ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5548/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 26.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând suspendarea în parte a Regulamentului de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, sub aspectul dispozițiilor art. 111 alin. (13).

În motivare a arătat că este o persoana vătămată într-un interes legitim în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și art. 2 lit. o) și p) din aceeași lege, în raportul de actul contestat, având in vedere că prevederile art. 111 alin. (13) din Regulament au fost invocate de Tribunalul București ca fiind justificarea adoptării Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 24/31.05.2022 prin care s-a schimbat titularul completului ce judeca dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în care este parte.

Prin sentința nr. 2334 din 13 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes a cererii, invocată de intervenienții accesorii, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții Arhiepiscopia Romano-Catolică București și Primarul General al Municipiului București; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienta B. S.R.L., ca neîntemeiată și, totodată, a respins cererea intervenientului Arhiepiscopia Româno-Catolică București având ca obiect cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2334 din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București au exercitat recurs reclamanta A. și intervenienta principală B. S.R.L..

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., au susținut că sentința de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condiția "cazului bine justificat" (art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004) și la condiția "pagubei iminente" (art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004), precum și faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, după o expunere a situației de fapt, au arătat în sprijinul primului motiv de casare invocat că au supus analizei patru împrejurări care demonstrau aparența de nelegalitate a art. 111 alin. (13) din ROIIJ (încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei consacrat de art. 53 din Legea nr. 304/2004 și art. 6.1. CEDO; încălcarea standardului de protecție al art. 6 CEDO și jurisprudența Curții cu privire la organizarea și compunerea instanțelor; încălcarea art. 2 TFUE și art. 47 și art. 52 din Carta DFUE; încălcarea cerințelor de claritate și previzibilitate necesare unui act normativ, conform art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă; încălcarea principiului egalității și nediscriminării consacrate la art. 16 din Constituție și art. 20 din Carta DFUE) și, chiar dacă prima instanță a analizat, aparent, fiecare împrejurare în parte, s-a limitat să rețină că împrejurările indicate "nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a actului administrativ".

Or, prin modalitatea omisivă de pronunțare, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 15 alin. (1), art. 14 alin. (1) și, în special, cele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 referitoare la condiția și semnificația "cazului bine justificat". Cu alte cuvinte, a interpretat în mod eronat definiția legală a "cazului bine justificat" și a aplicat-o necorespunzător în cauza de față, reținând că în procedura suspendării actului administrativ s-ar putea analiza doar aspecte ce țin de "nemotivarea actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de neîntemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituționale ori în mod vădit neaplicabile etc."

Au considerat că în mod greșit a reținut prima instanță că nu ar fi răsturnată prezumția de legalitate a actului și că nu ar fi dovedit cazul bine justificat rezultat din aplicarea prevederilor vătămătoare din ROIIJ, acesta fiind de fapt concretizat în vădita încălcare a principiului repartizării aleatorii consacrat de art. 53 din Legea nr. 304/2004 și art. 6.1. CEDO la care se ajunge prin aplicarea prevederilor din ROIIJ.

În acest sens au opinat că prima instanță nu a analizat faptul că însăși prevederea din ROIIJ, criticată în cauză, încalcă vădit dispozițiile art. 49 alin. (8) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin O.U.G. nr. 7/2019), din care se deduce că repartizarea aleatorie a dosarelor nu poate fi reglementată prin ROIIJ și nici prin hotărâri ale colegiilor de conducere, într-o formă care să excedeze limitele Legii nr. 304/2004 sau să se adauge la lege.

În plus, nu a avut în vedere nici faptul că ROIIJ a fost emis în aplicarea Legii nr. 304/2004, astfel că trebuia să respecte prevederile art. 78 din Legea nr. 24/2000, iar prin analiza sumară a acestui motiv de caz bine justificat instanța a încălcat art. 11, art. 53 și art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 101, art. 103, art. 24, art. 19 din ROIIJ, precum și art. 199 și art. 200 din C. proc. civ. referitoare la respectarea principiilor repartizării aleatorii și continuității, instituite cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, fără nicio ingerință administrativă.

