a cererei nr. 23530/02
prezentate de Iordan IORDANOV și alții
împotriva Bulgariei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), fiind în ședință pe data de 3 iulie 2007 într-o cameră compusă din:
Dna S. Botoucharova,
Dna M. Tsatsa-Nikolovska,
DD. R. Maruste,
Dna R. Jaeger, judecători,
și de Dna C. Westerdiek, grefieră de secție,
Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 14 iunie 2002,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamanții, DD. Iordan Iordanov, Milcho Kirilov și Kamen Ivanov sunt cetățeni bulgari, născuți respectiv în 1950, 1949 și 1955, și locuiesc la Sofia. Sunt reprezentați în fața Curții de Dna Z. Kalaydzhieva și D. Kanchev, avocați la Sofia.
Faptele cazului, așa cum au fost relatate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Contextul general al cauzei
La data faptelor relevante, cei trei reclamanți erau agenți ai ministerului de interne.
În iulie 2000, au fost descoperite materiale de spionaj în apartamentul procurorului general. Cazul a devenit rapid subiectul unor intense dezbateri politice și a fost largă mediatizat.
Ministrul de interne a ordonat unei comisii speciale să efectueze o anchetă internă pe acest subiect. Mulți agenți ai Serviciului de informații operative și tehnică ai ministerului au fost interrogați, inclusiv cei trei reclamanți. În cursul interogatoriilor lor, DD. Kirilov și Iordanov au declarat că cu unu sau doi ani înainte aveau efectuat o căutare de materiale de spionaj într-un apartament situat în același cartier cu cel al procurorului general.
2.Urmăririle penale împotriva reclamanților
Pe 28 iulie 2000, procuratura militară regională de la Sofia a inițiat urmăriri penale împotriva reclamanților pentru abuz de putere și neîndeplinire a obligațiilor funcționarilor publici, infracțiune prevăzută de art. 387 din Codul penal.
Pe 30 iulie 2000, DD. Iordanov și Kirilov au fost convocați la Institutul de psihologie al ministerului de interne și au fost supuși testului poligraf (detector de minciună).
Pe 31 iulie 2000, la ora 14.00, DD. Iordanov și Kirilov au fost duși la Serviciul militar de investigații unde au fost interogați câteva ore. Le-a fost comunicat despre urmăririle penale inițiate împotriva lor. În aceeași zi, investigatorul i-a plasat în arest preventiv pentru douăzeci și patru de ore, D. Iordanov - începând cu ora 22.00 și D. Kirilov - începând cu ora 23.30.
Pe 1 august 2000, al treilea reclamant, D. Ivanov, a fost interogat și informat despre acuzații și a fost plasat în arest preventiv pentru douăzeci și patru de ore, începând cu ora 22.10.
În aceeași zi, procurorul militar regional de la Sofia a prelungit detenția DD. Iordanov și Kirilov până pe 3 august 2000 la ora 22.00 și respectiv 23.00.
Pe 2 august 2000, procurorul militar regional de la Sofia a prelungit detenția D. Ivanov până pe 4 august 2000, la ora 22.10.
În aceeași zi, DD. Iordanov și Kirilov au fost inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 387 din Codul penal și investigatorul a hotărât să înlocuiască detenția lor cu o cauțiune, estimând că nu exista pericol de fugă sau de comitere a altei infracțiuni din partea reclamanților. Suma cauzionului a fost fixată la 1.000 leva pentru fiecare dintre cei implicați (aproximativ 500 euro). Aceleași măsuri au fost luate a doua zi față de al treilea reclamant - D. Ivanov.
Cei trei reclamanți au fost eliberați imediat după plata cauziunilor lor.
Din documentele dosarului rezultă că la o dată necomunicată, procurorul regional militar le-a impus reclamanților o interzicere de a părăsi teritoriul țării, măsură prevăzută de art. 153a din Codul de procedură penală.
Prin trei ordine din 18 decembrie 2000, directorul Direcției "Piese de identitate și străini" din cadrul Poliției naționale le-a retras pașapoartele reclamanților. Aceștia au fost informați pe 20 decembrie 2000 și și-au predat pașapoartele câteva zile mai târziu.
Potrivit declarațiilor reclamanților, niciun act de procedură nu ar fi fost efectuat până la data introducerii cererei lor în fața Curții - pe 14 iunie 2002.
3.Publicații în presă și transmisiuni televizate ale dezbaterilor din Adunarea Națională
Prin ordinul din 29 iulie 2000, ministrul de interne a format o comisie specială responsabilă cu efectuarea unei anchete interne pe materialele de spionaj descoperite în apartamentul procurorului general.
