității.

În ceea ce privește adresa formulată D., aceasta adresă nu are aptitudinea de a fi considerata sesizare legală, fiind lovită de nulitate pentru următoarele argumente: s-a susținut în adresă că este formulată de mai multe persoane, dar numai una dintre ele a semnat-o; persoana care a semnat-o nu a justificat motivul pentru care ar avea calitatea de persoană îndreptățită conform art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 și nici nu există vreun motiv pentru a i se recunoaște o astfel de calitate; chiar dacă în adresă se invocă calitatea de vicepreședinte al unei organizații neguvernamentale, nu există dovada calității respective și nici nu s-au menționat datele de identificare alei acestei organizații, așa cum nu s-au menționat datele de identificare ale semnatarului adresei astfel cum impun reglementarea de drept comun din art. 6 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 544/2001 și normele subsecvente din art. 35 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin Hotărârea nr. 2/2018 a Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității publicat în Monitorul Oficial nr. 18 din 9.01.2009; în adresă nu sunt indicate numele și prenumele persoanei pârâtei, cererea fiind generică, contrar art. 35 alin. (1) din Regulamentul anterior menționat, iar C.N.S.A.S. nu se putea învesti în mod generic, ci doar cu privire la o persoană identificată.

Dintr-o altă perspectivă, cererea vizează solicitarea de verificare a calității de eventual colaborator al fostei securități a magistraților în funcție la data cererii respective, 2.02.2008. A fost numită în funcția de procuror ulterior formulării acestei sesizări, prin Decretul nr. 692 din 25 iunie 2008, publicat în Monitorul Oficial la 1.07.2008, deci la data cererii în discuție C.N.S.A.S. nu a fost învestit cu verificări privind persoana sa nici din acest punct de vedere. Așa cum rezultă și din Decret, numirea s-a realizat în temeiul art. 33 din Legea nr. 303/2004, adică direct, prin concurs, fără a fi fost procuror stagiar anterior.

Cea de-a treia sesizare invocată în cererea de chemare în judecată nu a constituit temei legal pentru a fi declanșate verificări de către C.N.SAS. din următoarele considerente: persoana care a semnat-o nu a justificat motivul pentru care ar avea calitatea de persoană îndreptățită conform art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 și nici nu există vreun motiv pentru i se recunoaște o astfel de calitate; cererea fiind trimisă prin fax, nu există certitudinea că numele și datele de identificare ale pretinsului petent sunt reale, cu atât mai mult cu cât verificarea unei semnături de pe actul transmis prin fax este practic imposibilă prin mijloace tehnice în lipsa indicării CNP nu se poate verifica realitatea existenței persoanei, iar la dosar nu există o confirmare olografă din partea pretinsului petent; în cerere nu sunt indicate numele și prenumele persoanei pârâtei, cererea fiind generică.

O altă deficiență majoră a actelor efectuate de către C.N.S.A.S. pentru învestirea instanței constă în ignorarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul C.N.S.A.S. din 2008, respectiv omisiunea înștiințării recurentei cu privire la declanșarea verificărilor, aceasta fiind lipsită de posibilitatea de a da explicații, inclusiv de posibilitatea de a solicita identificarea altor documente relevante pentru situația sa, documente aflate în arhiva C.N.S.A.S., cu consecința chemării în judecată pe baza unor verificări secrete, vătămarea fiind evidentă. Nu rezultă din niciun înscris data la care au fost demarate verificările.

Ignorând chiar susținerile reclamantei referitoare la modul de sesizare al C.N.S.A.S., prima instanță a reținut că C.N.S.A.S. s-a învestit din oficiu. Numai că procurorii nu sunt menționați laserele din art. 3 reținute de către Curte, ci la lit. l), astfel că aceștia nu sunt verificați din oficiu. Referirea la lit. g) din același articol este eronată, acolo fiind enumerați "primarii, viceprimarii, consilierii județeni, consilierii în Consiliul General al Municipiului București, consilierii locali".

Așadar stabilirea modului în care a fost sesizată Curtea de Apel București este greșit reținută de către instanță, iar sesizarea de către C.N.S.A.S s-a făcut contrar normelor de drept aplicabile în cauză.(motiv de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

I.3.2. Prin motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă în esență următoarele:

a) Prin încheierile din datele de 22.02.2022, respectiv 3.05.2022, prima instanță a respins cererea de audiere a martorului C., fost ofițer de securitate, deși, contrar celor reținute de prima instanță, erau pe deplin incidente prevederile art. 254 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., proba fiind propusă în termenul posibil obiectiv și este concludentă.

