ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 6263/473/19.12.2016 privind soluționarea contestației emisă de către pârâta DGRFP Timișoara, anularea parțială a Deciziei nr. F-HD 132 din 27.05.2016 emisă de AJFP Hunedoara cu privire la baza impozabilă stabilită suplimentar în sumă de 9.000.562 RON și TVA stabilită suplimentar în sumă de 2.160.135 RON și a Raportului în limitele indicate și, pe cale de consecință, obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 2.160.135 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare prin decontul cu sumă negativă nr. x/25.02.2016.

Prin sentința civilă nr. 54 de la data de 10 februarie 2022 Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ în fiscal, judecând cauza, în fond după casare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Fiscal Municipal Petroșani, a respins excepția inadmisibilității cererii de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. x din 27.05.2016, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. Germania– sediu permanent Vulcan, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și Serviciul Fiscal Municipal Petroșani, a anulat Decizia nr. 6263/473/19.12.2016 privind soluționarea contestației emisă de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x din 27.05.2016, precum în Raportul de inspecție fiscală nr. x din 27.05.2016, emise de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 2.160.135 RON, a obligat pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara– Serviciul Fiscal Municipal Petroșani la rambursarea către reclamantă a sumei de 2.160.135 RON, reprezentând TVA, conform solicitării din decontul nr. x/25.02.2016 și, totodată, au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 13.220 RON, reprezentând onorariu expert și taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 54 de la data de 10 februarie 2022 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ în fiscal, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin motivele de recurs, arată că, organul de inspecție fiscală a constatat că, în mod aproape regulat, contribuabilul supus inspecție nu a respectat obligația de a înregistra în contabilitate operațiunile în momentul efectuării lor, datele înscrise în documentele care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, (data emiterii acestor documente) nu corespund cu datele la care acestea s-au înregistrat în jurnalele de cumpărări, încălcând astfel prevederile Legii nr. 82/1991 a contabilității, actualizată, coroborate cu cele ale Codul fiscal.

Totodată, o mare parte din materialul probatoriu, respectiv documentele cu care a înțeles reclamanta să combată susținerile organelor de inspecție fiscală, au fost depuse la dosar, fără ca acestea să fi fost prezentate organului de inspecție fiscală și/sau organului de soluționare a contestației prealabile. Pentru exercitarea dreptului de deducere trebuie îndeplinite atât condiții de fond (legate de persoana impozabilă, existența achiziției în destinația acesteia), cât în condiții de formă (existența unei facturi și conformitatea acesteia cu prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal).

Referitor la verificarea îndeplinirii condițiilor de fond sunt aplicabile dispozițiile art. 49 CPF, potrivit cărora, pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda, printre altele, la solicitarea de informații de orice fel din partea contribuabililor și la administrarea probei cu înscrisuri. Așadar, contrar susținerilor reclamantei, deținerea unei facturi fiscale care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) Codul fiscal nu dovedește decât îndeplinirea condițiilor de formă. Pentru verificarea condițiilor de fond privind realitatea datelor înscrise în factură sau destinația achiziției, autoritatea fiscală poate să ceară informații sau documente contabile suplimentare."

Lăsând la o parte faptul că instanța de fond a preluat întocmai concluziile expertului judiciar și dincolo de deficientele referitoare la nerespectarea principiului cronologic de înregistrare a documentelor în evidenta contabilă (care nu a reprezentat cel mai puternic argument în neacordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată), recurenta apreciază că organul de inspecție fiscală a demonstrat în timpul inspecției, pe baza documentelor identificate în evidenta contabilă a societății precum în pe baza informațiilor obținute de la beneficiarul final, unde s-a deplasat în scopul identificării bunurilor, următoarele aspecte:

- A. a luat ființă ca reprezentant al A. - operator intracomunitar, în scopul realizării achiziției de bunuri de la S.C. B., destinate revânzării clientului C. Paris Franța, Sucursala București, acesta din urmă având încheiat Acordul Contractual nr. x/2010 din 19 nov 2010 cu S.C. Termoelectrica S.A. Paroșeni (după cum se numea la acel moment), obiectivele acestui acord fiind de asistența tehnică, achiziționare, livrarea sistemului de desulfurare gaze de ardere în nămol compact pentru unitatea nr. 4 pentru proiectul Paroșeni, valoarea totală a proiectului fiind în sumă de 39.794.000 Euro;