La finalizarea anchetei, pe 1 august 2000, ministrul de interne a organizat o conferință de presă. Ministrul a anunțat că cei trei reclamanți vor fi trimiși curând. El a precizat că DD. Iordanov și Kirilov au efectuat căutări de materiale de spionaj în apartamentul procurorului general în decembrie 1999, dar au precizat în raportul lor că nu au găsit nimic acolo. La acel moment, al treilea reclamant - D. Ivanov, a fost superiorul lor și nu a efectuat un control suficient asupra muncii lor. A doua zi, declarațiile ministrului au fost publicate în mai multe cotidiene naționale.
Pe 3 august 2000, Adunarea Națională s-a întrunit în ședință specială pe acest subiect, care a fost transmisă pe prima cale a televiziunii naționale. Prim-ministrul și ministrul de interne au luat cuvântul pentru a anunța că responsabilitatea pentru fapte revine Serviciului de informații operative și tehnică și că unii dintre funcționarii săi nu și-au îndeplinit obligațiile profesionale. Numele reclamanților a fost explicit menționat în lista persoanelor responsabile de a fi trimise.
4.Urmăririle disciplinare împotriva reclamanților
Pe 8 august 2000, comisia responsabilă cu ancheta internă din ministerul de interne a emis raportul final. În aceeași zi, ministrul de interne a semnat ordinele de concediere a DD. Ivanov și Iordanov. Prin ordinul din 30 octombrie 2000, ministrul a concediat și pe D. Kirilov. Motivele celor trei ordine erau identice și se citesc după cum urmează:
"Din cauza unei încălcări grave a disciplinei în funcția publică, incompatibilă cu exercitarea funcțiilor, constatată printr-o anchetă internă (...) și anume faptul de a nu fi informat, în decembrie 1999, conducerea Serviciului de informații operative și tehnică al ministerului de interne de existența unor aparate speciale (materiale de spionaj) în locuința (...) procurorului general al Republicii Bulgaria (...)"
Un al patrulea ofițer din același serviciu - D. B.B., a fost concediat din aceleași motive. Reclamanții și B.B. au contestat legalitatea concedierilor lor în fața Curții administrative supreme.
Cele patru cazuri au fost clasificate ca confidențiale fără decizie expresă a Curții administrative supreme pe acest subiect. Au fost examinate cu ușile închise și apărătorii reclamanților au fost obligați să ceară permisiune de la ministerul de interne pentru a-și reprezenta clienții în ședință și pentru a consulta documentele dosarelor. Nu aveau voie să facă copii ale documentelor adunate în cursul procedurii.
Concedierea lui B.B. a fost declarată ilegală de Curtea administrativă supremă pe 6 februarie 2001.
Prin trei hotărâri din 13 iulie 2001 și din 5 și 8 octombrie 2001, Curtea administrativă supremă a anulat concedierile celor trei reclamanți.
În motivele celor patru hotărâri, instanța a constatat că niciun dintre cei implicați nu a avut posibilitatea să cunoască rezultatele anchetei interne. Înalta instanță a observat că exista o anumită diferență între o "anchetă oficială", care făcea parte din procedura disciplinară aplicabilă funcționarilor ministerului de interne și la finalizarea căreia cel implicat avea dreptul să cunoască rezultatele și să formeze obiecții, și o "anchetă internă", pe care legislația internă nu o înconjura, în mod explicit, cu aceleași garanții. Cu toate acestea, curtea a considerat că garanțiile oferite celor implicați în cadrul anchetei oficiale ar trebui să se aplice și anchetei interne și că, prin urmare, concedierile celor trei reclamanți și ale lui B.B. erau ilegale.
Ministrul de interne a depus recurs în casație împotriva celor patru hotărâri.
Printr-o hotărâre din 25 iulie 2001, un colegiu de cinci judecători ai Curții administrative supreme a confirmat hotărârea de primă instanță din 6 februarie 2001, privind concedierea lui B.B. Înalta instanță a preluat motivele instanței inferioare pentru a concluziona cu privire la aplicabilitatea garanțiilor anchetei oficiale în cazul unei anchete interne.
Examinarea recursurilor în casație privind concedierile celor trei reclamanți a avut loc câteva luni mai târziu.
Prin trei hotărâri din 7 și 18 decembrie 2001 și din 7 februarie 2002, un colegiu de cinci judecători ai Curții administrative supreme a infirmat hotărârile de primă instanță și a confirmat concedierile reclamanților.
În motivele celor trei hotărâri sus-menționate, colegiul de cinci judecători al curții a subliniat că prevederile articolului 240, alineat 4 din legea asupra ministerului de interne prevedeau că în cazul constatării unei încălcări disciplinare în cadrul unei "anchete interne", organul competent nu era obligat să desfășoare o "anchetă oficială". Aceasta fiind cazul, garanțiile procedurale care înconjoară ancheta oficială nu au fost aplicabile anchetei interne. Prin urmare, legislația în vigoare nu cerea ca reclamanții să cunoască rezultatele anchetei efectuate în cauză. Ca urmare, concedierile reclamanților erau conforme cu legislația internă pe materie. Patru dintre judecătorii colegiului Curții administrative supreme care a pronunțat hotărârile din 7 decembrie 2001 și din 7 februarie 2002 au făcut parte din colegiul care pronunțase hotărârea din 25 iulie 2001 privind concedierea lui B.B.
art. 387, alineat 1 din Codul penal (mai departe CP), în redacția în vigoare la acea vreme, prevedea o pedeapsă de închisoare de până la trei ani pentru abuz de putere și neîndeplinire a obligațiilor din partea unui funcționar public care a cauzat prejudiciu. În cazul prejudiciului considerabil, pedeapsa era de la unu la opt ani (alineat 2).