Astfel, martorul propus a fost identificat cu mare întârziere, în condițiile în care recurenta nu mai locuiește în Drobeta Turnu Severin și din anul 1989 nu a mai luat legătura cu vreo persoană care ar fi putut să știe ceva despre activitatea lui B. care să aibă legătură cu recurenta.

Și din punct de vedere al utilității audierii lui C., prima instanță a pronunțat o încheiere nelegală (a încălcat art. 255 alin. (1) C. proc. civ. și a adăugat la lege), întrucât niciun text de lege nu limitează declarația de martor la fapte constatate nemijlocit de acesta, iar martorul putea prezenta instanței modul concret de colaborare cu ofițerul B., respectiv dacă acesta din urmă i-a dictat sau nu note informative. Din conținutul declarației notariale dată de C. la 11.01.2022 și depuse la dosar, rezultă că martorul propus a cunoscut nemijlocit de la B. că a refuzat să furnizeze vreo informație, fiind păstrată în agentură în mod formal, pentru o aparentă îndeplinire a unor sarcini de serviciu de către acesta și că recurenta consemna formal informații fără valoare operativă, dictate de către acesta, refuzând în fapt să furnizeze informații reale și să colaboreze sincer cu securitatea.

Prin respingerea nelegală a cererii de audiere a acestui martor, dreptul la apărare, sub aspectul dreptului de a propune probe (art. 13 alin. (3) fraza a doua C. proc. civ.) nu a fost respectat de către instanță, fiind tratat ca un drept iluzoriu. Era imposibil de dovedit conținutul discuțiilor dintre recurentă si B. în modalitatea reținută de către prima instanță pentru admisibilitatea probei testimoniale, fiind imposibil ca la o discuție între informator și ofițerul de securitate să asiste alte persoane, legea nepermițând aceasta, singura soluție pentru a se asigura aflarea adevărului și respectarea dreptului la apărare fiind acceptarea relatărilor unor terți care au luat cunoștință nemijlocit de la ofițerii de securitate care aveau în "agentură" informatorii despre modul de colaborare al acestor ofițeri cu informatorii. C. aflase cele menționate în declarația autentică din discuții pe linie de serviciu cu B., discuții purtate în contextul în care Dinu o prezentase pe reclamantă în vederea colaborării pe linia serviciului de contraspionaj pe care martorul propus îl conducea.

Totodată audierea este relevantă și din perspectiva dovedirii lipsei intenției sancționabile, pe tot parcursul relației cu securitatea, și astfel implicit si cu ocazia semnării notelor cercetate în cauză, de a viza prin orice acțiune îngrădirea drepturilor și libertăților unei persoane.

b) În ceea ce privește încheierea din data de 3.05.2022, contrar celor reținute de Curte, fie că încheierea din data de 22.02.2022 este considerată o încheiere preparatorie, fie că este considerată o încheiere interlocutorie, judecătorului cauzei i se permitea de lege să revină asupra dispoziției anterioarei deoarece se schimbaseră împrejurările avute inițial în vedere. Martorul B. declarase la data de 22.02.2022 că nu își amintește mai nimic despre conținutul concret al colaborării cu recurenta și nu a exclus aplicarea de către el a procedeului dictării unei note astfel încât să aibă aparența că informația fusese furnizată de către informator.

Încheierea din data de 22.02.2022 fiind una preparatorie, instanța putea să revină asupra ei, potrivit art. 235 C. proc. civ.. Prima instanță a încălcat prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 si art. 22 alin. (2) C. proc. civ., iar vătămarea este evidentă.

Prin respingerea audierii lui C. ulterior audierii lui B., care nu dăduse nici o informație utilă pentru soluționarea cauzei, Curtea a pus-o în imposibilitate de a dovedi inclusiv lipsa intenției de a scrie și semna note care să poată fi folosite în vederea restrângerii unor drepturi fundamentale ale omului. Pentru a fi respectat dreptul efectiv la un proces echitabil și dreptul la apărare, era obligatoriu a fi verificate afirmațiile din declarația autentică dată de C. prin audierea acestuia de către instanță.

c) În ceea ce privește încheierea din data de 19.10.2021, prin care a fost respinsă solicitarea de probatorii testimoniale formulată prin întâmpinare privind audierea ca martori a lui E., F., G. și H.. (persoană care – prin demersuri ale instanței putea fi identificată) și proba cu înscrisuri constând în solicitarea ca C.N.S.A.S. să depună la instanță dosarul în care ar fi fost urmărită pentru relații cu persoane de cetățenie japoneză, recurenta reiterează teza probatorie pentru fiecare din acești martori și argumentează din nou în fața instanței de recurs utilitatea probei.

