ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3152/2020

Ședința publică din data de 02 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2017 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei F.G.A. nr. 8853/27.08.2017 și obligarea pârâtului la plata integrală a sumelor stabilite prin Decizia 534/A/2017 de către Curtea de Apel Galați, în dosarul x/2016

Prin sentința nr. 4092 din data de 15.10.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare aAsiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în sensul și obligării Fondului de Garantare a Asiguraților la plata integrală a despăgubirilor, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond, în neconcordanță cu principiile dreptului român, a stabilit că dreptul reclamantei se naște în momentul împlinirii unei condiții, respectiv faptul că "raporturile juridice dintre reclamantă și pârâtul F.G.A. nu au luat naștere la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ci la momentul intrării în insolvență a asiguratorului", iar " în momentul împlinirii condiției s-a născut în patrimoniul reclamantei dreptul acesteia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul F.G.A.".

De asemenea, s-a reținut în mod greșit că "obligația de plată ce revine intimatei este legală și nu contractuală". În acest sens, s-a arătat că în cazul în care s-ar reține ca legal și pertinent argumentul privind izvorul legal al obligației (Legea nr. 213/2015), existența/inexistența contractului de asigurare fiind nesemnificativă, astfel cum susține instanța de fond, s-ar crea premisa obligativității Fondului de a plăti orice solicitare venită din partea oricărei persoane fizice sau juridice care reclamă că asiguratorul este în insolvență, situație imposibilă din punct de vedere legal, moral și social.

Obligația de garantare a plății integrale a despăgubirii s-a născut în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, înființat în baza Legii nr. 136/1995, administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, iar conform art. 33 din Legea nr. 213/2015 "Fondul preia de la Fondul de Garantare a Asiguraților din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, pe bază de protocoale de predare-preluare, personalul, disponibilitățile bănești, precum și toate drepturile și obligațiile acestuia". Astfel, raportul juridic de garantare a despăgubirilor s-a născut între reclamantă și Fondul de garantare administrat de A.S.F. și a fost preluat integral de către intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților. Obligația de plată a prejudiciului se raportează retroactiv la un contract încheiat în anul 2014, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede nicio derogare de la principiul neretroactivității legii civile.

Așa fiind, obligația de garantare și plata integrală a despăgubirii, în cazul intrării în insolvență a societății B. S.A. (îndeplinirea condiției suspensive) s-a născut în sarcina Fondului administrat de A.S.F., la data încheierii contractului de asigurare RCA - februarie 2014, cum prevăd dispozițiile art. 60 din Legea nr. 136/1995, fără a fi prevăzut un plafon de garantare în acest sens.

Față de aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pe fond admiterea contestației și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata integrală a despăgubirilor, așa cum au fost stabilite prin sentințe/decizii pronunțate de instanțele din România.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare a Deciziei F.G.A. nr. 8853/27.08.2017 și de obligare a pârâtului la plata integrală a sumelor stabilite prin Decizia nr. 534/A/2017 a Curții de Apel Galați, în dosarul nr. x/2016.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că cererea de plată a reclamantei este guvernată de prevederile speciale ale Legii nr. 213/2015, inclusiv în privința plafonului legal de garantare, astfel că, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din acest act normativ, este legală soluția pârâtului de aprobare la plată a sumei maxime în cuantum de 450.000 RON, pentru diferență reclamanta având posibilitatea de a se îndrepta împotriva asiguratorului S.C. B. S.A., în cadrul procedurii de insolvență

Fiind învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a invocat generic dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în ședința publică din data de 02.07.2020 a susținut că motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, din dezvoltarea criticilor formulate, se observă că acestea pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În privința cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată, pe de o parte, că acestea au fost invocate în ședință publică, la primul termen de judecată, contrar dispozițiilor art. 487 C. proc. civ., dar și pur formal, fără a fi formulate critici concrete subsumate acestor dispoziții legale, astfel că ele nu vor face obiectul analizei instanței de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în în materie. Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 33 din Legea nr. 213/2015, dar și pe cele ale art. 60 din Legea nr. 136/1995, conform cărora "în vederea protejării asiguraților, beneficiarilor asigurării și terțelor persoane păgubite, prin contribuția asigurătorilor se constituie Fondul de garantare, destinat plăților de indemnizații rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile prezentei legi, în cazul constatării insolvabilității asigurătorului, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea sigurărilor, cu modificările și completările ulterioare".

Se observă astfel, că obligația de plată a despăgubirii de către A.S.F. era, potrivit Legii nr. 136/1995, condiționată de intrarea în insolvență a asigurătorului RCA. Or, la data intrării în insovență a asigurătorului RCA, Autoritatea de Supraveghere Financiară nu mai deținea nicio atribuție în legătură cu determinarea și plata despăgubirilor deoarece, aceste atribuții au fost preluate integral de Fondul de Garantare a Asiguraților în baza Legii nr. 213/2015.

În acest context, Înalta Curte constată că Decizia F.G.A. nr. 8853/27.08.2017 prin care a fost acordată recurentei-reclamante suma de 450.000 RON, a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deoarece acesta reprezintă plafonul maxim prevăzut de lege la momentul soluționării cererii de plată, iar judecătorul fondului în mod corect a reținut că, în raport de dispozițiile art. 17 din aceeași lege, recurenta-reclamantă, respectiv creditorul de asigurări, poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Contrar susținerilor recurentei, raporturile juridice dintre aceasta și intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu au luat naștere la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii, ci la momentul intrării în insolvență a asigurătorului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc, de asemenea, faptul că, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Relevante sunt și dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că prin sentința nr. 2582/20.12.2016 pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. x/2016, modificată prin decizia nr. 534/A/12.05.2017 a Curții de Apel Galați, B. S.A. a fost obligată la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 500.000 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății) și la o prestație bănească provizorie în cuantum de 1339 RON, însă în temeiul obligației de garantare legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația de a plăti o despăgubire în limita plafonului maxim prevăzut de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 213/2015, respectiv suma de 450.000 RON

Cu privire la restul despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, fără a se mai pune în discuție calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, deoarece sunt chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească, cu exigențele procesuale specifice, recurenta-reclamantă se poate îndrepta împotriva asigurătorului B. S.A., în procedura specială a insolvenței.

Față de aspectele sus-menționate, Înalta Curte nu poate primi critica recurtentei-reclamante conform căreia obligația de garantare și plată integrală a despăgubirii, în cazul intrării în insolvență a societății B. S.A. (începlinirea condiției suspensive) s-a născut în sarcina Fondului administrat de ASF, la data încheierii contractului de asigurare RCA - februarie 2014, astfel cum prevăd dispozițiile art. 60 din Legea nr. 136/1995.

Instanța de fond a reținut, în mod corect, faptul că în cauză nu s-a făcut dovada nașterii unui raport juridic între recurenta-reclamantă și terțul A.S.F. în baza căruia să se pretindă garantarea plății despăgubirii, iar pe de altă parte, în cazul producerii evenimentului asigurat, îndeplinirea condiției suspensive produce efecte pentru viitor, nu și pentru trecut, respectiv de la momentul constatării insolvabilității asiguratorului, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, dată de la care ia naștere obligația de garantare din disponibilitățile Fondului a plății despăgubirii.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 4092 din data de 15 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 iulie 2020.