Kirilov împotriva Bulgariei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 15158/02) împotriva Republicii Bulgaria și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Krasimir Milanov Kirilov ("reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 21 martie 2002 în baza articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna Z. Kalaydjieva, avocat la Sofia. Guvernul bulgar ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, doamna M. Kotzeva, din Ministerul Justiției.

Reclamantul se plângea în special de faptul că nu a comparut în fața jurisdicțiilor care au decis asupra detențiunii sale preventive, precum și de condițiile proaste de detenție la serviciul de instrucție din Choumen.

Pe 13 martie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să transmită Guvernului grievurile bazate pe articolele 5 §§ 3 și 4 și art. 3. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a decis examinarea simultană a admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT I.

Reclamantul executa o pedeapsă de închisoare ca urmare a mai multor condamnări pentru furt care urma să se încheie pe 10 ianuarie 2002. Era urmărit pentru mai multe alte furturi în fața tribunalului de district al Choumenului. În cadrul acestei proceduri, i se impusese inițial o simplă măsură de supraveghere judiciară (подписка), dar în vederea eliberării sale viitoare la expirarea pedepsei, procurorul solicita plasarea sa în detenție preventivă.

Printr-o dispoziție din 9 ianuarie 2002, judecătorul raportor al tribunalului de district al Choumenului, pronunțând sentință în ședință de cameră de sfat fără prezența reclamantului, a considerat că existau motive reale de a se suspecta subterfugiul la justiție sau comiterea unei noi infracțiuni, ținând seama în special de numeroasele condamnări ale acestuia, și a ordonat plasarea sa în detenție preventivă. Reclamantul a depus apel plângându-se în special de absența unei ședințe publice. Recursul său a fost respins pe 4 februarie 2002 de tribunalul regional al Choumenului, pronunțând în ședință de cameră de sfat, care a considerat că ținerea unei ședințe nu era necesară, codul de procedură penală autorizând judecătorul raportor să se pronunțe asupra măsurii de detenție în ședință de cameră de sfat.

Două noi recursuri ale reclamantului au fost examinate respectiv pe 20 mai și 11 iunie 2002, apoi pe 28 octombrie și 3 decembrie 2002, de aceleași jurisdicții, care s-au pronunțat fără a ține ședințe, în ciuda cererii reclamantului în acest sens.

Printr-o sentință din 11 februarie 2003, tribunalul de district al Choumenului a găsit pe reclamant vinovat de unele dintre capetele de acuzare, l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare și a pronunțat fuziunea acestei pedepse cu condamnări anterioare. B. Procedurile penale și detenția reclamantului în perioada 2005-2007

Pe 5 decembrie 2005, reclamantul a fost reținut la domiciliul părinților săi la Choumen și plasat în arest la dispoziție în legătură cu fapte de furt. Pe 7 decembrie 2005, a fost examinat de un auxiliar medical înainte de a fi încarcerat la serviciul de instrucție din Choumen.

Pe 9 decembrie 2005, reclamantul a fost adus în fața tribunalului de district al Choumenului care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.

Reclamantul suferea de bronșită în momentul incarcelării sale; și-a consultat medicul tratant pe 1 decembrie 2005 și i-s-au prescris medicamente. În ciuda acestui fapt, nici un medicament cu excepția aspirinei și paracetamolului nu i-a fost administrat de auxiliarul medical până pe 21 decembrie 2005, când a fost dus la medicul său tratant. Cu această ocazie, i s-a prescris un antibiotic și un sirop, dar nu a putut obține antibioticul, trebuind să-l cumpere el însuși.

Pe 12 ianuarie 2006, tribunalul a respins cererea de eliberare depusă de reclamant cu motivul că existau motive rezonabile de a-l suspecta și un risc de comitere a unor noi infracțiuni.

Pe 22 februarie 2006, reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului de district al Choumenului. A fost găsit vinovat și condamnat la o pedeapsă de închisoare printr-o sentință din 16 mai 2006.

Începând cu 1 martie 2006, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Pleven.

Referitor la condițiile de detenție ale reclamantului la serviciul de instrucție din Choumen, din elementele prezentate de ambele părți rezultă că era închis cu alte două persoane într-o celulă de 3,50 m pe 1,75 m. Celula avea o fereastră care permitea penetrării luminii diurne dar nu putea fi deschisă. Nu era echipată cu sanitare; deținuții nu erano autorizați să se ducă la toalete în cursul nopții, trebuind deci să-și facă nevoile într-o găleată în celulă.

Deținuții de la serviciul de instrucție nu beneficiau de activități în aer liber. Conform Guvernului, administrația le pusese la dispoziție o sală pentru a compensa această lipsă și aveau timp suplimentar pentru activități "libere". Reclamantul contestă totuși această circumstanță.

De altfel, conform unui raport al Direcției Penitenciarelor și Locurilor de Detenție, bugetul pentru mâncarea fiecărui deținut în 2005 s-a ridicat la 1,61 leva pe zi, adică 0,80 euro. II.