Susține recurenta în esență că:

- Reclamantul era obligat să dovedească existența persoanei H., iar - corelativ - judecătorul era obligat să dispună măsurile necesare pentru ca reclamantul să își îndeplinească această obligație. Contrar celor reținute, dacă persoana nu a existat, dacă a fost fictivă, pretinsele informații nu aveau nici măcar în abstract aptitudinea de a fi folosite nici pentru și nici contra cuiva.

- Prin solicitarea de identificare și audiere a lui F. a intenționat să dovedească că nu l-a cunoscut, nu l-a întâlnit niciodată pe acesta, astfel că nu i-a transmis niciodată informațiile consemnate în nota din 16.12.1988, nota fiind scrisă la dictarea ofițerului de securitate. În consecință, nu sunt întrunite condițiile pentru constatarea calității de colaborator.

- A solicitat identificarea de către reclamant a domiciliului persoanei G. care face obiectul notei informative ce poartă data de 16.12.1988, precum și audierea acestuia ca martor pentru a dovedi că la data consemnată pe notă persoana respectivă nu se mai afla în țară, deci informațiile din notă nu îi puteau vătăma dreptul la liberă circulație. Nu exclude posibilitatea ca această persoană să nu fi existat în realitate. Pretinsa furnizare de informații despre o persoană inexistentă nu are aptitudinea de a îndeplini condiția de a i se restrânge drepturi fundamentale.

- Cererea privind depunerea la instanță a dosarului de urmărire a unor cetățeni japonezi, respinsă, nelegal, ca neconcludentă de instanță, a avut ca obiectiv obținerea de înscrisuri din care rezulta constrângerea sa pentru a semna angajamentul de colaborare și notele ulterioare acestui angajament.

- Nu există nici o justificare legală pentru care constrângerea (fie ea fizică sau psihică) să nu fie cauză exoneratoare de răspundere pentru actele persoanei care a furnizat informații de natură a determina restrângerea unor drepturi fundamentale. Dispozițiile de generală aplicabilitate din art. 1206 C. civ., precum și din art. 953 C. civ. 1864 instituie sancțiunea nulității pentru actele încheiate sub imperiul violenței. Interpretarea dată de Curte noțiunii de constrângere acceptată ca o cauză exoneratoare de răspundere, cu referire exclusiv la note date în timpul anchetei și procesului demarat de securitate, este nelegală. Se instituie nejustificat un regim distinct între cei ce întocmesc acte sau săvârșesc fapte chiar de natură penală sub constrângere și cei care au scris și semnat note sub imperiul constrângerii.

- Contrar interpretării dată de Curte, legea nu exclude aplicarea cauzelor generale de exonerare de răspundere în orice materie a dreptului, respectiv dolul și violența. Interpretarea dată de Curte în sensul că potrivit legii, cauzele de exonerare se limitează la situațiile strict prevăzute de teza a II-a și a III-a ale art. 2 alin. (1) lit. b) fraza a doua din O.U.G. nr. 24/2008 este nelegală. Legea nu interzice dovedirea constrângerii ca un motiv de exonerare de răspundere. Legea instituie doar o prezumție irefragabilă legală că persoanele prevăzute în tezele a II-a si a III-a ale art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 au fost supuse unei constrângeri care le exonerează automat de sancțiunea morală de a fi considerați colaboratori ai Securității.

- Art. 1 din O.U.G. nr. 24/2008 reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice documente aflate în posesia C.N.S.A.S. care o privesc. A dorit să folosească documentele referitoare la urmărirea sa în legătură cu relațiile cu japonezii și oricare alte documente care o privesc pentru a consolida apărarea în cauză, iar instanța a pus-o în imposibilitate de a obține probele cu aceste documente.

Ignorarea de către prima instanță a acestor apărări esențiale este contrară dispozițiilor art. 425, alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și determină nulitatea sentinței atacate deoarece i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept recunoscut de art. 6 C. proc. civ.

I.3.3. Cu privire la motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată următoarele:

a) Prima instanță a asimilat nelegal noțiunea de furnizare de informații cu cea de redare în note a informațiilor ce deja erau cunoscute sau inventate, de către ofițerul de securitate. În speță, informațiile erau cunoscute de către ofițerul de securitate și scrierea celor trei note avea rolul de a crea doar aparența că sunt furnizate de recurentă. În măsura în care prima instanță ar fi reținut că acțiunea de a furniza informații la care se referă art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008 are conținutul semantic mai sus prezentat, avea suficiente motive pentru a admite cererea de audiere cel puțin a martorului C..

b) Prima instanță a reținut, contrar sensului reglementării din art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, cu caracter general, ca intenția unei persoane de a se stabili în străinătate era considerată ca o atitudine potrivnică regimului comunist. Prin evaziune s-a înțeles în epocă doar trecerea ilegală a frontierei, nu orice părăsire definitivă a țării. Iar din conținutul notelor nu a reieșit intenția unor persoane de evaziune ci, dimpotrivă a reieșit intenția de plecare legală din țară, cu pașaport legal emis de autoritățile de atunci.

