ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2024

Ședința publică din data de 01 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal la data de 05 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Galați, a solicitat emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să îi fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09 aprilie 2015 și în continuare pana eliberarea din funcție, respectiv până la data de 01 iulie 2019, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT- O.U.G. nr. 27/2006), precum și luarea de ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

2.1. Prin sentința civilă nr. 199 din 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Ploiești a reținut, în esență, că, chiar dacă formal s-a menționat că se solicit obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, reclamanta a învestit de fapt instanța de judecată cu un litigiu legat de modalitatea de salarizare a acesteia în perioada cât a ocupat funcția de judecător, astfel că, în raport de dispozițiile art. 95 C. proc. civ., raportat la art. 37 din Legea nr. 153/2017 și dispozițiile art. 269 din Codul muncii, competența de a soluționa cererea de chemare în judecată revine instanței civile de litigii de muncă.

2.2. Prin sentința civilă nr. 631 din 29 martie 2023, Tribunalul Dâmbovița – secția I civilă a admis excepția necompetenței material și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență, că cererea de față reprezintă o plângere formulate conform art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017, iar potrivit acestor dispoziții legale competența în soluționarea cauzei aparține Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal.

2.3. Prin sentința civilă nr. 1647 din 09 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, a constatat ivit conflictual negativ de competență și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea stabilirii instanței competente.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că cererile având ca obiect solicitarea de obligarea a pârâților, ordonatori de credite – angajatori, la reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale, respectiv emiterea ordinelor de salarizare și plata sumelor constând în drepturi salariale nerecunoscute, sunt de competența instanței de contencios administrativ și fiscal a curții de apel de la domiciliul reclamantului, cu aplicarea, după caz, a art. 127 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, competența teritorială aparține instanței de contencios administrativ și fiscal a curții de apel aleasă de reclamantă, învecinată cu pârâta Curtea de Apel Galați, în circumscripția căreia reclamanta își are domiciliul, fiind incidente dispozițiile de competență specială prevăzută de art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborate cu art. 127 alin. (1) și alin. (2

1

) C. proc. civ.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei, fost judecător în cadrul Tribunalului Vrancea la recalcularea indemnizației de încadrare și a celolalte drepturi salariale aferente prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000 și obligarea pârâților la emiterea ordinului de salarizare aferent.

Totodată, se constată că acțiunea nu privește o situație de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupațională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din "Justiție") instanțele având de dat relevanță Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 care pun în discuție efectele juridice ale unor hotărâri pronunțate în materia salarizării personalului din aceeași familie ocupațională.

Prin urmare, Înalta Curte reține că obiectul cauzei este reprezentat de cererea de obligare a Ministerului Justiției de emitere act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenții intră în competența materială de soluționare a instanțelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenței instanței de contencios administrativ, faptul că pretențiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

În ce privește competența sub aspect material, având în vedere calitatea prim pârâtului de autoritatea publică centrală, devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care "litigiile (…) privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (…) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel", astfel că cererea dedusă judecății este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Deși competentă aparține instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 153/2017, în raport de petitul acțiunii, legiuitorul prevăzând competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

În acest context, în ceea ce privește competența teritorială, Înalta Curte reține că potrivit art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său". Cu toate acestea, dată fiind calitatea reclamantei de fost judecător în cadrul unei instanțe din circumscripția Curții de Apel Galați, precum și faptul că aceasta din urmă are calitatea de pârâtă în cauză, devin incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ., putând fi sesizată oricare dintre curțile de apel învecinate.

În consecință, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, coroborat cu manifestarea de voință a reclamantei în sensul sesizării Curții de Apel Ploiești, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel Galați, va stabili competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Galați, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.