Decizia nr. 3036/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23.09.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și secția pentru Procurori a Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând anularea Hotărârii cu nr. 424/05.05.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori și a Hotărârii din 03.09.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori, prin care a fost soluționată plângerea administrativă prealabilă promovată împotriva Hotărârii cu nr. 424/05.05.2020. Primul ciclu procesual

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 90/24.02.2021 pronunțată în dosar nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția inadmisibilității cererii de anulare a hotărârii de soluționare a plângerii prealabile; a admis excepția lipsei de interes a reclamantei și a respins ca lipsită de interes acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Decizia instanței de recurs Prin decizia civilă nr. 3972/15 septembrie 2022 pronunțată în dosar nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 90 din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 90 din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 35 din 27 ianuarie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii; a dispus anularea Hotărârii nr. 424 din 05.05.2020 și a Hotărârii din 03.09.2020 adoptate de CSM, secția pentru Procurori; a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac exercitată 5.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. 5.2. Împotriva aceleiași sentințe, reclamanta A. a declarat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recursurile declarate în cauză Recursul principal declarat în cauză de intimatul-pârât CSM este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., invicându-se greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în analiza legalității Hotărârii nr. 424/5.05.2020 și Hotărârii din 3.09.2020 emise de secția pentru procurori din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii. În cadrul recursului se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 de către prima instanță sub aspectul limitat pe considerentele instanței având ca obiect dreptul la un proces echitabil din perspectiva pretinsei nerespectării a dreptului la apărare al reclamantei în cadrul procedurii administrative desfășurată în cadrul procedurii administrative desfășurată în cadrul secției de Procurori a CSM și finalizată prin emiterea Hotărârii nr. 424/2020. Se invocă faptul că în mod nelegal prima instanță a reținut încălcarea art. 6 din CEDO față de reclamantă prin raportare la proceduri fiscale administrative sau în raport de jurisprudența CEDO având ca obiect proceduri disciplinare cu consecința directă asupra dreptului de a produce o profesie. Se arată că procedurile fiscale nu intră sub incidența art. 6 din CEDO, iar jurisprudența CEDO reținută de prima instanță nu este incidentă și nu este de natură a infirma legalitatea hotărârii nr. 424/5.05.2020 și a hotărârii din 3.09.2020 al secției pentru procurori din cadrul CSM. Aceasta deoarece procedura apărării independenței procurorilor derulate în fața secției pentru procurori este o procedură administrativă necontencioasă ce nu are nicio consecință directă asupra drepturilor intimatei-reclamante nefiind necesară citarea și audierea reclamantei. Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea în sensul respingerii contestației reclamantei și menținerii ca legale a hotărârii contestate. La dosar intimata-reclamantă a depus la data de 31.052023, înregistrate la 6.06.2023 întâmpinare- concluzii scrise și recurs incident. Se solicită respingerea recursului ca nefondat. Pe calea recursului incident se invocă necompetența secției pentru Procurori în soluționarea cererii de apărare a independenței procurorilor, reclamanta arătând că și pentru această cerere competența revenea Plenului CSM. Motivat în ședința publică din 6.06.2023 Înalta Curte a pus în discuția părților în principal excepția tardivității recursului incident în raport de data comunicării recursului principal 4.04.2023 acordând în subsidiar cuvântul și pe recursul incident și dispunând rectificarea citativului în raport de cele două recursuri declarate în cauză. Curtea pe cele două recursuri declarate apreciază pentru următoarele considerente că recursul incident este tardiv formulat și recursul principal este fondat în cauză fiind îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. Recursul incident declarat de recurenta-reclamantă la data de 31.05.2023 este tardiv în raport de dispozițiilor art. 491 C. proc. civ. raportat la art. 471 1 (4) și art. 474 C. proc. civ. În raport de aceste dispoziții recursul incident putea fi formulat odată cu întâmpinarea/concluziile scrise depuse la dosar în termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs formulat de recurentul-pârât. Din actele dosarului rezultă că cererea de recurs a fost comunicată reclamantei-intimate la data de 4.04.2023, acesta putând să formuleze întâmpinare și recurs incident cel târziu până la data de 4.05.2023- În consecință, recursul incident depus la data de 31.05.2023 este tardiv și urmează a fi