Relevă totodată, în acest context, contrarietatea motivelor reținute de primă instanță: pe de o parte reține că notele au relevat atitudini, iar pe de altă parte reține că notele au relevat activități. Și această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. .

c) Prima instanță a aplicat greșit norma de drept material din art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008 la conținutul celor trei note prezentate în cererea de chemare în judecată.

Curtea a reținut în mod nelegal că este irelevant că împotriva persoanelor vizate de notele informative nu s-au luat măsuri în mod efectiv. O asemenea interpretare contravine cel puțin egalității în drepturi, sub aspectul răspunderii instituite de O.U.G. nr. 24/2008 lucrătorii răspund (conform art. 2 alin. (1) lit. a) numai dacă au desfășurat activități prin care au suprimat sau au îngrădit drepturi și libertății fundamentale ale omului, în timp ce colaboratorii răspund (conform art. 2 alin. (1) lit. b) și în situația mult mai puțin gravă în care actele lor au rămas fără astfel de efecte.

Aplicarea greșită a dreptului material își are sorgintea și în omisiunea imputabilă instanței de a analiza conținutul notelor respective în ansamblul notelor scrise de către recurentă. Notele erau lipsite de valoare operativă în cadrul unor activități de urmărire specifice obiectului de activitate al securității. Majoritatea notelor erau date în scopul clasării unor dosare de suspect, fiind caracterizări favorabile ale unor persoane care au condus la clasarea unor dosare de suspect sau aprecieri pozitive asupra unor persoane. Când a fost chemată de B. si i s-a cerut să scrie și să semneze angajamentul de colaborare nu a îndrăznit să refuze. Numai că nici atunci și nici ulterior nu a acceptat să facă rău cuiva. A acceptat să îl ajute să justifice activitatea, așa încât acesta să nu aibă motive să îi facă rău.

Cu privire la realitatea așa-zisei colaborări cu securitatea, arată că a fost urmărită pentru intenția de părăsire ilegală a țării și că nu prezenta încredere pentru securitate, astfel cum rezulta cel puțin din: mențiunea de pe nota din 30.07,1937 semnată "I."; mențiune că trebuie să fie în atenție la problema "113"; raportul din 22.11.1988 întocmit de plutonierul J. de la Vama; -nota din 21.11.1988 rezoluționată de lt. col K..; declarația autentică a lui C..

d) Referitor la nota din 17.09.1987, din conținutul său nu rezultă nicio activitate sau atitudine potrivnică regimului totalitar comunist si că informațiile conținute nu puteau să conducă la restrângerea dreptului la liberă circulație astfel cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Așadar, condițiile cumulative ale art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008 nu sunt întrunite.

Cu privire la intenția de îngrădire a dreptului la liberă circulație arată că prin consemnarea afirmației din finalul notei ("Nu a rezultat din discuție ca numita H. să încerce să treacă fraudulos frontiera") a conștientizat că, prin conținutul său, este imposibil ca notă să fie folosită în vederea îngrădirii acestui drept.

e) Referitor la nota din data de 26.07.1988 privind pe L. arată că din conținutul său contrar celor reținute de către prima instanță nu rezultă nicio activitate sau atitudine potrivnică regimului totalitar comunist și că informațiile conținute nu puteau să conducă la restrângerea dreptului la liberă circulație, fiind generale. Chiar dacă pe marginea sa este mențiunea "primă semnalare", nu există niciun alt document din care reiese utilizarea ei de către securitate. Nu a fost identificat niciun dosar creat de fosta Securitate pe numele acesteia.

f) Referitor la nota datată 6.12.1988 privind o pretinsă informație pe care ar fi primit-o de la F., prima instanță a reținut greșit și nemotivat că informația respectivă viza sau putea să vizeze îngrădirea dreptului la liberă circulație al lui G.. Așa cum reiese din conținutul notei, G. plecase deja din țară, nu mai era sub puterea autorităților române și era imposibil să i se restrângă dreptul la liberă circulație.

g) Curtea de Apel București, administrând proba cu declarația martorului B. pentru a stabili dacă a fost recompensată în bani, conform unei chitanțe datată 9.10.1987, anexată la dosar de către C.N.S.A.S., a reținut nelegal, fără să se pronunțe direct cu privire la valabilitatea ca probă a acestui document că este lipsit de relevanță acest aspect și implicit sunt nerelevante susținerile sale că nu a primit suma menționată în chitanță, deși a susținut că aceasta reprezintă un fals care justifică în realitate încasarea sumei de către ofițerul B..

