ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2133/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.06.2021, sub nr. x/2021 reclamanta A. S.A. a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017 constând: 1. în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 6/9/2021 penalitățile fiind în cuantum de 12227,5 RON; 2. în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, pe cale de excepție, în principal ca inadmisibilă, iar în secundar ca tardivă.

La rândul său, reclamanta a depus note scrise prin intermediul cărora a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517 din 27.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin raportare la decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, la data de 28.03.2022, reclamanta a depus cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2022

Prin sentința nr. 612 din 29 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată; a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de pârâtul Fondul de Farantare a Asiguraților; a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței nr. 612 din 29 martie 2022 a Curții de Apel București a exercitat recurs reclamanta A. S.A., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, iar în subsidiar rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a susținut că prin soluția pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea este nemotivată, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în susținerea excepției de nelegalitate invocate a precizat că prin decizia nr. 16517/27.08.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererile de plată formulate de A., invocând prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia plata creanțelor de asigurare, de către FGA, se poate face în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, intimatul-pârât apreciind astfel în mod nelegal, prin interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 213/2015, că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, aspect ce reiese din considerentele deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, citate în cuprinsul cererii de recurs.

Așadar, raportat la cele stabilite prin decizia amintită, rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptățită să solicite Fondului desdăunarea, iar noțiunea de "creanță de asigurare" cuprinde și creanța transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogației legale și cu privire la care se exercită dreptul de regres.

A mai susținut că obligația de garantare ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, ceea ce înseamnă că obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare și că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

De asemenea, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege raportat la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecția oferită de lege. Or, o atare situație ar încălca, în opinia recurentei, principiul egalității și ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Ca urmare, este evident că în baza deciziei nr. 29/1990, decizia FGA nr. 16517 din 27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prima instanță ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admițând excepția de nelegalitate invocată.

În schimb, în susținerea soluției pronunțate, prima instanță a reținut doar faptul că decizia cu privire la care a fost invocată excepția reprezintă un act administrativ individual, a cărui legalitate poate fi verificată doar pe cale acțiunii principale, nu și pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, soluția fiind astfel nelegală din perspectiva textului de lege menționat.

În opinia recurentei, art. 4 din Legea nr. 554/2004 consacră posibilitatea verificării legalității unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, oricând și indiferent de emitentul actului administrativ, iar unde legea nu distinge sau nu impune condiții suplimentare, nici părțile sau instanța nu pot distinge sau impune restricții suplimentare.

În continuare, a invocat decizia Curții Constituționale nr. 426 din 10 aprilie 2008, din care a citat considerentele apreciate relevante, și a conchis afirmând că, chiar dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată și pe cale acțiunii principale, este evident că instanța putea și trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, soluția de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate. De altfel, susține recurenta, prin respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate pentru unicul motiv că decizia nr. 16517/27.08.2018, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acțiune directă, prima instanță a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost susținută de recurentă din perspectiva nemotivării sentinței cu privire la excepția de nelegalitate, arătând că prima instanță nu a indicat deloc care sunt argumentele juridice, raționamentele logico-juridice care au stat la baza opiniei potrivit căreia legalitatea deciziei nr. 16517 nu poate fi verificată pe cale incidentală. În concluzie, a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, motivarea sentinței atacate necorespunzând cerințelor legale, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanțelor naționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În fine, a arătat că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraților, prima instanță a încălcat prevederile legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

Astfel, acțiunea reclamantei tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor și lipsa societății reclamante de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită. Pentru obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, este necesar să fie îndeplinite cele patru condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să existe o faptă ilicită (în speță să existe un act administrativ nelegal); actul să fi cauzat un prejudiciu și între efectele actului și prejudiciu să existe raport de cauzalitate, iar autoritatea să fi fost în culpă.

Deși prima instanță a considerat că acțiunea în despăgubiri este inadmisibilă în condițiile în care decizia nr. 16517/27.08.2018 nu a fost declarată nelegală, în realitate, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, în speță acesta fiind reprezentat de refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor, așa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018.

În contextul pronunțării și publicării deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a considerat recurenta că este evident caracterul nelegal al deciziei nr. 16517/27.08.2018.