Articolul 111 alin. (13) este de natură a încălca principiul repartizării aleatorii, având în vedere că a permis atribuirea directă, pe cale administrativă, a dosarelor completului în discuție unui anumit judecător, altul decât cel desemnat inițial aleatoriu, astfel că nu respectă în mod vădit mecanismul de aplicare al ROIIJ rezultat din interpretarea sistematică a art. 101, art. 103 și art. 104 din ROIIJ, coroborate cu prevederile C. proc. civ. și ale Legii nr. 304/2004. Rezultă în mod evident că în situația în care un judecător nu mai figurează la instanță din motive obiective, completurile din care acesta făcea parte ca titular trebuie în mod obligatoriu desființate, iar dosarele aferente acestuia trebuie repartizate ulterior prin metoda ciclică (art. 103), pentru a se asigura un minim caracter aleatoriu la repartizarea dosarelor între completurile de judecată existente.

Pentru a ajunge la această concluzie era necesar ca prima instanță să pornească în analiză chiar de la rațiunea instituirii principiului repartizării aleatorii, însă nu a avut în vedere sub acest aspect interpretarea sistematică a art. 101 și art. 104 din Regulament.

De asemenea, prima instanță nu a analizat faptul că, chiar și la o analiză sumară, art. 111 alin. (13) derogă de la art. 104 alin. (3) din ROIIJ, care respectă principiul repartizării aleatorii, aceasta fiind interpretarea conformă a dispozițiilor din Regulament, în concordanță cu normele superioare cuprinse în Legea nr. 304/2004 și cu principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, art. 7 alin. (1) C. proc. civ., art. 3 și art. 6 din același cod și art. 6 CEDO, aplicabil cu prioritate în raport de art. 3 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Au solicitat recurentele să se constate că toate aspectele expuse pe larg în paginile 10-29 ale cererii de recurs justifică condiția cazului bine justificat în sensul că nerespectarea vădită a principiilor enunțate, de către art. 111 alin. (13), răstoarnă prezumția de legalitate a acestei norme a cărei suspendare o solicită și se impune suspendarea sa, inclusiv din perspectiva legislației europene, a jurisprudenței CEDO și cea a instanței de contencios constituțional exemplificate.

Cât privește condiția pagubei iminente, recurentele au susținut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material ce o reglementează, respectiv dispozițiile art. 2 lit. ș), art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care au invocat cel puțin trei perspective care dovedeau condiția respectivă.

Astfel, instanța de fond a motivat nelegal hotărârea pe aspectul că remediul procesual al pagubei cauzate ar fi acela al exercitării recursului în dosarul nr. x/2013, refuzând astfel accesul lor la remediul constituțional, prevăzut de art. 52 din Constituția României, al contenciosului administrativ și al măsurii provizorii a suspendării pe calea art. 14 din Legea nr. 554/2004. A respins cererea de suspendare a art. 111 alin. (13) din ROIIJ reținând în mod nelegal că nu ar fi îndeplinită condiția pagubei iminente, cu principala motivare că orice eventual prejudiciu ar putea fi reparat prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii ce se va pronunța în dosarul nr. x/2013, de către judecătorul desemnat în mod nelegal, golind de conținut instituția suspendării actului administrativ și restrângând nejustificat și fără temei legal dreptul de acces la procedura suspendării.