Deși chitanța respectivă fusese invocată în acțiune pentru a justifica utilitatea informațiilor din notele incriminate, Curtea a refuzat nelegal să analizeze realitatea celor consemnate în chitanță și temeinicia apărării sale. Faptul că ofițerul de securitate a recurs la un asemenea fals pentru a încasa nelegal o sumă de bani constituie o probă din care reiese fictivitatea actelor pe care ofițerul le încheia, precum si modul cum își desfășura activitatea.

h) Curtea a înlăturat nejustificat apărările recurentei conform cărora la data semnării angajamentului de colaborare a avut convingerea că va contribui la contracararea spionajului economic.

Curtea a ignorat, în raționamentul său, că "invitația" de colaborare a fost succesivă interogării sale de alți ofițeri de securitate cu privire la relațiile și activitățile japonezilor care veniseră în Drobeta Turnu Severin pentru activități în legătură cu fabricarea de anvelope, în condițiile în care la dosarul cauzei sunt înscrisuri care atestă că eram urmărită de securitate.

i) Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, nu este lipsit de relevanță dacă intenția de plecare din țară avea legătură cu situația din România sau era doar în legătură cu motive de ordin familial.

I.3.4. Cu privire la motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că, în motivarea sentinței au fost inserate considerente contradictorii respectiv judecătorul cauzei a reținut că cele prezentate în notele informative ar fi fost atitudini, pentru ca, pe aceeași pagină, să rețină că acestea ar fi fost activități, în condițiile în care cele două noțiuni au conținuturi diferite, sens în care invocă jurisprudența ÎCCJ în mai multe cauze: decizia nr. 4454/2012; decizia nr. 4952/2010; decizia nr. 1490/2016.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, pentru următoarele considerente:

I.4.1. Critica referitoare la nulitatea absolută a cererii introductive de instanță, este nefondată

Recurenta-pârâtă invocă nulitatea absolută a notei de constatare din data de 13.07.2020, respectiv a cererii de chemare în judecată și a sentinței pronunțate de instanța de fond, ca acte subsecvente, propunând ca exercițiu de argumentare nelegala învestire a C.N.S.A.S. cu efectuarea verificărilor, cu consecința nulității sesizării instanței și a sentinței de fond. O asemenea critică este lipsită de temei și trebuie respinsă.

În primul rând, această critică nu atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În al doilea rând, legalitatea demarării procedurii de verificare la cererea persoanelor îndreptățite a fost verificată de instanță, concluzionându-se că cererile de verificare au fost formulate în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008, iar faptul că din eroare a fost menționat în considerente un alt temei decât cel al verificării (art. 3 lit. g), în loc de art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008) nu poate să reprezinte un argument pentru susținerea unei teze contrare.

Critica recurentei-pârâte privind inițierea procedurii de verificare cu nerespectarea dispozițiilor din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv a prevederilor din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S. este nefondată. Art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 nu impune persoanelor îndreptățite să își justifice această calitate. Prevederile din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S. reglementează doar chestiuni interne, preliminare declanșării cadrului litigios, ce țin strict de activitatea specifică a C.N.S.A.S., iar nu o procedură prealabilă în legătură cu care pârâta să pretindă lezarea unor drepturi, cu consecința incidenței vreunei nulități, întrucât C.N.S.A.S. nu mai este o autoritate administrativ-jurisdicțională, în fața căreia să se realizeze o asemenea procedură contradictorie cu concursul recurentei-pârâte, sens în care invocă jurisprudența Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație si Justiție (Sentința Civilă nr. 619/2012 din data de 30.01.2012, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5514/2013 din data de 31.05.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; sentința civilă nr. 1964/2012 din data de 20.03.2012, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1900/2014 din data de 10.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; sentința civilă nr. 280/2013 din data de 23.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4210/2014 din data de 07.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Cererile de verificare din data de 07 februarie 2008, respectiv 10 octombrie 2008 au stat la baza declanșării verificărilor și promovării acțiunii și față de alte persoane, astfel încât sunt cu totul nefondate susținerile recurentei privind neconformitatea acestora.