- în scopul realizării acestor obiective, pe baza documentelor justificative supuse inspecției, s-a constatat că C. a emis către A. comandă pentru achiziționarea de părți componente pentru această investiție, precum în pentru achiziționarea de servicii de specialitate pentru instalarea acestor subansamble. În acest context, A. a efectuat atât achiziții intracomunitare dar și achiziții de pe teritoriul României, de la diverși parteneri, unul dintre cei mai importanți ca volum și valoare fiind S.C. B.. Documentele justificative în baza cărora A. a înregistrat achizițiile de la acest partener sunt facturile emise de furnizor, fiecare factura fiind însoțită de scrisoare de transport internațional CMR. Din aceste documente s-a constatat că bunurile achiziționate de A., au fost transportate direct la beneficiarul final, respectiv S.C. Complexul Energetic Hunedoara S.A. (denumire dobândită de o parte contractantă ulterior încheierii acordului anterior menționat în actul de control) Sucursala Electrocentrale Paroșeni cu sediul în localitatea Vulcan, unde acestea au fost recepționate de persoana înscrisă în CMR-uri, în calitate de reprezentant al D.. Toate aceste informații sunt înscrise în documentele menționate, precum în alte informații cu privire la firma care a efectuat transportul bunurilor, date de identificare a mijloacelor de transport cu care s-a efectuat transportul bunurilor, locul încărcării bunurilor, locul prevăzut pentru livrarea bunurilor - acesta fiind la beneficiarul final, alte informații;

- pe baza acestor informații s-a constatat că rolul A. a fost acela de a achiziționa cele necesare derulării contractului menționat și de a le vinde C. S.A. Paris Franța - Sucursala București, care avea încheiat Acordul Contractual nr. x/2010 din 19 nov 2010 cu S.C. Termoelectrica S.A. Paroșeni din cadrul D.. În condițiile în care A. achiziționa cu destinație precisă și unică aceste bunuri, avea obligația contractuală de a le vinde în totalitate către C. S.A. Paris Franța -Sucursala București, care la rândul sau avea obligația contractuală de a executa lucrările pentru beneficiarul final S.C. Termoelectrica S.A. Paroșeni din cadrul D.. Ca atare taxa pe valoarea adăugată deductibilă aferentă achizițiilor, în conformitate cu principiul după care funcționează această taxă așa cum prevede Codul fiscal, trebuie să se regăsească în taxa pe valoarea adăugată colectată și înregistrată odată cu livrarea bunurilor;

- în condițiile în care A. a jucat un rol de "intermediar" între furnizorii de utilaje specifice unui domeniu de activitate nu foarte des întâlnit, și beneficiarul final prin C. S.A. Paris Franța -Sucursala București, aceasta nu poate face dovada că taxa dedusă și apoi solicitată spre rambursare, a fost dedusă în folosul unor operațiuni taxabile, așa cum prevede Codul fiscal.

Astfel, recurenta mai susține pe baza documentelor justificative care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate și a întocmirii declarațiilor depuse la organul fiscal de administrare competent, a explicațiilor scrise prezentate de persoanele împuternicite să reprezinte societatea, precum și a informațiilor obținute de la beneficiarul investiției în discuție, cu privire la stadiul contractului în baza căruia se derulează această investiție, s-a constatat că societatea nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, în sumă de 2.160.135 RON aferentă achizițiilor de bunuri în sumă de 9.000.562 RON, din următoarele considerente:

- nu s-a făcut dovada că toate bunurile achiziționate în luna 11/2015 și cele achiziționate în luna 12/2015 de la B. - identificată prin CIF x, au fost destinate operațiunilor taxabile, întrucât până la data încheierii inspecției fiscale nu s-au identificat documente care să ateste livrarea acestora sau realizarea de venituri impozabile cu acestea; ba mai mult prin punctul de vedere formulat de reprezentantul legal al contribuabilului, acesta recunoaște faptul că: "Cu privire la suma de 2.319.214 RON reprezentând TVA cerută la rambursare, după cum se poate observa din analiza jurnalelor de TVA și a declarațiilor de TVA aferente perioadei supusă inspecției fiscale, aceasta provine din operațiuni înregistrate în principal în lunile noiembrie și decembrie 2015."