O atare motivare a soluției le pune pe recurente, în opinia acestora, în situația de a li se produce paguba iminentă prin judecata procesului cu încălcarea dreptului la un tribunal constituit conform legii, în sensul art. 6.1. CEDO și de a primi în aceste condiții o soluție nefavorabilă, în loc ca prima instanță să facă aplicarea mecanismului măsurilor provizorii de protecție permise de lege (art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) pentru a preîntâmpina ca aceste pagube previzibile să se și producă în dauna lor. De altfel, vătămarea acestora este justificată din perspectiva duratei excesive a procedurii de recurs și de rejudecare, iar asigurarea remediului suspendării până la soluționarea acțiunii în anularea parțială a ROIIJ ar fi fost unul temporar în vederea evitării duratei excesive a procedurii de recurs privind hotărârea ce s-ar pronunța în aceste condiții de nelegalitate. Or, în tot acest timp de prelungire a procesului, vor fi nevoite să achite taxele și impozitele aferente clădirii, care au valori substanțiale, suportând și costurile degradărilor clădirii cauzate de trecerea timpului.

Toate aspectele evidențiate subliniază, în opinia recurentelor, nelegalitatea hotărârii primei instanțe care a refuzat să asigure remediul suspendării actului administrativ în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin aplicarea nu doar a legii interne, ci și a legii europene, respectiv a jursprudenței CEDO, astfel cum au arătat în paginile 32-33 din recurs.

În continuare, au considerat ca nelegală soluția primei instanțe și sub aspectul omisiunii de a analiza paguba iminentă derivând din măsurile procesuale în care s-au manifestat lipsa de imparțialitate și independență a instanței, punctând în acest sens faptul că judecătorul pretins a fi fost numit în mod nelegal a revenit asupra probei cu expertiză în securitatea la incendiu, stabilind nemotivat că nu ar mai fi necesară.

Prin urmare, au apreciat că suspendarea actului administrativ se impunea din perspectiva ambelor fațete ale art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, respectiv: paguba iminentă decurgând din predictibilitatea unei soluții defavorabile, generate de o judecată rapidă, arbitrară, de către un judecător asupra căruia planează prezumția lipsei de independență, ca efect al modalității de numire nominală să judece acest dosar; precum și paguba iminentă cauzată interesului public ca urmare a perturbării grave a funcționării autorității publice judecătorești, prin încălcarea condiției ca instanța să fie constituită conform legii, situație care generează pierderea încrederii justițiabililor în funcționarea sistemului judiciar doar în concordanță cu legea.

În fine, au considerat că în mod nelegal a reținut prima instanță că prejudiciul nu ar fi material și concret, conform argumentelor expuse în paginile 35-39 ale recursului, și au solicitat să se constate îndeplinită și condiția privind existența pagubei iminente, în vederea suspendării dispozițiilor art. 111 alin. (13) din ROIIJ.

Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost susținută din perspectiva ipotezei ce vizează necuprinderea de către sentința de fond, a motivelor pe care se întemeiază, apreciind recurentele că prima instanță nu a analizat toate motivele de caz bine nejustificat și pagubă iminentă invocate prin acțiune.

În dezvoltarea motivului au susținut că sentința de fond se impune a fi anulată prin raportare la modalitatea omisivă de motivare a hotărârii, în sensul că prima instanță nu a analizat toate motivele ce dovedeau îndeplinirea condiției cazului bine justificat, deși argumentele pe care le-au invocat aveau o individualitate distinctă și presupuneau pronunări exprese, cu raționamente logico-juridice independente unele de altele. Cu alte cuvinte, reproșează primei instanțe faptul că a omis să analizeze condițiile suspendării actului administrativ prin raportare la toate argumentele invocate, cum ar fi jurisprudența CEDO, apărări de dreptul UE și necesitatea protecției investitorului străin.

Așadar, au considerat că prima instanță și-a încălcat obligația legală prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care prevede că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Aceasta, cu atât mai mult cu cât obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, prin modul în care nu și-a motivat soluția, judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre incompatibilă cu standardul CEDO în materia art. 6.1. aplicabil conform raționamentului din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale a României, exemplificat de hotărârile evocate în paginile 40-41 din recurs.