Faptul de a prejudicia reputația altcuiva prin adresarea injuriilor este pedepsit de art. 146 CP. art. 147 CP pedepsește infracțiunea de divulgare a informațiilor calomnioase cu privire la terți. Ambele infracțiuni sunt urmărite la inițiativa persoanei interesate. Aceasta are posibilitatea să se constituie parte civilă în procedura penală și să ceară despăgubiri persoanei care a proferit injuriile sau a divulgat informația calomnie.
2.Legea asupra ministerului de interne
art. 122 din legea asupra ministerului de interne, în vigoare la data faptelor (mai departe LMI), enumera funcțiile Serviciului de informații operative și tehnică care avea ca sarcină principală colectarea informațiilor prin mijloace și proceduri tehnice speciale - înregistrări de imagini și voce, filaj, supraveghere de persoane și rețele de telecomunicații etc.
LMI dădea, de asemenea, definiția legală a unei încălcări disciplinare din partea unui agent al ministerului:
art. 234
"Nerespectarea culpabilă a prevederilor prezentei legi și ale actelor normative adoptate pentru aplicarea ei, ale actelor și ordinelor conducerii ministerului de interne și ale directorilor diferitelor servicii, precum și actele care constituie încălcări ale ordinii sociale stabilite, constituie încălcări disciplinare."
Sancțiunile disciplinare aplicabile agenților ministerului de interne erau următoarele:
art. 238
"În cazul încălcărilor disciplinare, următoarele sancțiuni disciplinare sunt impuse ofițerilor și sergienților:
art. 240, alineat 3 LMI obliga conducătorul superior să efectueze o anchetă oficială în cazul urmăririlor disciplinare împotriva unui agent când sancțiunea envisajată era concedierea acestuia. Alineatem 4 al aceluiași articol prevedea că o anchetă oficială nu era necesară atunci când încălcarea disciplinară a agentului a fost constatată la finalizarea unei anchete interne.
art. 261 LMI prevedea plata unei sume forfetare fiecărui funcționar al ministerului de interne după încetarea funcțiilor sale, egală cu 145% din remunerația lunară brută a celui implicat multiplicată cu numărul anilor petrecuți ca funcționar al ministerului (alineat 1). Alineatem 7 al aceluiași articol deroga aplicarea prevederilor în cauză în cazul concedierii disciplinare.
3.Codul de procedură penală
Măsura de control judiciar numită "cauțiune" era prevăzută de art. 147 din Codul de procedură penală în vigoare la data faptelor (mai departe CPP). art. 148, alineat 2 CPP prevedea obligația pentru inculpat de a nu-și schimba domiciliul înainte de a informa autoritățile de urmărire penală de noua adresă (vezi și).
art. 153a, alineat 1 CPP dădea posibilitate procurorului competent să interzică fiecărui inculpat al unei infracțiuni penale pasibilă de pedeapsă privativă de libertate să părăsească teritoriul țării fără autorizație prealabilă. Refuzul procurorului de a autoriza o călătorie în străinătate putea fi contestat în fața tribunalului de primă instanță (alineat 2).
4.Legea asupra actelor de identitate bulgare
art. 75, alineat 3 din legea asupra actelor de identitate bulgare prevedea retragerea pașaportului persoanelor fizice cărora li se impunea o interzicere de a părăsi teritoriul țării în conformitate cu art. 153a CPP. Măsura putea fi contestată în fața Curții administrative supreme (art. 79 din aceeași lege). În jurisprudența sa constantă pe materie, Curtea administrativă supremă se mărginea la constatarea faptului impositivității de către procuror a unei interziceri de a părăsi teritoriul, fără a cerceta dacă această măsură era necesară în cazul de față. De fapt, impunerea măsurii în cauză de către procuror obliga automat organele administrative să retragă pașaportul persoanei interesate. Prin urmare, examinarea legalității măsurii în cauză se mărginea la stabilirea competenței organului administrativ care o ordonase și la observarea cerințelor de formă ale actului său administrativ și ale regulilor de procedură.