Consiliul Superior al Magistraturii a transmis, odată cu Cererea nr. x/2019, declarația pe propria răspundere a recurentei-pârâte, în care aceasta figurează cu nume și prenume, adresă, cod numeric personal și calitatea verificabilă de procuror, fiind în afara oricărui dubiu solicitarea de verificare a pârâtei cu privire la existenta sau inexistenta calității de lucrător sau colaborator al Securității.

I.4.2. În ceea ce privește criticile încadrate în motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicită respingerea acestora, arătând că acestea reprezintă de fapt pure apărări pe fondul cauzei privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Instanța de fond în mod corect a respectat regulile de procedură privind desfășurarea procesului în etapa fondului, așa cum rezultă și din preambulul sentinței recurate

Totodată, instanța de recurs nu poate cenzura hotărârea instanței de fond sub aspectul modalității în care aceasta a încuviințat probatoriul în cauză, pentru că această critică nu poate fi analizată fără o punere în discuție a modului în care instanța de fond a apreciat asupra relevanței stării de fapt pe care probele solicitate de parte puteau să o demonstreze în raport cu obiectul și cauza acțiunii. Încuviințarea sau nu a administrării acesteia aparține în mod suveran instanței învestite cu judecarea cauzei, potrivit art. 255 și art. 258 C. proc. civ.

I.4.3. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., consideră că nici acesta nu este incident și nu există contradicție între considerente și dispozitiv, considerente contradictorii sau considerente străine cauzei.

I.4.4. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită instanței respingerea acestuia ca neîntemeiat arătând că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008 cu modificările și completările ulterioare, reținând că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr 24/2008 pentru a se constata calitatea pârâtului de colaborator al securității.

Intimata reia în esență cele arătate în cuprinsul Notei de Constatare nr. Dl/1/1067/13.07.2020 și apreciază că acestea vizează îngrădirea dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice) și a dreptului la liberă circulație (art. 12 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice).

I.4.5. Pe fondul cauzei, susține legalitatea sentinței recurate și reiterează în esență susținerile sale din primă instanță și apărările formulate prin răspunsul la întâmpinare.

I.4.6. Recurenta-pârâtă A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost declarat și motivat, arătând că susținerile din întâmpinarea transmisă de către intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității sunt nefondate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele invocate prin recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare

II.1. Primul motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., constând în nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată este nefondat.

Astfel, recurenta-pârâtă invocă nulitatea absolută a notei de constatare din data de 13.07.2020, respectiv a cererii de chemare în judecată și a sentinței pronunțate de instanța de fond, ca acte subsecvente, susținând nelegala învestire a C.N.S.A.S. cu efectuarea verificărilor, cu consecința nulității sesizării instanței.

Critica este formulată pentru prima dată în recurs, susținerile recurentei în sensul că ar fi fost invocată și la fond fiind nefondate, astfel încât această critică nu poate fi primită față de dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care consacră limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, aplicabil și recurs dată fiind norma de trimitere prevăzută la art. 494 C. proc. civ.

Chiar considerând că este vorba despre un motiv de ordine publică ce ar putea fi invocat de instanță din oficiu în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., critica este neîntemeiată și se impune a fi respinsă.

Cu titlu preliminar, se impune a arăta că o astfel de critică nu poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., motiv de nelegalitate ce decurge din principiul fundamental al art. 5 alin. (4) C. proc. civ. și care presupune o depășire de către instanță a cadrului atribuțiilor conferite prin lege, prin săvârșirea unui act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl putea face.

Or, în cauză, instanța s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, eventuala nelegalitate a modului de învestire a CNSAS neputând fi în nici un caz încadrată în acest motiv de casare.

Pe fond, susținerile recurentei sub acest aspect sunt nefondate.

În mod corect instanța de fond a stabilit legalitatea demarării procedurii de verificare la cererea persoanelor îndreptățite, iar faptul că din eroare a fost menționat în considerente un alt temei decât cel al verificării (art. 3 lit. g), în loc de art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008) nu poate în niciun caz să reprezinte un argument pentru susținerea unei teze contrare.

Contrar criticilor recurentei-pârâte privind inițierea procedurii de verificare cu nerespectarea dispozițiilor din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv a prevederilor din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S., cererile de verificare au fost formulate în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008, desfășurarea activității administrative specifice de cercetare a fondului arhivistic de către C.N.S.A.S., finalizate prin învestirea instanței de judecată cu soluționarea prezentei cauze făcându-se în acest temei.