Față de toate argumentele expuse pe larg în cererea de recurs, recurentele au solicitat admiterea recursului în sensul celor solicitate și în rejudecarea cauzei să se constate îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care permit suspendarea actului administrativ litigios.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, intimatul a susținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile admiterii cererii de suspendare și că în speță nu este incident vreun motiv de casare prevăzut de lege.

A formulat întâmpinare și intimata-intervenientă accesorie Arhiepiscopia Romano-Catolică București, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond atacate, apreciind, în esență, că în mod corect a reținut prima instanță că o serie întreagă de argumente invocate în cererea de chemare în judecată reprezintă aspecte ce pot fi cercetate numai în acțiunea de fond.

Prin notele scrise depuse de intimatul-intervenient accesoriu Primarul General al Municipiului București s-a solicitat instanței să dispună, în principal admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii de recurs ca lipsită de interes; iar în subsidiar respingerea cererii de recurs ca nefondată, precizând că eventualele cheltuieli de judecată vor fi solicitate pe cale separată.

II. Soluția instanței de recurs.

II.1. Examinând, cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea cererii de recurs, invocată de intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului București, Înalta Curte constată că este nefondată și o va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

În fapt, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând suspendarea în parte a Regulamentului de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, sub aspectul dispozițiilor art. 111 alin. (13).

În esență, prin sentința nr. 2334 din 13.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate cererea de suspendare și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta B. S.R.L..

În cadrul apărărilor formulate prin notele scrise depuse la dosarul de recurs, intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului București a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului, arătând că rațiunea demarării prezentului demers judiciar a fost aceea de a suspenda efectele dispozițiilor din ROIIJ aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, în scopul de a invalida actul subsidiar reprezentat de Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului București nr. 24/31.05.2022 prin care s-a stabilit competența completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2013

A mai susținut intimatul că la momentul actual cererea de recurs este lipsită de interes întrucât dosarul nr. x/2013 a fost deja soluționat în primă instanță de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 2728/12.05.2023, prin care au fost respinse ca neîntemeiate cererea introductivă formulată de B. și cererea de intervenție accesorie formulată de A..

Prin urmare, a opinat în sensul că finalitatea practică pe care titularele cererii de recurs au urmărit-o la momentul inițierii demersului judiciar, anume aceea a schimbării componenței completului de judecată din cadrul Tribunalului București învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2013, nu mai poate fi atinsă ca urmare a faptului că Tribunalul București nu mai este învestit cu soluționarea cauzei.

Contrar susținerilor intimatului-intervenient, Înalta Curte constată că recurentele justifică interes în susținerea prezentului recurs.

Astfel, în condițiile în care reclamanta și intervenienta au solicitat, pe calea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea dispozițiilor art. 111 alin. (13) din ROIIJ aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, temei al adoptării Hotărârii nr. 24/31.05.2022 a Colegiului de Conducere al Tribunalului București, susținând că sunt persoane vătămate într-un interes legitim în sensul art. 1 din lege, în raport de actul contestat, iar cererile le-au fost respinse ca neîntemeiate, este evident că acestea au îndreptățirea și, totodată, posibilitatea de a iniția prezentul demers judiciar, interesul susținerii acestuia fiind subsumat cererii de suspendare a dispozițiilor contestate, până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect acțiunea în anulare.

În altă ordine de idei, interesul în susținerea prezentei căi de atac este justificat și din perspectiva efectelor produse de actul normativ contestat asupra drepturilor fundamentale și intereselor legitime ale părților recurente, pretins vătămătoare, ce le-ar îndreptăți să solicite eventuale despăgubiri. De altfel, chiar și în ipoteza intervenirii unui eveniment legislativ precum abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ, acest aspect nu ar avea ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în situația admiterii acțiunii și anulării, respectiv suspendării actului, întrucât acesta și-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale părții reclamante și după momentul ieșirii din vigoare.