Potrivit articolelor 152a și 152b din codul de procedură penală din 1974 (CPP), așa cum erau aplicabile la momentul plasării reclamantului în detenție preventivă în ianuarie 2002, plasarea în detenție preventivă și examinarea recursurilor împotriva acesteia la stadiul anchetei preliminare erau realizate de un tribunal după comparuția inculpatului.

În cursul fazei judiciare a procesului, tribunalul în fața căruia era pendintă cauza, sau judecătorul raportor în anumite cazuri, era competent să se pronunțe asupra măsurii de detenție în cursul unei ședințe despre fond sau în ședință de cameră de sfat (articolele 39, 255 alineatul 2 și 304 alineatul 1 (5) CPP). Dispoziții le astfel pronunțate podeau fi atacate printr-un recurs (частна жалба) în fața instanței de apel care se pronunța fără a ține ședințe și fără a cita părțile, cu excepția cazurilor în care considera necesară ținerea unei ședințe publice (articolele 346-348 CPP). B. Legea din 1988 privind răspunderea statului și comunelor pentru daunuri 21. art. 1 alineatul 1 al acestei legi prevede: "Statul și comunele sunt răspunzătoare pentru pagubele cauzate persoanelor fizice și juridice ca urmare a actelor, acțiunilor sau inacțiunilor ilegale ale organelor sau agenților acestora cu ocazia exercitării funcțiilor lor în materie administrativă. (...)"

Un anumit număr de sentințe și hotărâri pronunțate în ultimii ani de diverse tribunale și curți interne au considerat că această dispoziție era aplicabilă în cazul prejudiciului suferit de o persoană deținută ca urmare a condițiilor proaste sau al unui tratament medical inadecvat în detenție și au, după caz, admis, parțial sau în totalitate, cererile de reparație ale persoanelor în cauză (a se vedea, pentru decizii de primă instanță și apel – реш. № 126 от 08.06.2005 г. по в. гр. д. № 205/2005 г. на Добричкия ОС; реш. № 380 от 19.07.2005 г. по гр. д. № 177/2005 г. на Габровския РС; реш. 04.05.2005 г. по гр. д. № 21393/2003 г. на Софийския РС; реш. № 444 от 08.07.2005 г. по гр. д. № 1031/2004 г. на Ловешкия РС; реш. № 4 от 18.02.2005 г. по гр. д. № 3267/2004 г. на Русенския РС; pentru decizii ale Curții Supreme de Casație – реш. от 26.01.2004 г. по гр. д. № 959/2003, ВКС, IV г. о., respingând pourvoul împotriva реш. от 17.02.2003 г. по гр. д. № 1380/2002 г. на Пловдивския АС; реш. № 330 от 7.08.2007 г. по гр. д. № 92/2006, ВКС, IV г. о., respingând pourvoul împotriva реш. № 359 от 14.11.2005 г. по гр. д. № 360/2005 г. на Великотърновския АС; și pentru un exemplu în care legea a fost considerată aplicabilă dar cererea a fost respinsă pe fond, реш. № 743 от 27.06.2007 г. по гр. д. № 919/2006, ВКС, I г. о., respingând pourvoul împotriva реш. № 31 от 26.05.2006 г. по гр. д. № 29/2006 г. на Бургаския АС). PE DREPT I.

Guvernul nu a prezentat observații. A. Privind admisibilitatea

Curtea observă de la început, în măsura în care reclamantul invocă lipsa motivării plasării sale în detenție preventivă în conformitate cu art. 5 § 3, că a examinat deja acest grief în decizia sa parțială privind admisibilitatea cererii din 13 martie 2007 și l-a declarat inadmisibil. Nu găsește niciun motiv pentru a reveni la concluzia sa.

De altfel, în măsura în care reclamantul ridică în observațiile sale un grief bazat pe art. 5 § 4 privind amplitudinea insuficientă a controlului jurisdicțional asupra detențiunii sale preventive între 9 ianuarie și 3 decembrie 2002, Curtea observă că deciziile în cauză au intervenit cu mai mult de șase luni înainte de invocarea acestui grief cu observațiile din 2 octombrie 2007. Rezultă că acest aspect al grievului este tardiv și trebuie respins în baza articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Referitor la alte aspecte ale grievurilor ridicate, Curtea constată că acestea nu sunt în mod evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarate admisibile. B. Privind fondul a) Privind grievul bazat pe art. 5 § 3

Curtea reamintește că art. 5 § 3 garantează un control rapid și automat al detențiunii, de o autoritate judiciară independentă și imparțială, din momentul în care o persoană se află lipsită de libertate în o situație corespunzătoare articolului 5 § 1 c) (Kostov c. Bulgaria, nr. 45980/99, § 22, 3 noiembrie 2005). Magistratul în cauză trebuie să audă personal individul și să se pronunțe asupra existenței unor motive care justifică detenția (Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, § 146).