În plus, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de Fondul de Garantare a Asiguraților și prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate, anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor mențiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri menționate expres în decizie. Prin urmare, această decizie conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 cereri de plată menționate în anexa 2, la baza refuzului tuturor acestor cereri stând aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și a noțiunilor de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Această decizie a Fondului de Garantare a Asiguraților, nr. 18140/28.01.2019, a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 și a fost desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.11.2021, astfel că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, prima instanță putând astfel să rețină ca îndeplinită această condiție fie în baza soluției pronunțate în dosarul nr. x/2021, de anulare a deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Or, a concluzionat recurenta, condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea deciziei nr. 16517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, prima instanță a încălcat normele de drept material ce reglementează condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice, fiind incident motivul invocat în sprijinul admiterii recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 iulie 2022, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În privința excepției de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, a solicitat să se constate că soluția primei instanțe este legală și temeinică, impunându-se menținerea ei ca atare, la fel ca și soluția pronunțată pe fondul pretențiilor deduse judecății, care este expresia analizării în mod corect a dispozițiilor legale aplicabile.

La data de 24 aprilie 2023 recurenta-reclamantă a depus o cerere de suspendare a judecății cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei sector 2 București.

La termenul de dezbateri din 27 aprilie 2023, Înalta Curte a respins cererea recurentei de suspendare a judecății, reținând că prin raportare la obiectul prezentei cauze nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege invocat, și a reținut spre soluționare recursul dedus judecății.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a apărărilor invocate de intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, raportat la dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Sub aspect factual, Înalta Curte reține că prin cererea de plată înregistrată la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/04.04.2017, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat plata sumei de 4084 RON reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său, pe care era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A., cu privire la care Tribunalul Sibiu a admis, prin sentința nr. 132/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, cererea formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind deschiderea procedurii falimentului, hotărâre rămasă definitivă prin neapelare.

Prin intermediul cererii introductive ce face obiectul prezentei cauze reclamanta a formulat o acțiune în despăgubiri împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, considerând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unui atare demers cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin refuzul plății creanțelor de asigurare solicitate la plată.

În susținerea pretențiilor sale reclamanta s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat în apărare faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluționată în sensul respingerii prin decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată deși i-a fost comunicată, și nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019 cum pretinde reclamanta.

Față de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat prin notele scrise depuse la dosarul de fond, excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-și demersul pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate și a admis excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, respingând ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

Împotriva sentinței de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând sentința de fond sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o soluție corectă, motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, care reflectă respectarea regulilor de procedură și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri, în temeiul unui astfel de motiv de recurs, numai atunci când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o atare sancțiune a nulității nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci exclusiv în acele situații în care s-a adus părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor,oralitatea, nemijlocirea,continuitatea,dreptul la apărare,rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței.

Așadar, sub imperiul acestui caz de casare se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit.

În speță, recurenta susține că prima instanță trebuia să verifice legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției pentru unicul motiv că această decizie poate fi atacată, ca orice alt act administrativ, cu acțiune directă, fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate.

Având însă în vedere natura juridică a excepției de nelegalitate, care constituie un mijloc de apărare ale cărui efecte se produc asupra fondului raportului juridic litigios, precum și motivul de inadmisibilitate reșinut în sentință, deși recurenta a susținut că soluția instanței de fond este contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate, argumentația dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs poate fi subsumată greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, ce intră în sfera de aplicare a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și va fi analizată în cadrul acestui motiv de nelegalitate.

A mai criticat recurenta sentința de fond și din perspectiva nemotivării hotărârii cu privire la soluția pronunțată asupra excepției de nelegalitate, clamând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și arătând că prima instanță nu a indicat care sunt argumentele juridice ce au stat la baza opiniei exprimate, în sensul că legalitatea deciziei nr. 16517 nu poate fi verificată pe cale incidentală. Cu alte cuvinte, a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, motivarea sentinței atacate necorespunzând cerințelor legale, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanțelor naționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile în materie.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textele reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, în speță sentința recurată prezentând un raționament logico-juridic fundamentat pe valorificarea materialului probator administrat, iar motivarea acesteia face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe asupra excepției de nelegalitate, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, între altele, la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă în reaslitate o greșită interpretare și aplicare a normelor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate."

Excepția de nelegalitate este reglementată ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalității actului administrativ diferită de acțiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

Verificarea admisibilității excepției de nelegalitate se face prin prisma următoarelor condiții: excepția să vizeze un act administrativ individual, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004; actul administrativ individual în discuție să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României și art. 5 din Legea nr. 554/2004; soluția ce urmează a fi pronunțată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, condiția relevanței acestei excepții de nelegalitate presupunând afirmarea și demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepției, în raport cu obiectul și circumstanțele cauzei.