Așadar, în măsura în care din probele cauzei ar rezulta existența unor consecințe vătămătoare pe care actul contestat le-a produs părților, acțiunea în contencios administrativ poate fi admisă, în vederea reparării adecvate a prejudiciului produs, în conformitate cu art. 52 din Constituția României și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că și din acest punct de vedere există interes pentru susținerea recursului și în prezent.

În concluzie, excepția lipsei de interes este nefondată din perspectiva evidențiată de intimatul-intervenient și va fi respinsă în consecință.

II.2. Analizând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs și a apărărilor și susținerilor din întâmpinări, raportat la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează să-l respingă pentru motivele ce succed.

În fapt, obiectul demersului judiciar de față vizează solicitarea de suspendare a dispozițiilor art. 111 alin. (13) din Regulamentul de Ordine Interioară a instanțelor judecătorești (ROIIJ), conform cărora: "Prin hotărâre a colegiului de conducere se poate stabili preluarea cauzelor unui complet dacă membrul sau, după caz, niciunul dintre membrii acestuia nu își mai desfășoară activitatea în cadrul secției ori, după caz, al instanței, de către alt sau alți judecători, după caz. În această situație vor fi preluate toate cauzele completului respectiv, inclusiv cele suspendate."

În temeiul acestor dispoziții a fost adoptată Hotărârea nr. 24/31.05.2022 a Colegiului de Conducere al Tribunalului București, prin care s-a aprobat titularizarea doamnei judecător C. pe completul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2013, reclamanta și intervenienta principală contestând hotărârea menționată și solicitând anularea și suspendarea executării acesteia.

Prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate argumentele invocate în susținerea nelegalității dispozițiilor contestate și a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., cât și cererea de intervenție principală formulată de B. S.R.L..

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens că nu au fost invocate argumente apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalității normelor contestate.

II.2.1. Sentința de fond va fi verificată, în primul rând din perspectiva incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reprezintă un motiv de casare de ordine publică, fiind întrunit atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Subsumat motivului de casare ce vizează nemotivarea hotărârii recurentele au susținut, în esență, că instanța de fond nu a luat în considerare toate argumentele de nelegalitate ce dovedeau îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, deși aceste argumente aveau o individualitate distinctă, că nu a motivat hotărârea cu privire la aceste aspecte, apreciind că sentința nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată.

În urma parcurgerii considerentelor sentinței atacate, Înalta Curte constată că prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de aceasta din perspectiva ambelor condiții reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu poate primi critica recurentelor privind motivarea insuficientă raportat la sentința atacată. De altfel, instanța are obligația de a răspunde motivelor esențiale invocate de părți, determinante în fundamentarea soluției pronunțate, iar nu tuturor subargumentelor prezentate în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, respectiv fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

Astfel, prima instanță nu a decelat existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea normelor contestate, în urma unei analize efectuate exclusiv la nivel de aparență, prin reliefarea disputei judiciare a părților în ceea ce privește incidența unor dispoziții ce reglementează modalitatea de preluare a cauzelor unui complet în situația în care niciunul dintre membrii acestuia nu își mai desfășoară activitatea în cadrul secției sau al instanței, chestiune de drept ce nu a ridicat semne de îndoială asupra legalității măsurilor dispuse în aplicarea normelor contestate.

În condițiile în care instanța de fond a analizat acțiunea în limitele permise de procedura sumară reglementată de art. 14 din Legea nr. 544/2004, analizând aparența legalității normelor contestate prin prisma motivelor determinante în adoptarea soluției pronunțate și în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, astfel cum rezultă din considerentele expuse la paginile 20-23 ale sentinței, deci, inclusiv din perspectiva apărărilor formulate prin prisma legislației europene și a jurisprudenței CEDO, instanța de control judiciar reține că nu se poate susține cu suficient temei nemotivarea hotărârii sau motivarea insuficientă a acesteia.