5.Legea asupra obligațiilor și contractelor
art. 45 din legea asupra obligațiilor și contractelor (mai departe LOC) permite persoanei interesate să introducă acțiune de despăgubiri în cazul unui delict civil. Potrivit jurisprudenței constante a instanțelor interne, acest articol este aplicabil în cazul divulgării informațiilor calomnioase în media. Dispozițiile în cauză permit angajarea răspunderii civile a persoanei care a divulgat informații prejudiciale, inclusiv jurnaliști. În aceeași situație, art. 49 LOC permite angajarea răspunderii civile a editorului ziarului care a publicat informații prejudiciale.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata urmăririlor penale.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de rezultatul procedurii disciplinare împotriva lor, din faptul că instanțele interne nu au luat în considerare argumentele lor și că colegiul de cinci judecători al Curții administrative supreme a adoptat hotărâri contradictorii în cazuri identice.
3.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că membrii colegiului de cinci judecători al Curții administrative supreme care au statuat asupra concedierilor lor nu erau imparțiali.
4.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că dosarele lor au fost clasificate "confidențiale", ceea ce implica restricții asupra accesului la documentele dosarelor și obținerea autorizării de participare la procedură de către avocații reclamanților.
5.Invocând art. 6 § 1, reclamanții se plâng că Curtea administrativă supremă a examinat recursurile lor împotriva concedierilor cu ușile închise.
6.Invocând în substanță art. 6 § 2 din Convenție, reclamanții se plâng că impunerea sancțiunii disciplinare de concediere și publicațiile articolelor în presă au prejudiciat prezumția de nevinovăție.
7.Invocând art. 6 § 3 (a)-(d) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au putut prezenta dovezi în cursul anchetei interne, că nu au fost informați despre concluziile comisiei speciale, că nu au putut formula obiecții la concluziile prezentate, că nu au putut face copii ale documentelor dosarului în cursul examinării judiciare a cauzei și că apărătorii lor au trebuit să primească o permisiune specială de la ministerul de interne pentru a participa la examinarea legalității concedierilor lor.
8.Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng că deschiderea urmăririlor penale, concedierile lor și mediatizarea evenimentelor au prejudiciat reputația și viața lor privată.
9.Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de absența căilor de atac interne pentru a accelera desfășurarea urmăririlor penale împotriva lor.
10.Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că din cauza concedierilor injustificate, au fost lipsiți de plata forfetară prevăzută de art. 261 din legea asupra ministerului de interne.
11.Invocând art. 2 § 1 din Protocolul nr. 4, reclamanții se plâng de restricțiile libertății de circulație în țară care sunt inerente cauzionului ca măsură de control judiciar.
12.Invocând art. 2 § 2 din Protocolul nr. 4, reclamanții se plâng de interzicerea de a părăsi teritoriul țării.
1.Reclamanții se plâng de durata urmăririlor penale desfășurate împotriva lor. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, partea relevantă a căruia se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra întemeieturii oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei."
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererei Statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din Regulamentul ei.
2.Reclamanții pretind că nu dispuneau de căi de atac eficace în dreptul intern pentru a accelera urmăririle penale desfășurate împotriva lor. Invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un cale de recurs efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererei Statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din Regulamentul ei.
3.Reclamanții se plâng că instanțele interne au luat hotărâri contradictorii în cazuri identice privind concedierile lor și ale colegului lor B.B. și că instanțele interne nu au luat în considerare argumentele lor. Se plâng, de asemenea, de faptul că avocații lor au trebuit să primească autorizare de la ministerul de interne pentru a participa la procedura judiciară de contestare a concedierilor lor și că nu au putut accesa liber documentele dosarelor. În plus, se plâng că recursurile lor au fost examinate cu ușile închise. Reclamanții invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care va hotărî, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă, fie asupra întemeieturii oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei. Sentința trebuie pronunțată public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului în totalitate sau în parte din procesul în interesul moralității, ordinii publice sau securității naționale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de tribunal, când în circumstanțe speciale publicitatea ar putea prejudicia interesele justiției."
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererei Statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din Regulamentul ei.
4.Reclamanții se plâng de interzicerea de a părăsi teritoriul țării și de retragerea pașapoartelor lor. Invocă art. 2 din Protocolul nr. 4, părțile relevante ale căruia se citesc după cum urmează:
"2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria țară.
3.Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru menținerea ordinii publice, pentru prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau a moralității, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora."
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererei Statului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din Regulamentul ei.
5.Privind celelalte plângeri ale reclamanților, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, și în măsura în care era competentă să cunoască din acuzațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia.
Rezultă că aceste plângeri sunt în mod evident netemeinice și trebuie să fie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Amână examinarea plângerilor reclamanților derivate din articolele 6 § 1, referitoare la durata procedurii penale, echitatea procedurii disciplinare și examinarea acesteia cu ușile închise, și 13 din Convenție și din art. 2 § 2 din Protocolul nr. 4;
Declară petiția inadmisibilă pentru rest.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
23530/02
présentée par Iordan IORDANOV et autres
contre la Bulgarie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 3 juillet 2007 en une chambre composée de
:
M.
président,
M
me
M.