respins ca atare conform art. 496 C. proc. civ. Recursul principal declarat de recurentul-pârât este apreciat ca fondat în cauză sentința atacată, pronunțată în rejudecare, în raport de decizia civilă nr. 3972/15.09.2022 fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 în ceea ce privește motivele pentru care s-a apreciat asupra legalității hotărârilor contestate și a aplicării art. 6 din CEDO, inclusiv pe jurisprudența invocată. În opinia Curții aspectele de nelegalitate invocate sunt fondate, prima instanță în rejudecare stabilind o premisă nelegală în raport de decizia de casare. Prin Decizia de casare nr. 3972/15.09.2022 s-a apreciat că reclamanta nu este un simplu terț față de Hotărârea nr. 424/3.05.2020 emisă de CSM, secția pentru procurori justificând un interes în sensul art. 33 C. proc. civ. de a formula contestația având ca obiect hotărârea prin care, secția pentru procurori din cadrul CSM constatase afectarea reputației profesionale a procurorilor în raport de afirmațiile reclamantei cuprinse în textul postat de acesta la data de 24 august 2019. Prima instanță, în raport de decizia de casare, prin care se apreciase asupra interesului interpretat greșit dispozițiile art. 30(]) din Legea nr. 317/2004 în sensul în care a apreciat caracterul contencios al procedurii și încălcarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare. Potrivit prevederilor art. 30 alin. {1) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare la data emiterii hotărârii atacate, "Secțiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii au dreptul, respectiv obligația corelativă de a se sesiza din oficiu pentru a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta, care ar putea afecta independența sau imparțialitatea judecătorilor, respectiv imparțialitatea sau independența procurorilor în dispunerea soluțiilor, în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și împotriva oricărui act care ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, secțiile Consiliului Superior al Magistraturii apără reputația profesională a judecătorilor și procurorilor. Sesizările privind apărarea independenței autorității judecătorești în ansamblul său se soluționează la cerere sau din oficiu de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii." Prima instanță în mod corect a constatat că prin afirmațiile reclamantei a fost încălcat justul echilibru între exercițiul dreptului la liberă exprimare corelativ cu dreptul la rezervă și limitările specifice funcției de magistrat și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale, fiind de natură să producă un impact negativ asupra independenței și prestigiului procurorilor din cadrul Ministerului Public. Dar prima instanță a apreciat greșit asupra naturii contencioase a procedurii prevăzute de art. 30 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 procedura de apărare a independenței procurorilor nefiind o procedură disciplinară, contencioasă contradictorie în cadrul căruia să fie incident principiul "audiatur et altera pars". În mod greșit prima instanță a apreciat că în cadrul procedurii administrative de apărare a independenței procurorilor sunt aplicabile garanțiile procedurale stabilite de C. proc. civ.. Acestea sunt aplicabile în cazul procedurii disciplinare ce se desfășoară în fața Secțiilor pentru judecători sau pentru procurori atunci când acestea îndeplinesc rolul de instanță de judecată. Numai în cadrul aceste proceduri disciplinare există obligativitatea citării și audierii magistratului vizat de acțiunea disciplinară. Procedura de apărare a independenței procurorilor sau judecătorilor după caz este o procedură administrativă în cadrul căruia se analizează dată a existat sau nu o încălcare a independenței procurorilor sau după caz a judecătorilor cu consecința subminării autorității acestora ca urmare a afirmațiilor sau a faptelor unor terțe persoane, fără a se regăsi în această procedură aspecte care să poată fi dezbătuți în contradictoriu. În concret, în cadrul acestei proceduri secția pentru procurori a analizat modalitatea în care afirmațiile intimatei - reclamante puteau crea o presiune psihică asupra procurorilor și suspiciuni în rândul opiniei publice raportat la activitatea acestora, fiind avut în vedere cadrul legal care definește independența procurorilor și limitele libertății de exprimare, fără a se pune în discuție luarea vreunei măsuri împotriva intimatei - reclamante. În acest context, dreptul la un proces echitabil, din perspectiva exercitării dreptului la apărare, nu este aplicabil în speță, intimata - reclamantă nedovedind vreo vătămare prin emiterea hotărârii nr. 424/2020 a secției pentru procurori, acest act administrativ neavând vreo consecință asupra drepturilor acesteia. Dreptul de apreciere al secției pentru procurori cu privire la consecințele afirmațiilor publice ale intimatei - reclamante a fost exercitat fără exces de putere, în limitele competențelor și fără să fi fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia, prin emiterea hotărârii atacate nefiind încălcat dreptul la liberă exprimare al intimatei -reclamante, întrucât acesta nu a fost exercitat