Prin urmare, rezultă că motivarea instanței corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., aceasta răspunzând argumentelor de fapt și de drept prezentate de părți, în limitele permise de procedura sumară specifică suspendării efectelor normelor contestate și nu prin cercetarea fondului litigiului, ceea ce face ca motivul de casare invocat să nu-și găsească incidența în cauză.

II.2.2. Cât privește criticile formulate de recurente din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că raționamentul instanței de fond este corect, acesta relevând o justă aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004.

Executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Sub un prim aspect, recurentele au invocat interpretarea greșită a art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, formulând critici din perspectiva nelegalei soluții pronunțate în ceea ce privește constatarea îndeplinirii condiției existenței cazului bine justificat.

Astfel, au susținut că aparența de nelegalitate a art. 111 alin. (13) din ROIIJ este demonstrată de existența a patru împrejurări, respectiv: - încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei consacrat de art. 53 din Legea nr. 304/2004 și art. 6.1. CEDO; - încălcarea standardului de protecție al art. 6 CEDO și jurisprudența Curții cu privire la organizarea și compunerea instanțelor; încălcarea art. 2 TFUE și art. 47 și 52 din Carta DFUE; - încălcarea cerințelor de claritate și previzibilitate necesare unui act normativ, conform art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000;- încălcarea principiului egalității și nediscriminării consacrate la art. 16 din Constituție și art. 20 din Carta DFUE.

În referire la aceste coordonate de nelegalitate, au apreciat recurentele că prima instanță s-a limitat să rețină că împrejurările indicate nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a actului administrativ și că prin această modalitate omisivă de pronunțare instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat dispozițiile legale evocate.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Criticile recurentelor circumscrise primei condiții reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate și vor fi respinse.

Contrar alegațiilor părților recurente, din considerentele sentinței atacate se observă că prima instanță nu a reținut că în această procedură sumară a suspendării s-ar putea analiza doar anumite aspecte în mod exhaustiv stabilite de lege, ci a evidențiat faptul că nu orice dubiu în privința legalității unui act administrativ demonstrează îndeplinirea cazului bine justificat, ci îndoielile serioase, precum aspectele enumerate cu titlu exemplificativ, fără a se proceda la o analiză elaborată a motivelor invocate în legătură cu nelegalitatea pe fond a actului administrativ contestat.

Și în ceea ce privește susținerile referitoare la pronunțarea hotărârii cu încălcarea prevederilor legale ce reglementează principiul repartizării aleatorii cuprinse în Legea nr. 304/2004, în Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești și în C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi reținute.

Sub acest aspect instanța de fond a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, la o analiză sumară a normelor de reglementare a principiului repartizării aleatorii și a reținut în mod corect că acesta este instituit de art. 11 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și se referă la repartizarea cauzelor pe completuri de judecată și nu la judecătorul ce intră în componența acestuia. În mod similar, dispozițiile art. 199 alin. (2), art. 200 alin. (1) și art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. fac trimitere la repartizarea aleatorie a cauzei și se referă la stabilirea aleatorie a completului și nu a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei.

Or, față de cadrul legislativ indicat, reiese cu puterea evidenței că dispozițiile art. 111 alin. (13) din Regulament nu aduc atingere principiului repartizării aleatorii a cauzei, întrucât fac referire la ipoteza în care se modifică judecătorul ce intră în componența unui complet și nu la modificarea completului căruia îi este repartizată o cauză, cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

În plus, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea unei noi repartizări aleatorii a dosarelor între toate completurile competente de fiecare dată când un complet rămâne fără titular din motive obiective, pentru astfel de situații art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevăzând, cu titlu de excepție, o redistribuire a dosarelor de la completul inițial învestit.

Așa fiind, prin intermediul art. 101 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, legiuitorul a reglementat principiul repartizării aleatorii, stabilind că repartizarea aleatorie în sistem informatizat se efectuează o singură dată, la momentul înregistrării dosarului pe rolul instanței.