În cauza de față, Curtea observă că tribunalul de district al Choumenului, care a ordonat plasarea reclamantului în detenție preventivă pe 9 ianuarie 2002, s-a pronunțat fără a ține o ședință și fără a-l auzi pe interesat. Or, dacă în acel moment reclamantul era deținut în executarea unei condamnări și detenția sa cădea deci sub incidența articolului 5 § 1 a), nu mai era cazul din momentul în care pedeapsa sa s-a încheiat pe 10 ianuarie 2002; detenția cădea atunci sub incidența articolului 5 § 1 c) și art. 5 § 3 cerea ca el să fie adus în fața unui judecător care se pronunța asupra plasării sa în detenție.

Rezultă că reclamantul, care nu a comparut în fața unei autorități judiciare care se pronunța asupra menținerii sale în detenție preventivă nici la momentul plasării inițiale pe 9 decembrie 2002, nici până la încheierea detențiunii care cădea sub incidența articolului 5 § 1 c) în urma condamnării pronunțate pe 11 februarie 2003, nu a fost "adus în fața" unui judecător sau unei alte autorități împuternicite de lege să exercite funcții judiciare.

Ca urmare, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. b) Privind art. 5 § 4

Curtea reamintește că orice persoană arestat sau deținut are dreptul la examinarea respectării cerințelor de procedură și fond necesare "legalității", în sensul articolului 5 § 1, detențiunii sale. Procedura prevăzută de art. 5 § 4 trebuie să aibă caracter judicial și să ofere individului garanții adaptate naturii detențiunii de care se plânge. Pentru a determina respectarea acestor garanții, trebuie luate în considerare natura specială și circumstanțele în care procedura se derulează (Włoch c. Polonia, nr. 27785/95, § 125, CEDH 2000-XI).

Referitor la posibilitatea de a comparua în fața autorității care decide asupra detențiunii, Curtea reamintește că posibilitatea pentru un deținut "de a fi audiat el însuși sau, dacă este necesar, prin anumit fel de reprezentare" figurează în anumite cazuri printre garanțiile fundamentale de procedură aplicate în materie de privare de libertate. Curtea a considerat deja pentru detențiuni care cad sub incidența articolului 5 § 1 c) că o ședință era necesară (Włoch, citat, § 126; Roumen Todorov c. Bulgaria, nr. 50411/99, § 43, 20 octombrie 2005).

În cauza de față, reclamantul nu a putut la niciun moment comparua în cursul examinării recursurilor sale contra detențiunii între 20 mai și 3 decembrie 2002. Curtea observă că codul de procedură penală bulgar lăsa posibilitatea instanței de fond sau instanței de apel să se pronunțe asupra unui asemenea recurs în cursul unei ședințe (§20 de mai sus), lucru pe care jurisdicțiile nu l-au considerat aparent util să facă în cazul reclamantului în ciuda cererilor sale în acest sens. Or Curtea observă că la momentul examinării acestor recursuri, detenția reclamantului, care dura deja de mai multe luni, nu fusese încă supusă controlului unei autorități judiciare independente în fața căreia interesat să fi putut comparua, și aceasta din cauza lipsei prezentării inițiale în fața unui magistrat privind care s-a constatat mai sus o încălcare a articolului 5 § 3.

De aceea, Curtea consideră că prin faptul că nu a asigurat interesatului posibilitatea de a comparua personal în cursul examinării recursurilor sale contra detențiunii, respectarea garanțiilor articolului 5 § 4 nu a fost asigurată în cauza de față. Ca urmare, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, considerând că reclamantul putea obține o indemnizație în baza legii din 1988 privind răspunderea statului. Pune în avans că jurisprudența în aplicarea acestei legi a fost dezvoltată în ultimii ani și se bazează pe o serie de decizii interne care au admis cereri de reparație pentru prejudiciul suferit din cauza condițiilor proaste de detenție.

Pe fondul grievului, Guvernul susține că reclamantul a avut acces la servicii medicale adaptate stării sale de sănătate și că condițiile detențiunii sale nu l-au supus unei detresă care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent oricărei detențiuni și nu au deci atins pragul minim de gravitate pentru a intra sub incidența articolului 3 din Convenție.

Reclamantul răspunde că excepția Guvernului se bazează pe un anumit număr de sentințe ale tribunalelor de primă și a doua instanță care nu pot fi considerate o jurisprudență stabilă. Pune la îndoială caracterul efectiv al unei acțiuni în baza legii privind răspunderea statului, ținând seama de abordarea formală a tribunalelor în aplicarea acestei legi, de impunerea taxelor judiciare și de termenele excesive ale procedurilor. Se referă la mai multe hotărâri în care Curtea a concluzionat la o încălcare a articolului 13 din aceste motive (Iovtchev c. Bulgaria, nr. 41211/98, 2 februarie 2006; Stankov c. Bulgaria, nr. 68490/01, CEDH 2007-...).

Subliniază de altfel că anumite aspecte ale condițiilor denunțate – cum ar fi cantitatea și calitatea mâncării, accesul la toalete, la exerciții în aer liber sau la serviciile medicale – nu sunt reglementate și nu pot fi calificate ca "acte, acțiuni sau inacțiuni ilegale" în sensul legii privind răspunderea statului. Susține că în orice caz stații au obligația pozitivă de a asigura condiții de detenție compatibile cu art. 3 din Convenție și că o procedură de indemnizație nu poate fi un remediu suficient în caz de nerespectare a acestei obligații.

