ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4550/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1871/21.10.2022, reclamantul A. a solicitat instanței a se pronunța și cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 97 din 20 ianuarie 2023, a respins cererea de completare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim-Ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că prin sentința civilă nr. 1871 din data de 21 octombrie 2022, instanța a respins cererea de chemare în judecată, fără însă a se pronunța asupra culpei procesuale a pârâților și fără a se pronunța asupra cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată. Având în vedere faptul că, instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la petitul privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în pofida faptului că aceste cheltuieli au fost solicitate în mod expres, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și în cadrul ședinței publice din data de 23 septembrie 2022 (atunci când dovada acestora a fost depusă la dosarul cauzei, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată), recurentul arată că a înțeles să formuleze o cerere de completare a dispozitivului, solicitând completarea sentinței cu soluția asupra cererii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat. Se mai arată că motivul pentru care acțiunea a fost respinsă este reprezentat de faptul că Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care a stabilit o cotă procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării și că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023. Astfel, s-a considerat de către instanța de fond că obligația stabilită prin hotărâre judecătorească a fost îndeplinită. Or, așa cum se poate observa din înscrisurile aflate la dosar, cererea de chemare în judecată a subsemnatului a fost transmisă către instanță la data de 09.05.2022, obligația guvernului fiind îndeplinită pe parcursul litigiului ce a făcut obiectul cauzei. În opinia recurentului, sentința instanței de fond cuprinde motive contradictorii si este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurentul consideră că motivele prezentate de către instanța de fond se află într-o veritabilă contradicție, odată ce inițial, pe bună dreptate, se citează dispozițiile art. 444 privind condițiile în care se poate cere completarea hotărârii (respectiv atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere accesoriu), iar pe de altă parte, fără vreun sens logic, instanța menționează că nu putea dispune asupra cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor. O altă contradicție în motivele prezentate este reprezentată de faptul că, pe de-o parte instanța apreciază că nu putea dispune asupra cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, aceeași instanță apreciază că nu a avut loc o omisiune a instanței, cererea fiind respinsă în totalitate (de unde se subînțelege că inclusiv capătul accesoriu privind cheltuielile a fost respins). În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Recurentul susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură civilă și cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 22 alin. (6), art. 397, art. 425 și art. 444 din C. proc. civ. Unul din principiile fundamentale ale procesului civil prevăzut la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. stabilește faptul că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Este indubitabil faptul că instanța de fond în mod greșit a respins cererea, prin intermediul căreia s-a solicitat completarea sentinței cu soluția privind cheltuielile de judecată, în condițiile în care o astfel de omisiune este evidentă. De asemenea, în mod greșit apreciază instanța de fond că nu sunt îndeplinite cerințele edictate de art. 444 C. proc. civ., nefiind vorba de o omisiune a instanței, în condițiile în care este evident faptul că nici considerentele, nici dispozitivul hotărârii inițiale nu conțin soluția cu privire la cheltuielile de judecată sau motivele pentru care o astfel de solicitare a fost admisă sau respinsă, cu atât mai mult cu cât s-a insistat cu privire la această cerere. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că nu putea dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant întrucât aceasta nu "a câștigat" procesul. Astfel fiind, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 444 C. proc. civ., nefiind vorba de o omisiune a instanței, cererea fiind respinsă în totalitate, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins cererea de completare a dispozitivului, ca neîntemeiată. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.