Pe de altă parte, este de reținut că art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 prevedea ca atribuție a Consiliului Superior al Magistraturii stabilirea situațiilor obiective ce justificau schimbarea componenței unui complet de judecată, iar colegiile de conducere ale instanțelor aveau atribuția de a dispune aceste schimbări prin aplicarea dispozițiilor Regulamentului, ceea ce demonstrează faptul că principiile aleatorii a dosarelor și continuității nu au un caracter absolut.

Contrar alegațiilor recurentelor, instanța de control judiciar constată că reglementarea privitoare la modificarea componenței completurilor se interpretează în sensul că nu orice situație în care un complet rămâne fără titular trebuie să atragă în mod automat desființarea acestuia și redistribuirea dosarelor către celelalte completuri competente, motivele obiective ce determină imposibilitatea unui judecător să mai intre în componența completului respectiv putând consta în transferul, detașarea, promovarea sau pensionarea acelui judecător.

Or, într-o atare situație, dispozițiile legale contestate prevăd posibilitatea menținerii completului de judecată inițial învestit prin repartizare aleatorie, urmând a fi înlocuit doar titularul acestuia, asigurându-se în acest fel respectarea principiilor repartizării aleatorii și continuității. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că normele criticate nu aduc atingere principiilor evocate, analizând argumentele părților privind nelegalitatea actului contestat, în limitele permise de această procedură sumară, exclusiv la nivel de aparență.

În mod corect a reținut prima instanță și faptul că normele criticate respectă cerințele de claritate și previzibilitate necesare unui act normativ, în conformitate cu art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit principiului legalității instituit de art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituția României, întrucât prevăd în mod expres situațiile în care se aplică, iar aplicabilitatea acestora reprezintă o opțiune pentru colegiul de conducere, în funcție de factori obiectivi precum situația resurselor umane ale instanței la momentul respectiv.

Celelalte argumente prezentate în susținerea opiniei privind nelegalitatea normelor criticate, astfel cum au fost dezvoltate de recurente pentru a demonstra îndeplinirea condiției cazului bine justificat vizează, în esență, încălcarea standardului de protecție al art. 6.1. CEDO, a jurisprudenței Curții cu privire la organizarea și compunerea instanțelor și al dreptului Uniunii Europene, precum și încălcarea principiului ierarhiei normelor juridice, excedând analizei permise de legiuitor în cadrul procedurii sumare a suspendării.

De altfel, prima instanță a reținut, la nivel de aparență, astfel cum rezultă din considerentele expuse în partea finală a paginii 21 din sentință și primul paragraf din pagina următoare, concluzia Curții Europene din Cauza Moiseyev contra Rusiei (paragraful 176), în care s-a arătat că atribuirea unui dosar către un anumit judecător poate depinde de o serie de factori obiectivi, precum: resursele umane disponibile, specializarea judecătorilor, conflicte de interese, accesibilitatea locului audierii pentru părți, iar toate acestea trebuie avute în vedere de autorități la o astfel de repartizare. În cauza evocată Curtea nu a analizat dacă în speța respectivă existau motive temeinice care să impună repartizarea cauzei către un alt judecător, ci a constatat doar faptul că o atare repartizare a fost compatibilă cu art. 6.1. din Convenție și cu cerințele unei instanțe independente și imparțiale.

Prin urmare, în mod corect a constatat prima instanță că prin unele aspecte evidențiate în susținerea cererii de suspendare, reclamanta și intervenienta nu au dovedit împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparență, în privința legalității normelor contestate din perspectiva îndeplinirii condiției cazului bine justificat, ce au putut fi examinate în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului, iar în privința celorlalte chestiuni a reținut în mod corect că țin de aplicarea textului regulamentar și nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a executării actului administrativ.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere și faptul că prin sentința nr. 1492 din 20 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca neîntemeiară, cererea privind anularea normelor contestate din ROIIJ aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015.