Pe fond, susține că condițiile sanitare proaste la serviciul de instrucție din Choumen, calitatea și cantitatea insuficientă a mâncării, absența activităților, precum și insuficiența serviciilor medicale acordate ținând seama de starea sa de sănătate constituie un tratament contrair articolului 3. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne prevăzută de art. 35 § 1 din Convenție impune persoanelor care doresc să-și angajeze răspunderea unui stat în fața unei instanțe internaționale obligația de a utiliza anterior căile de atac oferite de sistemul juridic al țării lor. În acest cadru, un reclamant trebuie să se prevaleaze de căile de atac în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparația încălcărilor pe care le invocă. Aceste căi de atac trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel li-ar lipsi eficacitate și accesibilitate dorită (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecția 1996-IV, p. 1210, §§ 65-66; Mammadov c. Azerbaidjan, nr. 34445/04, § 51, 11 ianuarie 2007).

Referitor la cauza de față, Curtea observă că art. 1 alineatul 1 al legii privind răspunderea statului, așa cum este aplicat de jurisprudență, permite obținerea unei indemnizații pentru prejudiciul suferit din cauza condițiilor proaste sau a serviciilor medicale inadecvate în detenție. Curtea a avut deja ocazia să declare în alte cauze împotriva Bulgariei că, în urma dezvoltării jurisprudenței tribunalelor interne de la 2003, acțiunea în reparație împotriva statului putea fi în principiu considerată o cale de atac efectivă într-o situație similară (Dobrev c. Bulgaria, nr. 55389/00, § 110, 10 august 2006; Hristov c. Bulgaria (decizie parțială), nr. 36794/03, 18 martie 2008).

Detenția reclamantului în cauza de față având loc între decembrie 2005 și martie 2006, la un moment în care evoluția jurisprudenței fusese deja realizată, această posibilitate i-a fost deci deschisă.

Curtea admite că ținând seama de natura căii de atac în cauză, care nu a fost special creată pentru a remedia situații cum ar fi aceea denunțată în cauza de față și care cere în special ca acțiunea sau omisiunea reprochată autorităților să fie judecată contrară legii, aceasta ar putea să nu se dovedească aplicabilă în toate cazurile în care condițiile proaste de detenție sau absența serviciilor adecvate ar putea ridica o problemă privind art. 3 din Convenție. Este de asemenea adevărat că Curtea a avut deja ocazia să constate, în situații în care o acțiune în baza legii din 1988 fusese angajată de reclamanți, că aceasta s-a dovedit ineficace în aceste cazuri particulare ținând seama de abordarea prea formală a jurisdicțiilor în stabilirea prejudiciului moral suferit de interesat din cauza condițiilor de detenție (Iovtchev c. Bulgaria, nr. 41211/98, § 146, 2 februarie 2006) sau chiar impunerea de taxe judiciare excesive la finalizarea procesului, care anihilaseră utilitatea accesului la o asemenea procedură (Stankov c. Bulgaria, nr. 68490/01, § 67, CEDH 2007-).

Curtea reamintește totuși că dacă există o îndoială privind eficacitatea unei căi de atac interne, aceasta este un punct care trebuie să fie supus tribunalelor (Roseiro Bento c. Portugalia (decizie), nr. 29288/02, 30 noiembrie 2004). În cauza de față, în măsura în care reclamantul nu a angajat o acțiune în baza legii privind răspunderea statului, Curtea nu poate specula asupra ceea ce ar fi fost abordarea jurisdicțiilor, durata sau rezultatul procedurii dacă ar fi făcut-o. Interesat nu a prezentat, de altfel, argumente care să permită concluzionării de la început a ineficacității unei asemenea căi de atac în cazul său particular.

Având în vedere aceste observații, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac de care dispunea în dreptul intern și că se cuvine a fi admisă excepția ridicată de Guvern.

Ca urmare, acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în baza articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 10 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza detențiunii sale contrare articolului 5.

Guvernul nu a prezentat observații.

Ținând seama de toate elementele de care dispune și pronunțând în echitate, așa cum prevede art. 41, Curtea consideră că se cuvine a acorda reclamantului 1 000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 200 leva bulgari (aproximativ 100 EUR) pentru cheltuielile angajate de avocata sa, cu justificative suportive, precum și o sumă lăsată la aprecierea Curții pentru onorarii ai acesteia, în măsura în care nu are venituri care să-i permită a achita asemenea onorarii.

Guvernul nu a depus observații.

