ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5090/2023

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții, procurori în cadrul DNA – Structura teritorială Oradea, au solicitat anularea Deciziei nr. 123/C/3723/2021 din data de 19.01.2022; anularea în parte a Ordinului Procurorului General PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 în ce privește art. 4 și 6 din acesta; obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Prin sentința civilă nr. 932/2022 din 10 mai 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâți: lipsa calității procesuale pasive, inadmisibilitatea, lipsa de interes, lipsa de obiect; a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARAD, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții D., B., A., E. și C., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenții – reclamanți au arătat că au invocat nelegalitatea ordinului atacat, art. 4 din acest ordin fiind în contradicție flagrantă cu art. 1.

Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. nu rezultă că cele două condiții, recunoașterea dreptului printr-un act scris și constituirea de garanții, trebuie îndeplinite simultan. Ipoteza prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ. este îndeplinită, astfel, în următoarele trei cazuri: fie are loc doar o recunoaștere a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului), fie debitorul a constituit garanții în folosul titularilor dreptului, fie debitorul a recunoscut dreptul printr-un act scris și a constituit garanții în folosul titularilor dreptului.

În prezenta cauză, efectul întreruptiv al prescripției s-a produs de drept (ipso iuris), recunoașterea expresă a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului) fiind făcută de către intimat la data de 07.12.2021 (data emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021), deci după împlinirea termenului general de prescripție, ceea ce a atras aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. și ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară emiterea niciunui act juridic de renunțare din partea debitorului.

Termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, or, așa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 este total nelegală.

De asemenea, în cadrul altor instituții din interiorul sistemului judiciar, precum Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus ca plata drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON se va realiza pentru perioada 1.08.2016 - 31.12.2021 după asigurarea fondurilor necesare și nu s-a reținut în ordinele sau deciziile emise intervenirea vreunui termen de prescripție.

În acest context, au apreciat recurenții că s-a creat deja o discriminare între angajații din sistemul judiciar, unora plătindu-li-se drepturile restante începând cu 1.08.2016, iar, în cazul altora, plata efectuându-se doar cu trei ani în urma emiterii ordinelor de recunoaștere a valorii de referință sectoriale de 605,225 RON.

În continuare, recurenții au făcut referire la art. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției EDO, la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, dar și la Decizia nr. 794/2016 (paragraful 29) a Curții Constituționale.

Au mai menționat recurenții că Statul însuși, prin emiterea Legii nr. 71/2015 și ulterior, a O.U.G. nr. 20/2016, a recunoscut explicit existența unei situații discriminatorii, în special prin nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016.

Cu privire la data de la care ar trebui să li se recalculeze salariile raportat la valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, au arătat faptul că aceasta ar trebui să fie cea menționată în art. 1 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru toți destinatarii ordinului, indiferent dacă au sau nu au hotărâri judecătorești prin care să le fi fost recunoscut acest drept, motivat de faptul că prin art. 1 al acestui ordin li s-a recunoscut expres faptul că salariile trebuie recalculate în raport de această valoare sectorială de referință, începând cu data de 1 august 2016, aceasta datorită faptului că:

- normele legale care reglementează acest drept și în baza cărora acesta le-a fost recunoscut au intrat în vigoare la data respectivă;

- există titluri executorii în favoarea colegilor lor, magistrați sau grefieri din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și a altor categorii profesionale, ce fac parte din familia ocupațională "Justiție", prin care dreptul în cauză a fost recunoscut începând cu data de 01.08.2016.

Având în vedere faptul că la art. 1 din Ordinului nr. 2295/07.12.2021 se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 605,225 RON (și nu de 484,18, cât a fost luat în considerare în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, invocă aplicarea în speță a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripție și începerea unui nou astfel de termen de prescripție.

Totodată, susțin incidența în cauză a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, intimatul – pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv cele prev. de art. 2510 C. civ.

Intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au depus întâmpinări; prin întâmpinare, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj a invocat excepția nulității recursului.

De asemenea, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenții – reclamanți nu indicat motivul/motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, criticile invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

De asemenea, referitor la excepția rămânerii fără obiect invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se stabilește la art. 1 că "Începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor pe lângă tribunale și pachetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON", iar la art. 2 că procurorii ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1, își mențin drepturile salariale anterioare.