Potrivit art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008: "Pentru a asigura dreptul de acces la informații de interes public, orice cetățean român, cu domiciliul în țară sau în străinătate, precum și presa scrisă și audiovizuală, partidele politice, organizațiile neguvernamentale legal constituite, autoritățile și instituțiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, a: lit. l) judecătorii și magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională, procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv cei din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, judecătorii, procurorii și prim-grefierii de la instanțele și parchetele civile și militare, avocații și notarii publici;"

De asemenea, potrivit art. 6 din același act normativ: "(1) Direcția de specialitate din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca urmare a sesizării din oficiu a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității sau la solicitarea persoanei îndreptățite, desfășoară activități specifice administrative de verificare a documentelor și informațiilor deținute în legătură cu o anumită persoană în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și la instituții care mai dețin documente create de Securitate."

Calitatea de persoană îndreptățită derivă din dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008, iar art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 nu impune persoanelor îndreptățite o justificare a acestei calități.

La rândul său, art. 35 (1) din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S. prevede că: "Pentru exercitarea dreptului de acces la informațiile de interes public, persoanele îndreptățite potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, se adresează CNSAS printr-o cerere. Aceasta trebuie să conțină, în afară de datele de identificare ale solicitantului, numele și prenumele persoanei verificate, funcția/demnitatea publică deținută sau pentru care candidează persoana verificată și, dacă este posibil, alte date de identitate (data și locul nașterii, prenumele părinților, nume anterioare, dacă este cazul)."

În ceea ce privește susținerea că adresa Consiliului Superior al Magistraturii nu ar reprezenta o veritabilă solicitare de verificare, Înalta Curte reține că acesta a transmis, odată cu Cererea nr. x/2019, declarația pe propria răspundere a recurentei-pârâte, în care aceasta figurează cu nume și prenume, adresă, cod numeric personal și calitatea în virtutea căreia este verificată, aceea de procuror, manifestarea de voință a instituției în sensul verificării emitenților declarațiilor pe propria răspundere transmise - judecători, procurori, magistrați-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat magistraților din cadrul CS.M. - rezultând din chiar cuprinsul adresei.

Prin urmare, în speță, cererile formulate au declanșat procedura de verificare cu respectarea dispozițiilor legale mai sus arătate, neputându-se invoca vreo încălcare a normelor de procedură sau de drept substanțial și, cu atât mai mult, o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, astfel încât acest motiv de recurs urmează a fi respins.

II.2. Nefondat este și motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta arată că, în motivarea sentinței au fost inserate considerente contradictorii respectiv judecătorul cauzei a reținut că cele prezentate în notele informative ar fi fost atitudini, pentru ca, pe aceeași pagină, să rețină că acestea ar fi fost activități.

Este neîndoielnic că această pretinsă contradicție poate fi considerată cel mult o inadvertență în exprimare, neputându-se vorbi de considerente contradictorii, de vreme ce din întregul considerentelor instanței de fond se desprinde concluzia judecătorului că cele prezentate în notele informative au fost apreciate ca fiind activități.

II.3. Sunt însă parțial fondate motivele de recurs încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurentă subsumat acestor motive urmând a fi analizate de către Înalta Curte din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care impune instanței o verificare a conformității măsurilor de tipul celor din cauză din perspectiva standardelor Convenției, în special a condiției "necesității ingerinței într-o societate democratică".

În realitate, prin toate criticile subsumate acestor motive, recurenta tinde a demonstra un anumit context factual care conturează, pe de o parte, elementele unei constrângeri, iar pe de altă parte neîndeplinirea condiției îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale.

Sintetizând, recurenta a criticat anumite carențe ale instanței de fond în încuviințarea probei testimoniale cu martori ale căror mărturii, în opinia sa, ar fi fost de natură să contureze, pe de o parte, starea de constrângere în care s-a aflat când a acceptat colaborarea cu fosta securitate, iar pe de altă caracterul inofensiv, chiar fictiv al informărilor date, care nu ar fi fost apte să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale unor persoane.

Instanța de fond a reținut că aceste apărări nu pot fi primite, reținând că, potrivit legii, cauzele de exonerare se limitează la situațiile strict prevăzute de teza a II-a și a III-a ale art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, dispoziții potrivit cărora "Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe".

În raport de aceste dispoziții, instanța de fond s-a limitat a reține că niciuna dintre informațiile furnizate de pârâtă nu au fost cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul vreunei anchete sau procesului în cadrul cărora pârâta să fi fost cercetată, astfel încât, "câtă vreme dispozițiile legale stabilesc care sunt singurele înscrisuri care nu pot face proba calității de colaborator, cele administrate de reclamant nu pot fi înlăturate, indiferent de circumstanțele în care s-au luat declarațiile în discuție. În același sens, în contextul semnării notelor amintite de către pârâtă, toate circumstanțele expuse de aceasta menite să susțină teza potrivit căreia nu ea ar fi deținut și furnizat informațiile sunt lipsite de orice efect util."