Curtea observă că în cauza de față avocata reclamantului nu a depus cererea inițială dar a intervenit după comunicarea cererii către Guvern. Ținând seama de această circumstanță și de criteriile stabilite de jurisprudența sa, Curtea consideră suma rezonabilă de 700 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de intârziere

Curtea consideră potrivit a modela rata dobânzilor de intârziere pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievurile bazate pe lipsa comparurii reclamantului în fața jurisdicțiilor care au decis asupra plasării sale inițiale și asupra recursurilor sale contra detențiunii preventive și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Declară că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în leva bulgari conform ratei aplicabile la data regulării: i. 1 000 EUR (o mie euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de taxă, pentru prejudiciul moral; ii. 700 EUR (șapte sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de taxă de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 mai 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 15158/02) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Krasimir Milanov Kirilov (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 mars 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Z. Kalaydjieva, avocate à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me M. Kotzeva, du ministère de la Justice.

Le requérant se plaignait en particulier de ne pas avoir comparu devant les juridictions ayant statué sur sa détention provisoire, ainsi que des mauvaises conditions de détention au service de l’instruction de Choumen.

Le 13 mars 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés de l’article 5 §§ 3 et 4 et de l’article 3 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le requérant purgeait une peine de prison suite à plusieurs condamnations pour vol qui devait arriver à son terme le 10 janvier 2002. Il était entretemps poursuivi pour plusieurs autres vols devant le tribunal de district de Choumen. Dans le cadre de cette procédure, il s’était initialement vu imposer une simple mesure de contrôle judiciaire (подписка) mais en vue de sa prochaine remise en liberté à l’expiration de sa peine, le procureur sollicita son placement en détention provisoire.

Par une ordonnance du 9 janvier 2002, le juge rapporteur du tribunal de district de Choumen, statuant en chambre du conseil sans la présence du requérant, considéra qu’il existait un risque réel de soustraction à la justice ou de commission de nouvelle infraction, compte tenu en particulier des nombreuses condamnations de l’intéressé, et ordonna son placement en détention provisoire. Le requérant interjeta appel en se plaignant notamment de l’absence d’audience. Son recours fut rejeté le 4 février 2002 par le tribunal régional de Choumen, statuant en chambre du conseil, qui considéra que la tenue d’une audience n’était pas nécessaire, le code de procédure pénale habilitant le juge rapporteur à se prononcer sur la mesure de détention en chambre du conseil.

Deux nouveaux recours du requérant furent examinés respectivement le 20 mai et le 11 juin 2002, puis le 28 octobre et le 3 décembre 2002, par les mêmes juridictions, qui se prononcèrent sans tenir d’audience, malgré la demande du requérant en ce sens.

Par un jugement du 11 février 2003, le tribunal de district de Choumen reconnut le requérant coupable de certains des chefs d’accusation, le condamna à une peine d’emprisonnement et prononça la confusion de cette peine avec de précédentes condamnations. B. Les procédures pénales et la détention du requérant dans la période 2005-2007

Le 5 décembre 2005, le requérant fut interpellé au domicile de ses parents à Choumen et placé en garde à vue relativement à des faits de vol. Le 7 décembre 2005, il fut examiné par un auxiliaire médical avant d’être incarcéré au service de l’instruction de Choumen.

Le 9 décembre 2005, le requérant fut traduit devant le tribunal de district de Choumen qui ordonna son placement en détention provisoire.

Le requérant souffrait d’une bronchite au moment de son incarcération ; il avait consulté son médecin traitant le 1 er décembre 2005 et s’était vu prescrire des médicaments. Malgré cela, aucun médicament excepté de l’aspirine et du paracétamol ne lui fut administré par l’auxiliaire médical jusqu’au 21 décembre 2005, lorsqu’il fut conduit chez son médecin traitant. A cette occasion, il se vit prescrire un antibiotique et un sirop, mais ne put se procurer l’antibiotique, devant l’acheter lui-même.

Le 12 janvier 2006, le tribunal rejeta la demande d’élargissement introduite par le requérant au motif qu’il y avait des raisons plausibles de le soupçonner et un risque de commission de nouvelles infractions.

Le 22 février 2006, le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de district de Choumen. Il fut reconnut coupable et condamné à une peine d’emprisonnement par un jugement du 16 mai 2006.

A compter du 1 er mars 2006, le requérant fut transféré à la prison de Pleven.

Concernant les conditions de détention du requérant au service de l’instruction de Choumen, il ressort des éléments présentés par les parties qu’il était détenu avec deux autres personnes dans une cellule de 3,50 m sur 1,75 m. La cellule disposait d’une fenêtre laissant pénétrer la lumière du jour mais ne pouvant s’ouvrir. Elle n’était pas équipée de sanitaires ; les détenus n’étant pas autorisés à se rendre aux toilettes durant la nuit, ils devaient alors effectuer leurs besoins dans un seau dans la cellule.

Les détenus au service de l’instruction ne bénéficiaient pas d’activités extérieures. Selon le Gouvernement, l’administration avait mis une salle à leur disposition afin de compenser ce manque et ils disposaient de temps supplémentaire pour des activités « libres ». Le requérant conteste toutefois cette circonstance.

Par ailleurs, selon un rapport de la Direction des prisons et des lieux de détention, le budget pour la nourriture de chaque détenu en 2005 s’élevait à 1,61 levs par jour, soit 0,80 euros. II.