M
me
MM.
M
me
juges,
et de M
me
C.
Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juin 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Iordan Iordanov, Milcho Kirilov et Kamen Ivanov sont des ressortissants bulgares, nés respectivement en 1950, 1949 et 1955 et résidant à Sofia. Ils sont représentés devant la Cour par M
es
Z.
Kalaydzhieva et D. Kanchev, avocats à Sofia.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le contexte général de l’affaire
A l’époque des faits pertinents, les trois requérants étaient agents du ministère de l’Intérieur.
En juillet 2000, du matériel d’écoute fut retrouvé dans l’appartement du procureur général. L’affaire devint vite l’objet de vifs débats politiques et fut largement médiatisée.
Le ministre de l’Intérieur ordonna à une commission spéciale d’effectuer une enquête interne à ce sujet. Plusieurs agents du Service d’information opérative et technique du ministère furent interrogés, y compris les trois requérants. Au cours de leurs interrogatoires, MM. Kirilov et Iordanov dirent qu’un ou deux ans auparavant ils avaient effectué une recherche de matériel d’écoute dans un appartement situé dans le même quartier que celui du procureur général.
2.
Les poursuites pénales contre les requérants
Le 28 juillet 2000, le parquet militaire régional de Sofia ouvrit des poursuites pénales contre les requérants pour abus de pouvoir et non-accomplissement de leurs devoirs de fonctionnaires, délit prévu par l’article
387 du Code pénal.
Le 30 juillet 2000, MM. Iordanov et Kirilov furent convoqués à l’Institut de psychologie du ministère de l’Intérieur et furent soumis au test de polygraphe (détecteur de mensonge).
Le 31 juillet 2000, à 14 h 00, MM. Iordanov et Kirilov furent conduits au Service militaire d’instruction où ils furent interrogés pendant plusieurs heures. On les informa des poursuites pénales ouvertes contre eux. Le même jour, l’enquêteur les plaça en garde à vue pour vingt-quatre heures, M.
Iordanov - à compter de 22 h 00 et M. Kirilov – à compter de 23
h
30.
Le 1
er
août 2000, le troisième requérant, M. Ivanov, fut interrogé et informé des charges contre lui et fut placé en garde à vue pour vingt-quatre heures, à compter de 22
h
10.
Le même jour, le procureur militaire régional de Sofia prolongea la détention de MM. Iordanov et Kirilov jusqu’au 3 août 2000 à 22
h
00 et 23
h
00, respectivement.
Le 2 août 2000, le procureur militaire régional de Sofia prolongea la détention de M. Ivanov jusqu’au 4 août 2000, à 22
h
10.
Le même jour, MM. Iordanov et Kirilov furent inculpés d’avoir commis le délit prévu par l’article 387 du Code pénal et l’enquêteur décida de remplacer leur détention par un cautionnement en estimant qu’il n’existait pas de danger de fuite ou de commission d’un autre délit de la part des requérants. Le montant du cautionnement fut fixé à 1
000 levs pour chacun des intéressés (environ 500 euros). Les mêmes mesures furent prises le lendemain vis-à-vis du troisième requérant – M. Ivanov.
Les trois requérants furent libérés aussitôt après le paiement de leurs cautionnements.
Il ressort des pièces du dossier qu’à une date non communiquée, le procureur régional militaire imposa aux requérants une interdiction de quitter le territoire du pays, mesure prévue par l’article 153a du Code de procédure pénale.
Par trois ordonnances du 18 décembre 2000, le directeur de la Direction «
Pièces d’identité et étrangers
» auprès de la Police nationale retira les passeports des requérants. Ils en furent informés le 20 décembre 2000 et rendirent leurs passeports quelques jours plus tard.
Aux dires des requérants, aucune mesure d’instruction n’aurait été effectuée jusqu’à la date de l’introduction de leur requête devant la Cour – le 14 juin 2002.
3.
Les publications dans la presse et la diffusion télévisée des débats à l’Assemblée nationale
Par une ordonnance du 29 juillet 2000, le ministre de l’Intérieur forma une commission spéciale chargée de mener une enquête interne sur le matériel d’écoute retrouvé dans l’appartement du procureur général.
A l’issue de l’enquête, le 1
er
août 2000, le ministre de l’Intérieur tint une conférence de presse. Le ministre annonça que les trois requérants seraient renvoyés bientôt. Il précisa que MM. Iordanov et Kirilov avaient effectué des recherches de matériel d’écoute dans l’appartement du procureur général en décembre 1999, mais avaient précisé dans leur rapport qu’ils n’y avaient rien retrouvé. A cette époque-là, le troisième requérant – M. Ivanov, avait été leur supérieur et n’avait pas effectué un contrôle suffisant sur leur travail. Le lendemain, les propos du ministre furent publiés dans plusieurs quotidiens nationaux.