- contractul încheiat de S.C. D. - ca beneficiar al investiției constând în instalație de desulfurare, și C. - în calitate de prestator pentru D. în calitate de client al A., a suferit în perioada semestrului 2/2015 și prima parte a anului 2016, modificări la clauzele contractuale, datorate nerespectării unora din aceste clauze de către beneficiar, ajungând la notificări de reziliere, acest fapt putând conduce la același stadiu de derulare a contractului încheiat între A. - în calitate de furnizor, și C. - în calitate de client.

- A. nu deține evidența stocurilor, așa cum prevede Legea contabilității, nu se pot identifica spațiile în care se află aceste bunuri în vederea inventarierii;

- sediul permanent din Vulcan al A. - care funcționează chiar în incinta Sucursalei Electrocentrale Paroșeni a Societății Complexul Energetic Hunedoara S.A. - a luat ființă tocmai în scopul realizării obiectivelor ce au drept scop realizarea și punerea în funcțiune a instalației de desulfurare a gazelor de ardere, investiție efectuată la grupul nr. 4 aparținând SE Paroșeni. Obiectul de activitate al sediului permanent nu este unul comun, care ar putea presupune valorificarea bunurilor tranzacționate de acesta către un potențial client oarecare, fără să existe o comandă fermă pentru aceste bunuri și implicit un contract la fel de ferm între eventualul beneficiar și A., ca furnizor.

În vederea determinării scopului pentru care au fost înregistrate în contabilitatea sediului permanent din Vulcan al A., achiziții de bunuri având valoarea impozabilă în sumă de 9.000.562 RON, aferent cărora societatea și-a exercitat dreptul de deducere a taxei în sumă de 2.160.135 RON, organele de inspecție fiscală au solicitat informații suplimentare reprezentantului legal al societății în perioada inspecției, adresând întrebările prezentate în nota explicativă. Concluzia finală a organelor de inspecție fiscală formulată pe baza răspunsurilor transmise a constat în aceea că bunurile achiziționate în baza facturilor prezentate anterior se află în posesia beneficiarului S.C. D., fără a se face dovada documentelor justificative în baza cărora acestea au fost facturate clientului C., care la rândul său trebuia să le factureze beneficiarului final.

Ori, începând cu luna decembrie 2015, A. nu mai face dovada efectuării regulate de livrări de bunuri și/sau prestări de servicii impozabile, așa cum prevede legea. În schimb, în luna decembrie s-au înregistrat în evidența contabilă achiziții de bunuri/servicii aferent cărora contribuabilul și-a exercitat dreptul de deducere a taxei care, în mare parte, face obiectul solicitării rambursării.

De asemenea, bunurile/serviciile înregistrate în evidența contabilă în lunile noiembrie și decembrie din anul fiscal 2015, ca și achiziții, aferent cărora contribuabilul și-a exercitat dreptul de deducere a taxei care face obiectul prezentei cereri de rambursare, nu se identifică în conturile de stocuri. Organul de inspecție a apreciat că înregistrarea în contabilitate a taxei pe valoarea adăugată deductibilă trebuie să aibă corespondență prin înregistrarea în conturile contabile a bazei impozabile aferent căreia contribuabilul și-a exercitat dreptul de deducere pentru această taxă, fapt consfințit de art. 3 alin. (5) din OMFP 1802/2014, care modifică OMFP nr. 3055/2009.

Referitor la explicațiile date de reprezentantul contribuabilului pe parcursul acțiunii de inspecție, potrivit cărora bunurile care au fost înregistrate ca și achiziții în lunile noiembrie și decembrie din anul fiscal 2015, au fost livrate anterior acestor perioade, mai precis în luna aprilie 2015. Chiar dacă ar fi incidente prevederile art. 1683 C. civ. care permit expres vânzarea unor bunuri înainte de a fi achiziționate, acestea trebuie coroborate cu prevederile Codul fiscal.

Întocmirea unor documente pro causa ar permite contribuabililor, în cele mai multe cazuri, să înlăture constatările organelor de inspecție fiscală și ar conduce implicit la anularea actelor administrativ fiscale contestate.

Condițiile de fond (în ceea ce privește dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor) nu le exclud pe cele de formă astfel că, deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute de lege, nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, societatea trebuind să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt în beneficiul său, respectiv sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce privește jurisprudența la care face trimitere instanța de fond recurenta arată că, în cauză, conform legislației europene în materie de TVA, respectiv reglementările aduse de Directiva 2006/112/CE (Directiva a 6-a în materie de TVA), aceasta se referă la operațiunile ce intră sub incidența TVA, neexcluzând legislațiile naționale în vigoare ale fiecărui stat membru în parte.