En vertu des articles 152a et 152b du code de procédure pénale de 1974 (CPP), tels qu’applicables au moment du placement en détention du requérant en janvier 2002, le placement en détention provisoire et l’examen des recours contre celui-ci au stade de l’instruction préliminaire étaient effectués par un tribunal après comparution du prévenu.

Durant la phase judiciaire du procès, le tribunal devant lequel l’affaire était pendante, ou le juge rapporteur dans certains cas, étaient compétents pour statuer sur la mesure de détention au cours d’une audience sur le fond ou en chambre du conseil (articles 39, 255 alinéa 2 et 304 alinéa 1 (5) CPP). Les ordonnances ainsi rendues étaient susceptibles d’un recours (частна жалба) devant la juridiction d’appel qui statuait sans tenir d’audience et sans citer les parties, excepté dans les cas où elle jugeait nécessaire de tenir une audience publique (articles 346-348 CPP). B. La loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat et des communes pour dommage

L’article 1 alinéa 1 de cette loi dispose : « L’Etat et les communes sont responsables des dommages causés aux personnes physiques et morales du fait des actes, actions ou inactions illégaux de leurs organes ou agents à l’occasion de l’accomplissement de leurs fonctions en matière administrative. (...) »

Un certain nombre de jugements et arrêts rendus dans les dernières années par différentes tribunaux et cours internes ont considéré que cette disposition était applicable en cas de préjudice subi par une personne détenue du fait de mauvaises conditions ou de soins médicaux inadéquats en détention et ont, le cas échéant, accueilli, partiellement ou en totalité, les demandes en réparation des intéressés (voir, pour des décisions de première instance et d’appel – реш. № 126 от 08.06.2005 г. по в. гр. д. № 205/2005 г. на Добричкия ОС; реш. № 380 от 19.07.2005 г. по гр. д. № 177/2005 г. на Габровския РС; реш. 04.05.2005 г. по гр. д. № 21393/2003 г. на Софийския РС; реш. № 444 от 08.07.2005 г. по гр. д. № 1031/2004 г. на Ловешкия РС; реш. № 4 от 18.02.2005 г. по гр. д. № 3267/2004 г. на Русенския РС ; pour des décisions de la Cour suprême de cassation – реш. от 26.01.2004 г. по гр. д. № 959/2003, ВКС, IV г. о., rejetant le pourvoi contre реш. от 17.02.2003 г. по гр. д. № 1380/2002 г. на Пловдивския АС ; реш. № 330 от 7.08.2007 г. по гр. д. № 92/2006, ВКС, IV г. о., rejetant le pourvoi contre реш. № 359 от 14.11.2005 г. по гр. д. № 360/2005 г. на Великотърновския АС ; et, pour un exemple où la loi a été considérée applicable mais la demande rejetée sur le fond, реш. № 743 от 27.06.2007 г. по гр. д. № 919/2006, ВКС, I г. о., rejetant le pourvoi contre реш. № 31 от 26.05.2006 г. по гр. д. № 29/2006 г. на Бургаския АС). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 §§ 3 et 4 DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint de ne pas avoir pu comparaître devant les juridictions ayant statué sur sa détention provisoire entre le 9 janvier et le 3 décembre 2002. Il se plaint également du défaut de justification de sa détention provisoire, telle qu’exigée par l’article 5 § 3. Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, présentées à la Cour le 2 octobre 2007, il dénonce en outre la portée insuffisante du contrôle juridictionnel opéré. Il invoque l’article 5 de la Convention, dont les passages pertinents se lisent comme suit : « 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires (...). 4. Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

Le Gouvernement n’a pas soumis de commentaires. A. Sur la recevabilité

La Cour note d’emblée, dans la mesure où le requérant invoque le défaut de justification de son placement en détention provisoire au regard de l’article 5 § 3, qu’elle a déjà examiné ce grief dans sa décision partielle sur la recevabilité de la requête du 13 mars 2007 et l’a déclaré irrecevable. Elle ne relève aucun motif pour revenir sur sa conclusion.

Par ailleurs, dans la mesure où le requérant soulève dans ses observations en réponse un grief tiré de l’article 5 § 4 en ce qui concerne la portée insuffisante du contrôle juridictionnel sur sa détention provisoire entre le 9 janvier et le 3 décembre 2002, la Cour relève que les décisions en question sont intervenues plus de six mois avant l’introduction de ce grief avec les observations du requérant en date du 2 octobre 2007. Il s’ensuit que cet aspect du grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

S’agissant des autres aspects des griefs soulevés, la Cour constate que ceux-ci ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevables. B. Sur le fond a) Sur le grief tiré de l’article 5 § 3

La Cour rappelle que l’article 5 § 3 garantit un contrôle de la détention rapide et automatique, par un magistrat indépendant et impartial, à partir du moment où une personne se trouve privée de liberté dans une hypothèse correspondant à l’article 5 § 1 c) ( Kostov c. Bulgarie , n o 45980/99, § 22, 3 novembre 2005). Le magistrat en question doit entendre personnellement l’individu et se prononcer sur l’existence de raisons justifiant la détention ( Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, § 146).