Le 3 août 2000, l’Assemblée nationale se réunit en session spéciale sur ce sujet qui fut diffusée sur la première chaîne de la télévision nationale. Le premier ministre et le ministre de l’Intérieur prirent la parole pour annoncer que la responsabilité pour les faits revenait au Service d’information opérative et technique et que certains de ses fonctionnaires avaient manqué à leurs devoirs professionnels. Les noms des requérants furent explicitement mentionnés dans la liste des personnes responsables à renvoyer.
4.
Les poursuites disciplinaires contre les requérants
Le 8 août 2000, la commission chargée de l’enquête interne dans le ministère de l’Intérieur délivra son rapport final. Le même jour, le ministre de l’Intérieur signa les ordonnances de licenciement de MM. Ivanov et Iordanov. Par une ordonnance du 30 octobre 2000, le ministre licencia aussi M. Kirilov. Les motifs des trois ordonnances étaient identiques et se lisaient comme suit
:
«
A cause d’un manquement grave à la discipline dans la fonction publique, incompatible avec l’exercice des fonctions, établi par une enquête interne (...) notamment le fait de ne pas avoir informé, en décembre 1999, la direction du Service d’information opérative et technique du ministère de l’Intérieur de l’existence d’appareils spéciaux (du matériel d’écoute) dans le domicile (...) du procureur général de la République de Bulgarie (...)
»
Un quatrième officier du même service – M. B.B., fut renvoyé par les mêmes motifs. Les requérants et B.B. contestèrent la légalité de leurs licenciements devant la Cour administrative suprême.
Les quatre affaires furent classées confidentielles sans décision expresse de la part de la Cour administrative suprême sur ce sujet. Elles furent examinées à huis-clos et les défenseurs des requérants furent amenés à demander une permission de la part du ministère de l’Intérieur pour représenter leurs clients en audience et pour consulter les documents des dossiers. Ils n’étaient pas autorisés de faire des copies des documents recueillis pendant la procédure.
Le licenciement de B.B. fut déclaré illicite par la Cour administrative suprême, le 6 février 2001.
Par trois jugements du 13 juillet 2001 et des 5 et 8 octobre 2001, la Cour administrative suprême annula les licenciements des trois requérants.
Dans les motifs des quatre jugements, la cour constata qu’aucun des intéressés n’avait eu la possibilité de prendre connaissance des résultats de l’enquête interne. La haute juridiction observa qu’il y avait une certaine différence entre une «
enquête officielle
», qui faisait partie de la procédure disciplinaire applicable aux fonctionnaires du ministère de l’Intérieur et à l’issue de laquelle l’intéressé avait le droit d’en connaître les résultats et de former ses objections, et une «
enquête interne
», que la législation interne n’entourait pas, de manière explicite, des mêmes garanties. Néanmoins, la cour estima que les garanties offertes aux intéressés dans le cadre de l’enquête officielle devraient s’appliquer aussi à l’enquête interne et que, par conséquent, les licenciements des trois requérants et de B.B. étaient illicites.
Le ministre de l’Intérieur se pourvut en cassation contre les quatre jugements.
Par un arrêt du 25 juillet 2001, une formation de cinq juges de la Cour administrative suprême confirma le jugement de la première instance du 6
février 2001, concernant le licenciement de B.B. La haute instance reprit les motifs de l’instance inférieure pour conclure à l’applicabilité des garanties de l’enquête officielle en cas d’une enquête interne.
L’examen des pourvois en cassation concernant les licenciements des trois requérants eut lieu quelques mois plus tard.
Par trois arrêts des 7 et 18 décembre 2001 et du 7 février 2002, une formation de cinq juges de la Cour administrative suprême infirma les jugements de la première instance et confirma les licenciements des requérants.
Dans les motifs des trois arrêts susmentionnés, la formation de cinq juges de la cour souligna que les dispositions de l’article 240, alinéa 4 de la loi sur le ministère de l’Intérieur prévoyaient qu’en cas de constatation d’une infraction disciplinaire dans le cadre d’une «
enquête interne
», l’organe compétent n’était pas obligé de mener une «
enquête officielle
». Cela étant, les garanties procédurales entourant l’enquête officielle n’étaient pas applicables à l’enquête interne. Ainsi, la législation en vigueur n’exigeait pas que les requérants aient pris connaissance des résultats de l’enquête menée en l’occurrence. Partant, les licenciements des requérants étaient conformes à la législation interne en la matière. Quatre des juges de la formation de la Cour administrative suprême qui prononça les arrêts du 7
décembre 2001 et du 7 février 2002 avaient fait partie de la formation qui avait prononcé l’arrêt du 25 juillet 2001 sur le licenciement de B.B.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le Code pénal
L’article 387, alinéa 1 du Code pénal (ci-après le CP), dans sa rédaction en vigueur à l’époque, prévoyait une peine d’emprisonnement allant jusqu’à trois ans pour l’abus de pouvoir et le non-accomplissement des devoirs de la part d’un fonctionnaire ayant entraîné un préjudice. En cas de préjudice considérable, la peine allait d’un an à huit ans (alinéa 2).