în limitele legii. În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al intimatei - reclamante, făcând trimitere la alte proceduri administrative reglementate și detaliate în mod expres de lege și aplicabile numai acelor situații care nu sunt nicidecum similare cu speța supusă analizei. Curtea apreciază că în mod greșit prima instanță a apreciat nelegalitatea emiterii hotărârii nr. 424/2020 prin raportare la procedura prevăzută de Legea nr. 176/2010, cât și la Codul de procedură fiscală, invocând greșit și o jurisprudență CEDO care nu este incidentă. Aceasta deoarece actul administrativ atacat vizează apărarea independenței procurorilor și nu are consecințe asupra drepturilor reclamantei în respectiva procedură. În mod greșit prima instanță a făcut aplicare art. 6 din CEDO în raport de o jurisprudență care nu era incidentă, deoarece în niciuna din hotărârile menționate ca practică nu s-a constatat cu titlu general faptul că principiile aferente unui proces echitabil ar fi aplicabile oricărei proceduri administrative în care sunt implicate anumite persoane. Hotărârile CEDO indicate în sentință se referă la persoane vizate de proceduri penale sau disciplinare cu consecințe directe asupra persoanelor vizate de aceste proceduri față de care se aplică garanțiile dreptului la apărare prevăzută de C. proc. civ. sau de Codul de procedură fiscală. Garanțiile dreptului la un proces echitabil se asigură în cazul în care judecarea unei cauze se realizează de către o instanță idependentă și imparțială instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil fie oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Deși Curtea a arătat că o autoritate care nu se numără printre instanțele unui stat poate totuși, în sensul art. 6 § 1, să fie considerată o "instanță" (Sramek împotriva Austriei, pct. 36), aceasta a specificat că o instanță este caracterizată în sens material de rolul său jurisdicțional: de a soluționa, pe baza normelor de drept, cu jurisdicție deplină și în urma unei proceduri organizate, orice problemă care ține de competența sa [ibidem, pct. 36; Cipru împotriva Turciei (MC), pct. 233]. Astfel, competența de a decide este inerentă noțiunii înseși de "instanță", iar procedura în fața unei "instanțe" trebuie sa asigure "soluționarea juridică a litigiului" impusă de art. 6§ 1 (Benthem împotriva Țârilor de Jos, pct. 40). De asemenea, o "instanță" trebuie să îndeplinească o serie de alte condiții cum ar fi independența, în special în raport cu puterea executivă, imparțialitatea, durata mandatului membrilor, garanțiile oferite de procedură [Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, pct. 55; Cipru împotriva Turciei (MC), pct. 233]. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai decis că art. 6 se aplică procedurilor disciplinare desfășurate în fața unor organisme profesionale și în care se află direct în joc dreptul de a practica profesia [Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei; Philis împotriva Greciei (nr. 2), pct. 45], iar aplicabilitatea art. 6 în cazul unei proceduri disciplinare se stabilește în funcție de tipul sancțiunilor la care riscă să fie supusă persoana drept rezultat al culpei imputate [Marusic împotriva Croației (dec), pct. 72-73]. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a aplicat art. 6 și în cauze care nu se referă la prima vedere la un drept civil, cu condiția ca acesta să poată avea "repercusiuni directe și importante asupra unui drept cu caracter privat al unui individ" [De Tommaso împotriva Italiei (MC), pct. 151; Alexandre împotriva Portugaliei, pct. 51 și 54), și chiar într-un context profesional (Poctus împotriva Lituaniei, pct. 43; Selmani și alții împotriva "Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei", pct. 47; Mtrovni Institut împotriva Sloveniei, pct. 29]. Or în speță secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii care soluționează administrativ o cerere de apărare a independenței procurilor nu desfășoară o activitate cu caracter jurisdicțional, neputând fi calificată drept "o instanță independentă și imparțială, instituită de lege", astfel încât în mod eronat a reținut prima instanță Incidența articolului 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația dedusă judecății. Actele contestate sunt legale în cauză nefiind necesară citarea și audierea reclamantei deoarece nu era în desfășurare o procedură disciplinară care să o vizeze pe reclamantă. Prin emiterea Hotărârii nr. 424/2020 nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare al reclamantei întrucât acesta nu a fost exercitat în limitele legii în mod corect a reținut prima instanță care a analizat și pe fond pretinsul exces de putere al intimatei, exces de putere în sensul apărării independenței procurorilor. Față de cele expuse mai sus Curtea constatând legalitatea hotărârilor contestate, plecând de la premisa caracterului necontencios al procedurii administrative al apărării independeței procurorilor, în baza art. 496-497 C. proc. civ. va admite recursul principal și rejudecând va respinge contestația reclamantei ca nefondată. Va respinge ca tardiv formulat recursul incident.