Din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, citate supra, reiese că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, astfel că raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă și destinatarul actului nu este modificat și nici stins. În schimb, produce consecințe asupra raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va judeca litigiul fără a mai ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, devenind lipsite de suport susținerile părții care își fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

În prezenta cauză, decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, ce face obiectul excepției de nelegalitate, reprezintă, așa cum a reținut în mod corect și judecătorul fondului, actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate este invocată în susținerea cererii de despăgubiri, iar o soluție de admitere a excepției de nelegalitate a acesteia ar avea drept consecință înlăturarea deciziei de la soluționarea cauzei, iar nu anularea actului, cum pretinde recurenta. Or, acțiunea în despăgubire formulată pe cale separată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 are ca premisă existența unei acțiuni distincte în anularea actului administrativ considerat vătămător, în cadrul căreia nu s-au solicitat despăgubiri pentru că la momentul formulării ei reclamantul nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască întinderea pagubei cauzate. Așadar, date fiind particularitățile cauzei, este corectă concluzia potrivit căreia legalitatea actului administrativ cu caracter individual atacat nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepției de nelegalitate în cadrul procesului având ca obiect acordarea de despăgubiri, o eventuală admitere a excepției de nelegalitate nefiind în măsură a suplini condițiile de admisibilitate deduse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, urmează a fi menținută soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate invocate de reclamantă.

Cât privește soluția pronunțată asupra pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte reține că și aceasta este întemeiată și legală, criticile recurentei fiind nefondate.

Potrivit textului de lege invocat în susținerea criticilor formulate prin cererea de recurs de către recurenta-reclamantă, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, întrucât soluția primei instanțe reflectă o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită a prevederilor legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice, considerând că în mod greșit a reținut prima instanță inadmisibilitatea acțiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante și în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte constată că acțiunea formulată în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este, într-adevăr, inadmisibilă față de starea de fapt reținută.

Deși este real că prin decizia nr. 18140/28.01.2019, la care s-a raportat recurenta, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de aceasta, în temeiul acelorași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această decizie invocată în susținerea acțiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze nu a analizat și nu a respins și cererea de plată a sumei de 4084 RON, înregistrată la FGA sub nr. x/04.04.2017, cum în mod greșit pretinde recurenta.

Așa cum rezultă din soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019, în cadrul căruia a fost contestată și anulată decizia nr. 18140/28.01.2019, intimatul-pârât a fost obligat să soluționeze pe fond cererile de plată ale reclamantei nr. 33355 și nr. 33356, ambele din data de 18.10.2018.

Pe de altă parte, cererea de plată în discuție în prezentul litigiu a fost soluționată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, necontestată, astfel cum susține în apărare intimatul-pârât, considerentele și dispozitivul acesteia confirmând o atare concluzie.

Întrucât din interpretarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat în susținerea pretențiilor formulate, reiese că este deschisă calea unei astfel de acțiuni pentru solicitarea de despăgubiri numai în acele situații în care persoana vătămată a cerut și obținut anularea actului administrativ, însă nu a solicitat, concomitent cu anularea actului administrativ, și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin actul administrativ tipic sau asimilat, iar în prezenta cauză nu s-a făcut dovada anulării deciziei nr. 16517/27.08.2018 prin care a fost soluționată, în realitate, cererea de plată în discuție, Înalta Curte constată că în mod corect a respins prima instanță acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă. Aceasta, întrucât acțiunea pentru acordarea de despăgubiri în baza normelor legale invocate are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Cum la momentul introducerii acțiunii în despăgubire, recurenta-reclamantă nu a invocat un act administrativ al cărui caracter nelegal să fi fost constatat pe calea acțiunii în anulare, de către o instanță de contencios administrativ, nu se poate reține că în privința acesteia a luat naștere dreptul de a solicita despăgubiri pentru pretinse prejudicii cauzate prin emiterea deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind în măsură să conducă la casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate, inclusiv sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii de suspendare a judecății cauzei, soluție ce nu a fost criticată.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, astfel cum au fost precizate și dovedite cu înscrisurile atașate la dosar, Înalta Curte constată că, raportat la soluția ce se va pronunța asupra recursului analizat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 612 din 29 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.