En l’espèce, la Cour relève que le tribunal de district de Choumen, qui a ordonné le placement en détention provisoire du requérant le 9 janvier 2002, s’est prononcé sans tenir d’audience et sans entendre l’intéressé. Or, si à ce moment le requérant était détenu en exécution d’une condamnation et que sa détention relevait dès lors de l’article 5 § 1 a), ce n’était plus le cas à compter du moment où sa peine est arrivée à expiration le 10 janvier 2002 ; la détention tombait alors sous le coup de l’article 5 § 1 c) et l’article 5 § 3 exigeait qu’il soit traduit devant un juge qui se prononce sur son placement en détention.

Il s’ensuit que le requérant, qui n’a pas comparu devant une autorité judiciaire qui statue sur son maintien en détention provisoire ni au moment de son placement initial le 9 décembre 2002, ni jusqu’à la fin de la détention relevant de l’article 5 § 1 c) à la suite de la condamnation prononcée le 11 février 2003, n’a pas été « aussitôt » traduit devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. b) Sur l’article 5 § 4

La Cour rappelle que toute personne arrêtée ou détenue a droit à un examen du respect des exigences de procédure et de fond nécessaires à la « légalité », au sens de l’article 5 § 1, de sa privation de liberté. La procédure relevant de l’article 5 § 4 doit revêtir un caractère judiciaire et offrir à l’individu des garanties adaptées à la nature de la privation de liberté dont il se plaint. Pour déterminer le respect de ces garanties, il faut avoir égard à la nature particulière et aux circonstances dans lesquelles ladite procédure se déroule ( Włoch c. Pologne , n o 27785/95, § 125, CEDH 2000-XI).

Concernant la possibilité de comparaître devant l’autorité statuant sur la détention, la Cour rappelle que la possibilité pour un détenu « d’être entendu lui-même ou, au besoin, moyennant une certaine forme de représentation » figure dans certains cas parmi les garanties fondamentales de procédure appliquées en matière de privation de liberté. La Cour a déjà considéré pour des détentions relevant de l’article 5 § 1 c) qu’une audience était nécessaire ( Włoch , précité, § 126 ; Roumen Todorov c. Bulgarie , n o 50411/99, § 43, 20 octobre 2005).

Dans la présente espèce, le requérant n’a pu à aucun moment comparaître lors de l’examen de ses recours contre la détention entre le 20 mai et le 3 décembre 2002. La Cour relève que le code de procédure pénale bulgare laissait la possibilité à la juridiction du fond ou à l’instance d’appel de statuer sur un tel recours au cours d’une audience (paragraphe 20 ci-dessus), ce que les juridictions n’ont visiblement pas jugé utile de faire dans le cas du requérant malgré ses demandes en ce sens. Or la Cour relève qu’au moment de l’examen desdits recours, la détention du requérant, qui durait déjà depuis plusieurs mois, n’avait pas encore été contrôlée par un magistrat indépendant devant lequel l’intéressé ait pu comparaître, et ce en raison du défaut de présentation initial devant un magistrat au sujet duquel elle a ci-dessus constaté une violation de l’article 5 § 3.

Dès lors, la Cour considère que faute d’avoir assuré à l’intéressé la possibilité de comparaître en personne lors de l’examen de ses recours contre la détention, le respect des garanties de l’article 5 § 4 n’a pas été assuré en l’espèce. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, considérant que le requérant pouvait obtenir une indemnisation en vertu de la loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat. Il met en avant que la jurisprudence en application de cette loi a été développée ces dernières années et s’appuie sur une série de décisions internes qui ont fait droit à des demandes de réparation pour le préjudice subi du fait de mauvaises conditions de détention.

Sur le fond du grief, le Gouvernement soutient que le requérant a eu accès à des soins médicaux adaptés à son état de santé et que les conditions de sa détention ne l’ont pas soumis à une détresse qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à toute détention et n’ont dès lors pas atteint le seuil minimum de gravité pour entrer sous le coup de l’article 3 de la Convention.

Le requérant réplique que l’exception du Gouvernement se fonde sur un certain nombre de jugements de tribunaux de première et deuxième instance qui ne peuvent être considérés comme une jurisprudence établie. Il met en doute le caractère efficace d’une action en vertu de la loi sur la responsabilité de l’Etat, compte tenu de l’approche formelle des tribunaux dans l’application de cette loi, de l’imposition de taxes judiciaires et des délais excessifs des procédures. Il se réfère à plusieurs arrêts où la Cour a conclu à une violation de l’article 13 pour ces motifs ( Iovtchev c. Bulgarie , n o 41211/98, 2 février 2006 ; Stankov c. Bulgarie , n o 68490/01, CEDH 2007-...).