Directiva 2006/112/CE se referă la operațiunile care au loc la nivelul Uniunii Europene și interpretează faptul că statele membre pot impune limite, modalități în dispoziții speciale, iar măsurile naționale din România prevăd foarte clar elementele obligatorii necesare în îndeplinirea dreptului de deducere a TVA.

În acest sens, legislația comunitară dă statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special modul în care persoanele impozabile urmează să își stabilească acest drept (par. 29 din hotărâre).

În opinia recurentei, jurisprudența Curții Europene de Justiție impune obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, iar autoritățile fiscale au dreptul să refuze permiterea dreptului de deducere în cazurile în care se stabilește, pe baza unor dovezi obiective, că acest drept s-a exercitat în mod fraudulos.

3.2. Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, consideră criticabilă sentința instanței de fond, în sensul că în speță este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Fiscal Municipal Petroșani, recurenta consideră că în mod greșit instanța de fond a reținut că se impune respingerea acestei excepții pentru faptul că Serviciul Fiscal Municipal Petroșani are competența legală potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 207/2015 de a efectua operațiuni în evidența fiscală a reclamantei deoarece nu este necesar ca acest organ fiscal să fie parte în proces pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, nefiind emitentul actelor administrative atacate.

De asemenea, recurenta critică hotărârea recurată și în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ formulată împotriva Raportului de inspecție fiscală întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deoarece raportul de inspecție fiscală, ca act de sine stătător, nu este un act administrativ care să producă efecte juridice pasibile de executare fața de reclamantă, iar normele legale de procedură fiscală dau posibilitatea atacării pe calea contenciosului administrativ a deciziei de impunere întocmită în baza raportului de inspecție fiscală.

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, statuează că impozitele, taxele și alte sume datorate bugetului general consolidat, se stabilesc, printre altele, prin decizii de impunere emise de organul fiscal, decizii de impunere care au caracter de titlu de creanță care devine executoriu la scadență, fiind susceptibil de a fi pus în executare.

Pe fondul cauzei recurenta susține că după cum rezultă din motivarea sentinței recurate, instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței pe lângă constatările din raportul de expertiză întocmit de expertul fiscal, suplimentul în completările efectuate la acest raport, inclusiv înscrisurile depuse la dosarul nr. x/2017 de către reclamantă.

Cu privire la acest aspect învederează că instanța de fond trebuia să țină cont de faptul că reclamanta avea obligația să depună documentele fiscale până la finalizarea controlului pentru a se verifica autenticitatea și realitatea acestora, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) Codul de procedură fiscală, care prevăd obligația contribuabilului de a prezenta toate documentele, precum și orice alte date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.

Organul de inspecție fiscală a constatat că, în mod aproape regulat, contribuabilul supus Inspecție nu a respectat obligația de a înregistra în contabilitate operațiunile în momentul efectuării lor, datele înscrise în documentele care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, (data emiterii acestor documente) nu corespund cu datele la care acestea s-au înregistrat în jurnalele de cumpărări, încălcând astfel prevederile Legii nr. 82/1991 a contabilității, actualizată, coroborate cu cele ale Codul fiscal.

În concluzie, A., a înregistrat în evidența contabilă și a declarat prin deconturile privind TVA, achiziții de bunuri și servicii taxabile cu cota standard mai mari decât livrările de bunuri și prestări servicii cu cota standard, fapt ce a condus la înregistrarea de TVA de recuperat.

Situația contravine prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscala, care la art. 14 dezbate prevalența conținutului economic al situațiilor relevante din punct de vedere fiscal, menționând în mod expres faptul că veniturile, alte beneficii și elemente patrimoniale sunt supuse legislației fiscale indiferent dacă sunt obținute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerințele altor dispoziții legale. Același articol din Codul de procedura fiscală la alin. (2) precizează faptul că situațiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanță cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condițiile acestui cod. Atunci când există diferențe între fondul sau natura economică a unei operațiuni sau tranzacții și forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operațiuni sau tranzacții, cu respectarea fondului economic al acestora.

Prin urmare, A. nu a făcut dovada deținerii bunurilor destinate revânzării, aferent cărora și-a exercitat dreptul de deducere a taxei solicitată spre rambursare și de asemenea, aceasta nu a făcut dovada respectării prevederilor Codul fiscal, în vigoare la data la care au avut loc operațiunile, cu privire la exercitarea dreptului de deducere a taxei, prevederi conform cărora orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării operațiunilor sale taxabile.