Le fait de porter atteinte à la bonne réputation d’autrui en lui adressant des injures est puni par l’article 146 CP. L’article 147 CP punit le délit de divulgation d’informations calomnieuses à propos des tiers. Les deux délits sont poursuivis à l’initiative de la personne concernée. Celle-ci a la possibilité de se constituer partie civile dans la procédure pénale et de demander un dédommagement à la personne ayant proféré les injures ou ayant divulgué l’information calomnieuse (решение № 111 от 26.05.2000
г. по н.д. № 23/2000 г. ІІ н.о., решение № 22 от 31.01.1995 г. по н. о. х. д. № 558/84 г. ІІІ н.о).
2.
La loi sur le ministère de l’Intérieur
L’article 122 de la loi sur le ministère de l’Intérieur, en vigueur à l’époque des faits (ci-après la LMI), énumérait les fonctions du Service d’information opérative et technique qui avait comme tâche principale de recueillir de l’information à travers des moyens et procédés techniques spéciaux – enregistrements d’images et de voix, filature, surveillance de personnes et des réseaux de télécommunication etc.
La LMI donnait aussi la définition légale d’une infraction disciplinaire de la part d’un agent du ministère
:
Article 234
«
La non-observation fautive des dispositions de la présente loi et des actes normatifs adoptés pour son application, des actes et des ordres de la direction du ministère de l’Intérieur et des directeurs de différents services, ainsi que les agissements qui constituent des violations de l’ordre social établi, constituent des infractions disciplinaires.
»
Les sanctions disciplinaires applicables aux agents du ministère de l’Intérieur étaient les suivantes
:
Article 238
« En cas d’infractions disciplinaires,
les sanctions disciplinaires suivantes sont imposées aux officiers et sergents
:
1.rappel à l’ordre (мъмрене)
;
2.avertissement par écrit
;
;
;
»
L’article 240, alinéa 3 LMI obligeait le responsable supérieur à mener une enquête officielle en cas de poursuites disciplinaires contre un agent quand la sanction envisagée était le renvoi de ce dernier. L’alinéa 4 du même article prévoyait qu’une enquête officielle n’était pas nécessaire au cas où l’infraction disciplinaire de l’agent avait été constatée à l’issue d’une enquête interne.
L’article 261 LMI prévoyait le paiement d’une somme forfaitaire à chaque fonctionnaire du ministère de l’Intérieur après la cessation de ses fonctions, égale à 145 % de la rémunération mensuelle brute de l’intéressé multipliée par le nombre des années passées en tant que fonctionnaire au ministère (alinéa 1). L’alinéa 7 du même article dérogeait l’application des dispositions en cause en cas de renvoi disciplinaire.
3.
Le Code de procédure pénale
La mesure de contrôle judiciaire dite «
cautionnement
» était prévue par l’article 147 du Code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits (ci-après le CPP). L’article 148, alinéa 2 CPP prévoyait l’obligation pour le prévenu de ne pas changer son domicile avant d’avoir informé les autorités de poursuites pénales de sa nouvelle adresse (voir aussi решение № 597 от 14.01.2002 г. по н.д. № 564/2001 г. І н.о. на ВКС).
L’article 153a, alinéa 1 CPP donnait la possibilité au procureur compétent à interdire à chaque inculpé d’une infraction pénale passible d’une peine d’emprisonnement de quitter le territoire du pays sans autorisation préalable. Le refus du procureur d’autoriser un voyage à l’étranger était susceptible de recours devant le tribunal de première instance (alinéa 2).
4.
La loi sur les pièces d’identité bulgares
L’article 75, alinéa 3 de la loi sur les pièces d’identité bulgares prévoyait le retrait du passeport des particuliers auxquels était imposée une interdiction de quitter le territoire du pays conformément à l’article 153a CPP. La mesure était susceptible de recours devant la Cour administrative suprême (article 79 de la même loi). Dans sa jurisprudence constante en la matière, la Cour administrative suprême se bornait à la constatation du fait de l’imposition par le procureur d’une interdiction de quitter le territoire, sans pour autant rechercher si cette mesure était nécessaire dans le cas d’espèce. En effet, l’imposition de la mesure en question par le procureur obligeait automatiquement les organes administratifs de retirer le passeport de la personne concernée. Ainsi, l’examen de la légalité de la mesure en cause se bornait à l’établissement des compétences de l’organe administratif qui l’avait ordonnée et à l’observation des exigences de la forme de son acte administratif et des règles de procédure (voir entre autres решение №
11074 от 09.12.2002 г. по адм. д. № 8178/2002 г, 5 чл. с-в на ВАС ; решение № 111 от 05.01.2006 г. по адм. д. № 3510/2005 г., V отд. на ВАС).