Înalta Curte reține că o astfel de abordare, deși pare să satisfacă standardul național, este susceptibilă de a intra în coeziune cu principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de lustrație.

Reține Înalta Curte în acest sens aspectele de similitudine pe care prezenta cauză le prezintă cu hotărârea pronunțată de instanța de contencios al drepturilor omului în cauza Ivanovski contra Macedoniei (Cererea nr. 29908/11), par. 181, în care, în temeiul dreptului intern aplicabil, autoritățile naționale competente, la adoptarea și revizuirea măsurii de lustrație atacate, nu erau obligate să ia în considerare dacă reclamantul a fost șantajat să colaboreze cu poliția secretă, dat fiind că secțiunea 4 din Legea Lustrației definea colaborarea ca o cooperare conștientă, secretă, organizată și continuă, stabilită prin document scris, cu serviciile de securitate a statului, consimțământul sau absența constrângerii nefiind astfel o condiție. În consecință, în cadrul procedurilor judiciare care au urmat, probele pe care s-a bazat și argumentele invocate de reclamant în legătură cu presupusa sa lipsă de consimțământ au fost respinse ca irelevante din punct de vedere juridic de către instanțele interne.

A arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, având în vedere standardele europene relevante, în special Liniile directoare în materie de lustrație elaborate la nivelul Consiliului Europei, Curtea consideră că pentru ca o măsură de lustrație să fie "necesară într-o societate democratică", ar trebui să fie într-un fel o condiție de calificare pentru impunerea unei astfel de măsuri ca persoana care face obiectul lustrației să nu acționeze sub constrângere.

Instanța europeană a apreciat că nu este sarcina Curții să precizeze ce pondere ar fi trebuit să se acorde acestui element în cauză. "Este suficient de menționat că acesta constituie un factor esențial în exercitarea echilibrului între interesele securității naționale și protecția drepturilor persoanei afectate. Cu toate acestea, autoritățile naționale, inclusiv instanțele de judecată, nu au fost solicitate de termenii legislației interne aplicabile să abordeze această problemă, deoarece, după cum a subliniat Curtea Supremă, având în vedere definiția statutară a colaborării (a se vedea paragraful precedent), prezența sau absența constrângerii nu a fost relevantă pentru adoptarea și legalitatea deciziei atacate. Rezultă că analiza autorităților naționale în cazul reclamantului nu a fost și nu a putut fi suficient de amănunțită pentru a satisface testul "necesității într-o societate democratică".

În sfârșit în paragraful 186 al aceleiași hotărâri, Curtea Europeană a statuat că: "nu poate trece cu vederea faptul că procesul de recrutare al reclamantului la fosta poliție secretă a început pe când acesta era încă minor, deși este posibil să fi devenit oficial colaborator când a împlinit deja vârsta de optsprezece ani (în acest sens este și punctul l. din Liniile directoare citate la mai sus). Deși este adevărat că constatările autorităților interne sugerează că el a continuat să colaboreze ca adult, contactul său cu poliția secretă a încetat cel târziu în 1983, dacă nu mai devreme. Aceasta a fost cu aproximativ douăzeci și șapte de ani înainte ca procedura de lustrație să fie inițiată împotriva lui (a se vedea, a fortiori, hotărârea CEDO din 1 iulie 2003 în cauza Sidabras și Džiautas contra Lithuania, cererea nr. x/00 și 59330/00, par. 60, și hotărârea CEDO din 7 aprilie 2009, Žičkus v. Lithuania, cererea nr. x/02, par. 31). Prin urmare, și având în vedere natura implicării sale în fosta poliție secretă, Curtea nu este convinsă că, după douăzeci și șapte de ani, reclamantul a reprezentat o astfel de amenințare, dacă există, pentru o societate democratică, care ar justifica o ingerință sub formă de restricții ample de cinci ani asupra activităților sale profesionale și stigmatizarea asociată a unui colaborator pe care ar continua să-l suporte și mai mult. Acest lucru este mai ales pentru că autoritățile naționale nu au făcut nicio evaluare a posibilei amenințări reprezentate de reclamant."

Aplicând standardele din jurisprudența CEDO în cauza de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o analiză superficială atât a aspectelor învederate de recurenta-pârâtă pentru a susține teza constrângerii, cât și a întregului context factual prezentat de aceasta pentru a susține caracterul inofensiv, chiar fictiv al informărilor date, care nu ar fi fost apte să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale unor persoane, aspect cu privire la care s-a limitat a arăta în esență că "nu este necesar, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliției politice, ca activitatea acesteia să fie adus efectiv atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată îm