Ori, obiectul acțiunii civile deduse spre soluționare în cauza pendinte este reprezentat de solicitarea reclamanților privind anularea în parte a Ordinului Procurorului General PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 în ceea ce privește art. 4 și 6 din acesta și obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în mod evident, nu se poate reține ipoteza rămânerii fără obiect a cererii.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat obligarea intimatei-pârâte la calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor, având în vedere că în speță a intervenit recunoașterea dreptului de către debitor și, în consecință, renunțarea la prescripție.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte costată că prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată că, deși motivele de recurs nu au fost întemeiate în drept, din modul de redactare rezultă că pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că, în cauză, chestiunile litigioase se referă la verificarea faptului dacă emitentul a recunoscut sau nu prin art. 1 al deciziei în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, având în vedere că nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-au realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii (invocat de recurenții-reclamanți ca fiind interpretat în mod greșit de prima instanță), "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate."

Într-adevăr, dispozițiile sus-citate sunt menționate în Capitolul III intitulat "Plata salariului" și se referă la dreptul salariatului de a se adresa cu acțiune împotriva angajatorului în termenul de prescripție de 3 ani, însă faptul că același termen a fost avut în vedere de intimata-pârâtă nu înseamnă încălcarea drepturilor recurenților-reclamanți atât timp cât și dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii referitoare la formularea unor cereri în vederea soluționării unui conflict de muncă menționează în mod expres același termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Conform dispozițiilor art. 2500 alin. (1) din Noul C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv, sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-și piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție, și odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Faptul că prescripția extinctivă nu mai este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziții legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecințele imposibilității invocării prescripției de către emitentul actelor atacate.

Dimpotrivă, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.) ceea de altfel a și făcut autoritatea emitentă pârâtă prin intermediul actelor contestate.

De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit art. 171 alin. (2) Codul muncii "Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului", însă în cazul de față nu este vorba despre o recunoaștere a unor drepturi salariale pentru o parte dintre salariați în detrimentul altor salariați, ci este vorba de situația distinctă în care se află cei care nu beneficiază de acordarea drepturilor salariale prin hotărâri judecătorești, ci beneficiază de acordarea acestor drepturi pe cale administrativă, în virtutea legii.

Din analiza deciziei de salarizare contestate rezultă că ea prevede două mari ipoteze: (1) situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însăși decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă și (2) situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Însă, în speța de față recurenții-reclamanți nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, context în care, devin aplicabile art. 4 și 6 din decizia atacată.

Astfel, dispozițiile art. 4 din ordinul contestat menționează că: "În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii".

Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii atacate pe această cale, rezultă o interpretare corectă a primei instanțe în sensul că "renunțarea tacită la prescripție trebuie să rezulte dintr-un fapt sau o serie de fapte ale debitorului, care implică intenția abandonării dreptului de a invoca prescripția, acesta realizându-se de bunăvoie și în deplină cunoștință de cauză, iar deducerea intenției debitorului de a renunța la dreptul de a invoca prescripția este apanajul instanțelor de judecată".

Or, o renunțare tacită la dreptul de a invoca prescripția constă în executarea de bunăvoie a unei obligații prescrise [art. 2506 alin. (3) noul C. civ..], situație care ce nu regăsește în cauza pendinte, precum și în cazul constituirii unor garanții în favoarea creditorului, pentru plata creanței prescrise [art. 2506 alin. (4) noul C. civ..], de asemenea inexistentă.

În acest context, Înalta Curte constată că atât timp cât intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stipulat în mod explicit că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii deciziei atacate, înțelegând să opună în mod explicit prescripția extinctivă și să nu renunțe la aceasta, manifestarea sa de voință este lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale.

Acest aspect rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul dispozițiilor art. 4 al ordinului contestat, în care se menționează că: "În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii".

Făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor legal mai sus citate, Înalta Curte constată că în cazul recurenților-reclamanți a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor salariale, în limitele și cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, context în care, recalcularea și plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON pe cale administrativă, se poate face în limita termenului de prescripție de 3 ani, așa cum dispun prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate."

Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport de aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți D., B., A., E. și C. împotriva sentinței civile nr. 932/2022 din 10 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 noiembrie 2023.