Recurenta mai susține că a solicitat instanței să înlăture concluziile formulate de expert la cap. 3, unde acesta susține că: "nu au fost identificate aspecte care să conducă expertul la concluzia că dreptul de deducere ar fi fost exercitat de contribuabil în mod nejustificat. Nu au fost identificate elemente care să conducă la concluzia că achizițiile nu ar fi fost efectuate în scopul efectuării de operațiuni taxabile. (...) cu atât mai mult cu cât bunurile au fost vândute către C. S.A. și a fost colectat TVA aferent livrărilor." Întrucât doamna expert nu a făcut dovada cu documente justificative a faptului că: "bunurile au fost vândute către C. S.A. și a fost colectat TVA aferent livrărilor."

Prin urmare, în mod corect nu a fost acordat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 2.160.135 RON, reprezentând o parte din taxa solicitată spre rambursare pentru care reclamanta nu a făcut dovada deținerii bunurilor sau livrării acestora cu consecința colectării taxei, fapt pentru care în baza prevederile legale, precum și în baza documentelor avute în vedere de organele de inspecție fiscală, hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii.

Intimata – reclamantă A. a depus întâmpinare la recursurile formulate de recurentele – pârâte, prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs, cu menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin argumente comune.

Din actele în lucrările dosarului rezultă că la data de 25.02.2016, reclamanta A. în România a depus decontul de TVA nr. x/25.02.2016 prin care a solicitat rambursarea sumei de 2.319.214 RON.

În urma depunerii decontului de TVA, organul fiscal competent, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a efectuat inspecția fiscală prealabilă, perioada verificată fiind 09.08.2013-31.01.2016.

Organul fiscal a stabilit obligații suplimentare reprezentând TVA în sumă de 2.160.135 RON, aprobând la rambursare diferența de 159.079 RON.

Rezultatul inspecției fiscale a fost contestat de reclamantă, aceasta solicitând organului fiscal anularea parțială a deciziei de impunere x/27.05.2016 cu privire la baza impozabilă stabilită suplimentar în sumă de 9.000.562 RON și TVA stabilită suplimentar de 2.160.135 RON și recunoașterea dreptului de deducere a sumei de 2.160.135 RON, cu consecința rambursării acesteia.

În urma contestației, pârâta D.G.R.F.P. Timișoara a emis Decizia nr. 6263/473/19.12.2016 prin care a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei.

Împotriva deciziei de soluționare a contestației, a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, reclamanta a formulat prezenta acțiune, solicitând anularea Deciziei nr. 6263/473/19.12.2016 emisă de DGRFP Timișoara, anularea parțială a deciziei F-HD 132 din 27.05.2016, emisă de AJFP Hunedoara, cu privire la baza impozabilă stabilită suplimentar în sumă de 9.000.562 RON și TVA stabilită suplimentar în sumă de 2.160.135 RON, precum și a raportului de inspecție fiscală, în aceleași limite și, pe cale de consecință, obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 2.160.135 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare prin decontul cu sumă negativă nr. x/25.02.2016.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Fiscal Municipal Petroșani, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat corect excepția, în considerarea obiectului dosarului, AJFPH - Serviciul Fiscal Municipal Petroșani având competență directă în soluționarea cererii de rambursare TVA, conform dispozițiilor art. 30 din Legea 207/2015.

De asemenea, instanța de fond a constatat în mod judicios că RIF poate fi atacat împreună cu Decizia de Impunere, cele două acte reprezentând un act administrativ complex, raportul de inspecție fiscală furnizând suportul deciziei de impunere dat fiind că acesta din urmă act nu poate produce singur efecte juridice.

Instanța de fond, judecând cauza în raport de decizia de casare, a admis acțiunea reclamantei, soluție pe care Înalta Curte o consideră temeinică și legală.

Astfel, s-a reținut că susținerile organului fiscal în sensul că reclamanta este doar un intermediar între furnizorii de utilaje și nu a făcut dovada că taxa dedusă și solicitată spre rambursare a fost dedusă în folosul unor operațiuni taxabile așa cum prevede Codul fiscal, nu pot fi primite având în vedere că s-a dovedit că A. a achiziționat instalațiile și furniturile care fac obiectul facturilor de la B., acestea fiind livrate către beneficiarul final C. direct de la partenerii comerciali ai B. descărcările efectuându-se la E., expertul identificând documentele contabile care justifică operațiunile de revânzare a echipamentelor tehnice către C. S.A. și a confirmat înregistrarea acestora în jurnalele de vânzări, respectiv registrele jurnale ale A..