Il souligne par ailleurs que certains aspects des conditions dénoncées – tels la quantité et la qualité de la nourriture, l’accès aux toilettes, à l’exercice extérieur ou aux soins médicaux – ne sont pas réglementés et ne sauraient être qualifiés d’« actes, actions ou inactions illégaux » au sens de la loi sur la responsabilité de l’Etat. Il soutient qu’en tout état de cause les Etats ont l’obligation positive d’assurer des conditions de détention compatibles avec l’article 3 de la Convention et qu’une procédure en indemnisation ne saurait être un remède suffisant en cas de non-respect de cette obligation.

Sur le fond, il soutient que les mauvaises conditions sanitaires au service de l’instruction de Choumen, la qualité et la quantité insuffisantes de la nourriture, l’absence d’activités, ainsi que l’insuffisance des soins médicaux dispensés compte tenu de son état de santé sont constitutives d’un traitement contraire à l’article 3. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’engager la responsabilité d’un Etat devant une instance internationale l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Dans ce cadre, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Ces recours doivent exister à un degré́ suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manqueraient l’effectivité et l’accessibilité voulues ( Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil 1996 ‑ IV, p. 1210, § 65-66 ; Mammadov c. Azerbaïdjan , n o 34445/04, § 51, 11 janvier 2007).

Concernant la présente espèce, la Cour note l’article 1 alinéa 1 de la loi sur la responsabilité de l’Etat, tel qu’appliqué par la jurisprudence, permet d’obtenir une indemnisation pour le préjudice subi du fait des mauvaises conditions ou de soins médicaux inappropriés en détention. La Cour a déjà eu l’occasion de déclarer dans d’autres affaires contre la Bulgarie que, suite au développement de la jurisprudence des tribunaux internes depuis 2003, l’action en réparation contre l’Etat pouvait être en principe considérée comme un recours effectif dans pareille situation ( Dobrev c. Bulgarie , n o 55389/00, § 110, 10 août 2006 ; Hristov c. Bulgarie (déc. partielle), n o 36794/03, 18 mars 2008).

La détention du requérant dans la présente espèce ayant eu lieu entre décembre 2005 et mars 2006, à un moment où l’évolution de la jurisprudence avait déjà eu lieu, cette possibilité lui était dès lors ouverte.

La Cour admet que compte tenu de la nature du recours en cause, qui n’a pas été spécifiquement créé pour remédier à des situations telles que celle dénoncée en l’espèce et qui exige notamment que l’action ou omission reprochée aux autorités soit jugée contraire à la loi, celui-ci pourrait ne pas se révéler applicable dans tous les cas où de mauvaises conditions de détention ou l’absence de soins adéquats pourraient soulever un problème au regard de l’article 3 de la Convention. Il est également vrai que la Cour a déjà eu l’occasion de constater, dans des hypothèses où une action en application de la loi de 1988 avait été engagée par les requérants, que celle-ci s’était avérée inefficace dans ces cas particuliers compte tenu de l’approche trop formelle des juridictions dans l’établissement du préjudice moral subi par l’intéressé du fait des conditions de détention ( Iovtchev c. Bulgarie , n o 41211/98, § 146, 2 février 2006) ou encore de l’imposition de taxes judiciaires excessives à l’issue du procès, qui avaient dénué de son utilité l’accès à une telle procédure ( Stankov c. Bulgarie , n o 68490/01, § 67, CEDH 2007-).

La Cour rappelle toutefois que s’il y a un doute sur l’efficacité d’un recours interne, c’est là un point qui doit être soumis aux tribunaux ( Roseiro Bento c. Portugal (déc.), n o 29288/02, 30 novembre 2004). Dans l’affaire de l’espèce, dans la mesure où le requérant n’a pas engagé une action en application de la loi sur la responsabilité de l’Etat, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’auraient été l’approche des juridictions, la durée ou l’issue de la procédure s’il l’avait fait. L’intéressé n’a par ailleurs pas présenté d’arguments permettant de conclure de prime abord à l’inefficacité d’un tel recours dans son cas particulier.

Au vu de ces observations, la Cour estime que le requérant n’a pas épuisé les recours dont il disposait en droit interne et qu’il échet de faire droit à l’exception soulevée par le Gouvernement.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi du fait de sa détention contraire à l’article 5.

Le Gouvernement n’a pas présentés d’observations.

Prenant en compte tous les éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR au titre de préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 200 levs bulgares (environ 100 EUR) pour les frais engagés par son avocate, justificatifs à l’appui, ainsi qu’une somme laissée à l’appréciation de la Cour pour les honoraires de celle-ci, dans la mesure où il ne dispose pas de revenus lui permettant de régler de tels honoraires.

Le Gouvernement n’a pas soumis de commentaires.

La Cour observe qu’en l’espèce l’avocate du requérant n’a pas introduit la requête initiale mais est intervenue après la communication de la requête au Gouvernement. Compte tenu de cette circonstance et des critères établis par sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 700 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés du défaut de comparution du requérant devant les juridictions ayant statué sur son placement initial et sur ses recours contre la détention provisoire et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares selon le taux applicable à la date du règlement : i. 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 700 EUR (sept cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 mai 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président