ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5138/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.09.2018 pe rolul

Curții de Apel București reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 16219/03.08.2018 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 413/A/2017 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul penal nr. x/2015, precum și dobânda legală de la data notificării până la plata efectivă a despăgubirilor.

Prin sentința nr. 680 din data de 22 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 16219/03.08.2018 și a obligat pârâtul la soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentința cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa cum s-a arătat și în fața primei instanțe, având în vedere situația deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A. și pentru soluționarea dosarului de daună și a cererii de plată nr. x/03.07.2017 (29.06.2017 - data poștei) Fondul de Garantare a Asiguraților, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzute de Legea specială nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, a emis Decizia nr. 16219/03.08.2018, prin care a fost respinsă integral cererea petentei (reclamantă în prezentul dosar) ca tardivă - cererea de plată fiind depusă la F.G.A. după împlinirea termenului legal de 90 de zile reglementat expres de art. 14 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Petenta avea posibilitatea de a depune cererea de plată la F.G.A. înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile, care a început să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, adică de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 413/A/2013, care este data pronunțării acestei decizii - 14.03.2017, conform dispozițiilor art. 552 alin. (1) C. proc. pen., până la data de 13.06.2017.

Astfel, este lipsit de temei considerentul prezentat de prima instanță în sensul că termenul de decădere de 90 de zile nu a început să curgă de la data pronunțării deciziei penale, ci de la data la care această hotărâre a fost comunicată.

Termenul de formulare a cererii este un termen de decădere, dar cererea este un act procesual, în baza căruia se declanșează procedura administrativa necontencioasa și prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptățită, astfel că, în speță, termenul de decădere este unul de drept material, iar nu unul de drept procesual. Fiind calificat ca termen de decădere, este evident că termenului de formulare a cererii potrivit Legii nr. 213/2015 nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la repunerea în termenul de prescripție.

In cazul dedus judecății F.G.A. nu a reținut ca fiind prescris vreun drept material la acțiune, ci a constatat ca reclamanta a formulat și adresat cererea de plată după expirarea termenului de 90 de zile, ultima zi în care reclamanta putea să formuleze cererea de plată și să o înregistreze fiind 13.06.2017.

În final, recurentul a subliniat și faptul că, potrivit Legii nr. 213/2015 și Normei A.S.F. nr. 16/2015, F.G.A. nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate prin încheierea contractului de asigurare, scopul acestuia fiind protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare și note scrise, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța contencios administrativ și fiscal decizia nr. 16219/03.08.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 413/A/2017 a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2015 și a dobânzii legale de la data notificării și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Prima instanță a admis, în parte, cererea dedusă judecății, a anulat decizia nr. 16219/03.08.2018 și a obligat pârâtul la soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă, reținând în esență că, decizia penală definitivă (prin care a fost redus cuantumul despăgubirilor) a fost redactată și comunicată reclamantei la data de 14.04.2017, iar față de acest moment, cererea de plată transmisă la data de 29.06.2017 și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/03.07.2017 este depusă în termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015. Cu privire la cererea de plată, raportat la stadiul procesului decizional, instanța a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat decât la soluționarea pe fond a cererii, urmând ca soluția ce va fi dată să poată face obiectul unei acțiuni distincte în fața instanței de contencios administrativ.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a recurat sentința primei instanțe, calea de atac astfel promovată fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, iar prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate. Aprecierile instanței de fond sunt clare, în sensul că, potrivit legii, într-adevăr, hotărârea instanței penale de apel este definitivă la data pronunțării, dar, în cauză, circumstanțele factuale proprii speței au împiedicat curgerea acestui termen în privința reclamantei.

Faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu aceste considerente nu înseamnă că ele sunt contradictorii, criticile recurentului putând fi valorificate exclusiv prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Astfel, în prezenta cauză elementul esențial pe care instanța a fost chemată să îllămurească este dacă reclamanta a respectat termenul de formulare a cererii de plată adresată pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede că "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (…)"

Așadar, potrivit textului legal, creditorul de asigurări are obligația de a se adresa F.G.A. cu o cerere de plată într-un termen de 90 de zile, care curge, după caz, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, iar hotărârea definitivă de deschidere a procedurii de faliment împotriva B. S.A. a fost pronunțată la data de 28.04.2016. În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească F.G.A. cu cererile de acordare despăgubiri.

În cauză, coroborând înscrisurile administrate ca probă, instanța a constatat că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 29.06.2017 (data poștei), iar dreptul de creanță invocat, care își are izvorul în decizia penală nr. 413/14.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015, s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A..

Așadar, față de textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de 90 de zile pentru formularea și adresarea de reclamantă a cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților ar trebui să curgă în condiții normale începând cu data de 14.03.2017. Cu toate acestea, contextul factual în care s-a găsit implicată reclamanta a împiedicat curgerea termenului legal.

Observând reglementarea art. 2545 și următoarele din C. civ., Înalta Curte reține că un termen de decădere nu curge în mod absolut, indiferent de orice situație în care s-ar putea găsi persoana interesată, ci este împiedicat de diverse împrejurări stabilite legal, așa cum un astfel de termen nu poate curge dacă persoana interesată nu conștientizează în mod obiectiv existența sa.

În acest context, date fiind vârsta înaintată reclamantei, starea de infirmitate datorată accidentului rutier în care a fost implicată, nivelul studiilor absolvite, venitul lunar redus în perioada de referință (de natură a face dificil accesul la orice consultație juridică de specialitate, având un anumit nivel calitativ) coroborat cu opiniile juridice indicate ca fiind primite, în sensul necesității de a-i fi comunicată în prealabil decizia penală din apel, Înalta Curte conchide că reclamanta nu avea capacitatea de a înțelege reglementarea legală din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în sensul că era obligată să acționeze prin adresarea unei cereri de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților în termen de 90 de zile de la data pronunțării deciziei penale.

În consecință, contrar susținerilor recurentului, în privința reclamantei nu putea opera decăderea, această concluzie fiind în acord și cu principiul dreptului la un proces echitabil, care impune ca hotărârea penală prin care i s-au recunoscut acesteia despăgubiri pentru handicapul suferit ca urmare a accidentului de circulație să nu rămână fără efect util.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 680 din 22 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2021.