Nici susținerea recurentei D.G.R.F.P. Timișoara în sensul că o vânzare nu poate avea loc înaintea achiziției nu a fost primită, apreciindu-se că nu justifică neacordarea dreptului de deducere, având în vedere pe de o parte faptul că legislația civilă permite expres vânzarea unor bunuri înainte de a fi achiziționate, iar pe de altă parte, în ceea ce privește echipamentele reflectate de facturile din noiembrie- decembrie 2015 în discuție s-a făcut dovada nu doar a livrării dar și a preluării acestora de către beneficiarul final al Proiectului, înregistrarea întârziată a facturilor de achiziție de la B., înregistrate în noiembrie și decembrie 2015, dar care au reflectat o livrare anterioară, datorându-se faptului că emitentul lor, B. nu a întocmit inițial corect facturile, motiv pentru care A. i le-a returnat cu solicitarea de a le întocmi corect, aspect reținut de către expert.

Cu privire la susținerile recurentelor vizând modificările contractului dintre D. în C., Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținmut, pe de o parte că în speță nu s-a contestat susținerea reclamantei că respectivul contract a fost prelungit, iar pe de altă parte modificarea clauzelor respectivului contract este nerelevantă având în vedere că litigiul de față vizează dreptul de deducere al reclamantei, iar în cauză s-a dovedit că toate livrările efectuate de reclamantă către C. au fost recepționate și achitate.

În ceea ce privește susținerile organului fiscal cu privire la obiectul de activitate al sediului permanent în inexistența unui contract între beneficiar și A., ca furnizor, instanța de fond în mod corect a reținut că sediul permanent al A. a fost creat drept consecință a serviciilor prestate de aceasta în România și obținând un cod TVA, era obligatoriu pentru A. să folosească același cod TVA și pentru livrările sale, livrări care nu sunt ale sediului permanent.

Așadar, temeinic și legal s-a constatat că sediul permanent nu este relevant în privința TVA-ului, altfel decât prin faptul că s-a utilizat codul de TVA al acestuia pentru livrările de echipamente ale A..

Instanța de fond a înlăturat corect fiecare dintre argumentele pe care organul fiscal le-a invocat atunci când a determinat TVA-ul nedeductibil contestat.

Facturile au reflectat livrări de echipamente în servicii aferente Proiectului, iar pentru fiecare livrare a fost prezentat documentul de transport în procesul-verbal de recepție de către beneficiar pe platforma de la Paroșeni.

De asemenea, expertul numit în cauză a analizat documentele care i-au fost puse la dispoziție și a conchis că A. a înregistrat în registrele sale contabile facturile care reflecta TVA-ul considerat nedeductibil (depuse în copie la dosar) și că acestea au fost întocmite corect și în acord cu operațiunea comercială pe care o reflectă.

Facturile cuprind toate elementele necesare exercitării dreptului de deducere. Nici AJFPH și nici DGRFPT nu au contestat acest fapt.

Expertul a arătat ca înregistrarea întârziată a facturilor de achiziție de la B. identificată prin CIF x, înregistrate în noiembrie și decembrie 2015 dar care au reflectat o livrare anterioară, s-a datorat faptului că emitentul lor, B. nu a întocmit inițial corect facturile, motiv pentru care A. i le-a returnat cu solicitarea de a le întocmi corect (i.e., cu includerea tuturor elementelor necesare exercitării dreptului de deducere) și, pe de altă parte, acest fapt nu afectează în vreun fel dreptul de deducere.

Nu există vreo normă fiscală care să condiționeze deductibilitatea TVA de deținerea spatiilor de depozitare pentru echipamentele furnizate în cadrul operațiunilor comerciale.

Sediul permanent al A. având obținut un cod TVA, era obligatoriu pentru A. conform legislației în materie sa folosească același cod TVA în pentru livrările sale, livrări care nu sunt ale sediului permanent așa cum a punctat de altfel și expertul fiscal.

Așadar, sediul permanent în speță nu are influență în privința TVA altfel decât prin faptul că s-a utilizat codul de TVA al acestuia pentru livrările de echipamente ale A..

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului în a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile în criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările în completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 54 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ în fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2023.