Așadar, pronunțarea acestei hotărâri judecătorești nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu este îndeplinită condiția "cazului bine justificat" nici din această perspectivă. Aceasta întrucât, deși nu este definitivă, hotărârea menționată constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate a normelor criticate, ținând cont de faptul că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat în mod corect că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 referitoare la paguba iminentă, criticile formulate de recurente cu privire la raționamentul judecătorului fondului sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Au formulat susțineri recurentele cu privire la existența unui prejudiciu, atât prin raportare la situația în care acțiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București ar fi respinsă, paguba iminentă derivând în acest sens din măsurile procesuale în care s-au manifestat lipsa de imparțialitate a instanței, a duratei mari a procedurii judiciare, cât și prin prisma cheltuielilor legate de impozitarea și întreținerea clădirii pe toată durata procesului. Au arătat că prejudiciul este previzibil și iminent, contrar celor reținute de prima instanță, care a constatat că prejudiciul nu ar fi material și concret.

Conform normelor legale incidente, paguba iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, iar din această pespectivă Înalta Curte reține că prejudiciul nu trebuie să fie unul concret, dovedit cu certitudine absolută, fiind suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare și dovedit cu probe concrete în acest scop.

În speță, pretinsul prejudiciu invocat de recurente a fost analizat de instanța de fond într-o manieră corectă și legală, reținându-se sub acest aspect că primul motiv referitor la predictibilitatea unei soluții nefavorabile nu este în legătură directă cu aplicarea art. 111 alin. (13) din ROIIJ, ci în legătură cu temeinicia cererilor și apărărilor formulate în dosarul respectiv. Ca atare, măsurile dispuse de judecătorul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2013 nu au legătură cu prezenta cauză, aceste aspecte neputând fi circumscrise îndeplinirii condiției privitoare la existența pagubei iminente, în accepțiunea dispozițiilor legale incidente, cum este și cazul celorlalte argumente din perspectiva duratei excesive a procedurii judiciare și a cheltuielilor legate de impozitarea și întreținerea clădirii ce face obiectul litigiului menționat.

În plus, nu rezultă că în prezenta cauză ar exista o miză a procesului din perspectiva vreunei cereri a Unității Administrativ Teritoriale Municipiul București sau că s-ar contesta un act emis de aceasta care să justifice iminența prejudiciului greu sau imposibil de reparat.

De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond că o eventuală admitere a cererii de suspendare a art. 111 alin. (13) din ROIIJ ar produce efecte pentru viitor și nu este, prin urmare, aptă să afecteze validitatea Hotărârii nr. 24/31.05.2022 a Colegiului de Conducere al Tribunalului București, care, oricum, va fi analizată prin raportare la cadrul normativ în vigoare la data emiterii sale, așa încât nu pot fi primite nici criticile formulate de recurente din această perspectivă în dovedirea unei pagube iminente.

Pe cale de consecință, în raport de cele reținute, care nu demonstrează iminența prejudiciului greu sau imposibil de reparat, Înalta Curte constată, în acord cu opinia primei instanțe, că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură normele contestate și nu fac verosimilă iminența producerii unei pagube iminente în accepțiunea legii aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce infirmă ipotezele avansate de recurente în ceea ce privește întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., sentința de fond fiind motivată cu respectarea rigorilor legii și dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile în materie.

Totodată, față de soluția ce urmează a se pronunța în cauză, reținând culpa procesuală a recurentelor, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele să plătească intimatei-interveniente Arhiepiscopia Romano-Catolică București cheltuieli de judecată în cuantum de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., redus proporțional cu obiectul cauzei, complexitatea acesteia și cu activitatea depusă în apărare.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1. din prezenta decizie, reținând că nu este întemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului București prin notele scrise, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția invocată.

Totodată, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., conform argumentelor expuse la pct. II.2. din decizie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și de intervenientă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes, invocată de intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului București.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. și de intervenienta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2334 din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele să plătească intimatei-interveniente Arhiepiscopia Romano-Catolică București cheltuieli de judecată în cuantum de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.