ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4698/2023

Ședința publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției de clasare nr. 2155/12.07.2021, precum și a Rezoluției din 16.08.2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru continuarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 138 din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea privind pe reclamanta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, rejudecând, desființarea rezoluțiilor, trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În motivarea recursului, a arătat că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală. Instanța de fond a apreciat în mod eronat că, de fapt, se urmărește desființarea deciziilor date de cei doi judecători.

Recurenta a arătat că este total eronată concluzia instanței de fond, întrucât, prin sesizarea formulată, a solicitat să fie sancționați disciplinar cei doi magistrați întrucât aceștia au respins cu rea-credință cererile de revizuire ca inadmisibile, în condițiile în care partea s-a încadrat în motivele limitativ prevăzute de C. proc. civ., iar cererile de revizuire au fost întemeiate pe baza desființării unor înscrisuri considerate false, determinante în economia cauzei.

A susținut recurenta că, prin soluțiile date, cei doi magistrați au făcut posibilă scoaterea ilegală din patrimoniul public al statului a unei mari suprafețe de pădure, iar aceste hotărâri au fost date cu încălcarea cu știință a normelor de drept material și procesual, urmărind sau acceptând diminuarea ilegală a patrimoniului public al statului.

Recurenta a subliniat că nu a solicitat un control de legalitate a soluțiilor pronunțate de cei judecători, ci a solicitat să se constate că aceștia au încălcat flagrant legea.

A mai arătat recurenta că, într-adevăr, a existat practică neunitară până la 15.06.2021, dar instanța de fond nu menționează că doar cei doi judecători au respins cererile de revizuire și nu au ținut cont de desființarea celor două adeverințe, ceilalți magistrați ținând cont că aceste adeverințe au fost desființate de instanța penală.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de control judiciar cu o acțiune prin care a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 2155/12.07.2021, a Rezoluției din 16.08.2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare, precum și trimiterea dosarului pentru continuarea verificărilor.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod temeinic și legal că, potrivit atribuțiilor conferite prin lege, inspectorul judiciar, cu ocazia analizei criticilor din conținutul sesizării, nu are dreptul de a verifica legalitatea aplicării legii de către magistrat, tot astfel cum nu are dreptul de a verifica modul de administrare și evaluare a materialului probator.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau din gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În acest context, în mod corect a apreciat prima instanță că incidența normelor legale și aplicabilitatea lor la situația de fapt dedusă judecății reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente, atribut esențial al activității de judecată propriu-zisă.

În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare fiind, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico–juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

În aceste condiții, în mod corect a reținut judecătorul fondului că nu se poate reține în mod valid că analiza celor două motive de revizuire ar fi fost realizată de magistrații vizați de sesizare cu vădita încălcare a normelor de drept material sau procedural, în realitate fiind vorba despre exercitarea de către aceștia, în mod independent, a dreptului de interpretare și aplicare a legii, conform propriilor convingeri și fără a putea fi identificată o eroare lipsită de orice justificare, de o asemenea evidență încât să conducă la constatarea incidenței dispozițiilor art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Recurenta a susținut că este eronată concluzia instanței de fond, întrucât, prin sesizarea formulată, a solicitat să fie sancționați disciplinar cei doi magistrați deoarece aceștia au respins cu rea-credință cererile de revizuire ca inadmisibile, în condițiile în care partea s-a încadrat în motivele limitativ prevăzute de C. proc. civ., iar cererile de revizuire au fost întemeiate pe baza desființării unor înscrisuri considerate false, determinante în economia cauzei.

Instanța de control judiciar observă că, la nivelul întregii instanțe a Tribunalului Caraș Severin, a existat o practică neunitară în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 509 pct. 3 din C. proc. civ., în legătură cu desființarea celor două adeverințe de către instanța penală, iar soluția de unificare a practicii la nivelul Curții de Apel Timișoara a fost adoptată abia la data de 15.06.2021, ulterior acestei soluții inclusiv completurile care respingeau ca inadmisibile cererile de revizuire adoptând soluția ce a rezultat în urma întâlnirii de la nivelul Curții de Apel Timișoara.

Înalta Curte reține și faptul că, asupra chestiunii în dezbatere nu existau soluții de principiu ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nici decizii în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, tot astfel cum nu s-a putut constata nerespectarea unor decizii ale Curții Constituționale relevante în cauză, ori a unor hotărâri ale CEDO sau ale CJUE.

Totodată, din deciziile criticate se observă că cei doi magistrați au motivat de ce au apreciat că nu era incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 3 din C. proc. civ., observând că adeverințele anulate "nu sunt cele care au stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al UAT Comuna Bucoșnița în CF (...), ci Hotărârea Guvernului nr. 532/2002, Anexa 20, poziția 24, așa cum relevă considerentele deciziei a cărei revizuire se cere".

Așadar, constatând că decizia a cărei revizuire se solicită a avut în vedere alte acte juridice, în raport de care s-a constatat legalitatea întabulării, iar adeverințele anulate de instanța penală nu au fost de natură a influența cu caracter semnificativ soluția pronunțată, nefiind, deci, incidente dispozițiile art. 509 pct. 3 din C. proc. civ., s-a constatat inadmisibilitatea cererii.

Totodată, în privința incidenței cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 din C. proc. civ., s-a reținut că hotărârea judecătorească nu poate constitui un înscris doveditor nou care nu a putut fi produs dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, făcându-se referire la aceleași încheieri pronunțate de instanțele penale, prin care au fost desființate cele două adeverințe.

Astfel, nici în privința incidenței cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 din C. proc. civ., nu se poate susține că cererea ar fi fost soluționată cu încălcarea legii, soluția pronunțată fiind motivată, iar motivele expuse urmând "linia de argumentare" reținută în mod constant în practica judiciară conform căreia o hotărâre judecătorească poate fi considerată înscris nou, ce poate fi invocat într-o cerere de revizuire, dacă hotărârea a fost obținută pe baza unei cereri introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, deoarece s-a apreciat că nu era în putința părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, pentru a se putea servi de ea.

În speță, hotărârile penale la care s-a făcut referire în cererea de revizuire sunt ulterioare pronunțării deciziei a cărei revizuire s-a solicitat, iar sesizarea instanței penale cu solicitarea de desființare a înscrisurilor ca false a fost formulată la data de 11.11.2018, în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș, format așadar ulterior pronunțării deciziilor civile din anul 2015, atacate cu cerere de revizuire.

Prin urmare, este corectă concluzia judecătorului fondului că în mod legal a apreciat intimata cu privire la inexistența unor indicii de natură a conduce la constatarea săvârșirii abaterii disciplinare reglementate de dispozițiile legale anterior menționate.

În concluzie, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva împotriva sentinței civile nr. 138 din 31 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva împotriva sentinței civile nr. 138 din 31 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 octombrie 2023.