5.
La loi sur les obligations et les contrats
L’article 45 de la loi sur les obligations et les contrats (ci-après la LOC) permet à la personne concernée d’introduire une action en dédommagement en cas de délit civil. Selon la jurisprudence constante des juridictions internes, cet article trouve à s’appliquer en cas de divulgation d’informations calomnieuses dans les média. La disposition en cause permet d’engager la responsabilité civile de la personne ayant divulgué les informations préjudiciables, y compris les journalistes. Dans le même cas de figure, l’article 49 LOC permet d’engager la responsabilité civile de l’éditeur du journal qui a publié les informations préjudiciables (voir entre autres решение № 417 от 13.03.1998 г. по гр.д. № 3336/1997 г, ІV г.о. на ВКС, решение № 340 от 15.07.1998 г. по гр.д. № 178/1997 г., 5 чл. с-в, решение № 891 от 07.06.2002 г. по гр.д. № 183/2002 г., ІV г.о. на ВКС).
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée des poursuites pénales.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’issue de la procédure disciplinaire contre eux, du fait que les juridictions internes n’ont pas pris en compte leurs arguments et que la formation de cinq juges de la Cour administrative suprême a adopté des arrêts contradictoires dans des cas de figure identiques.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que les membres de la formation de cinq juges de la Cour administrative suprême ayant statué sur leurs licenciements n’étaient pas impartiaux.
4.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que leurs affaires ont été classées «
confidentielles
», ce qui impliquait des restrictions de l’accès aux documents du dossier et l’obtention d’autorisation de participation à la procédure par les avocats des requérants.
5.
Invoquant l’article 6 § 1, les requérants se plaignent que la Cour administrative suprême a examiné leurs recours contre les licenciements à huis-clos.
6.
Invoquant en substance l’article 6 § 2 de la Convention, les requérants se plaignent que l’imposition de la sanction disciplinaire de renvoi et les publications des articles dans la presse ont porté atteinte à la présomption d’innocence.
7.
Invoquant l’article 6 § 3 (a)-(d) de la Convention, les requérants se plaignent qu’ils n’ont pas pu présenter des preuves pendant l’enquête interne, qu’ils n’ont pas été informés des conclusions de la commission spéciale, qu’ils n’ont pas pu formuler leurs objections aux conclusions présentées, qu’ils n’ont pas pu faire des copies des documents du dossier pendant l’examen judiciaire de l’affaire et que leurs défenseurs ont dû recevoir une permission spéciale de la part du ministère de l’Intérieur pour participer à l’examen de la légalité de leurs licenciements.
8.
Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent que l’ouverture des poursuites pénales, leurs licenciements et la médiatisation des événements ont porté atteinte à leur bonne réputation et à leur vie privée.
9.
Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence de voies de recours internes pour accélérer le déroulement des poursuites pénales contre eux.
10.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent qu’en raison de leurs licenciements injustifiés, ils ont été privés du paiement forfaitaire prévu par l’article 261 de la loi sur le ministère de l’Intérieur.
11.
Invoquant l’article 2 § 1 du Protocole n
o
4, les requérants se plaignent des restrictions de leur liberté de circulation dans le pays qui sont inhérentes au cautionnement en tant que mesure de contrôle judiciaire.
12.
Invoquant l’article 2 § 2 du Protocole n
o
4, les requérants se plaignent de l’interdiction de quitter le territoire du pays.
1.
Les requérants se plaignent de la durée des poursuites pénales menées contre eux. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, la partie pertinente duquel se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Les requérants allèguent qu’ils ne disposaient pas de recours effectifs en droit interne pour accélérer les poursuites pénales menées contre eux. Ils invoquent l’article 13 de la Convention, libellé ainsi
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
3.
Les requérants se plaignent que les juridictions internes ont pris des arrêts contradictoires dans des cas identiques concernant leurs licenciements et celui de leur collègue B.B. et que les juridictions internes n’ont pas pris en compte leurs arguments. Ils se plaignent aussi du fait que leurs avocats ont dû recevoir une autorisation de la part du ministère de l’Intérieur pour participer à la procédure judiciaire de contestation de leurs licenciements et qu’ils n’ont pas pu accéder librement aux documents du dossier. Par ailleurs, ils se plaignent que leurs recours ont été examinés à huis-clos. Les requérants invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
4.
Les requérants se plaignent de l’interdiction de quitter le territoire du pays et du retrait de leurs passeports. Ils invoquent l’article 2 du Protocole
n
o
4, les parties pertinentes duquel se lisent comme suit
:
«
2.
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.
3.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
5.
Concernant les autres griefs des requérants, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs des requérants tirés des articles 6 § 1, concernant la durée de la procédure pénale, l’équité de la procédure disciplinaire et l’examen de celle-ci à huis-clos, et 13 de la Convention et de l’article 2 § 2 du Protocole n
o
4
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président