Decizia nr. 972/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 14.06.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 pârâtul să fie obligat la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând: - în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 06.09.2021 penalitățile sunt în cuantum de 5835.31 RON; - în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a arătat că solicită obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin întâmpinare, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea acțiunii, pe cale de excepție, în principal ca inadmisibilă, iar în secundar, ca tardivă. La termenul de judecată din data de 26.11.2021 reclamanta A. a depus note scrise prin care a arătat că înțelege să invoce excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018 prin raportare la Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Consideră că Decizia nr. 16517/27.08.2018, prin care FGA a respins cererile de plată formulate de A. invocând prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora plata de către FGA a creanțelor de asigurare se poate face în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, este un act administrativ nelegal.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 287 din data de 18.02.2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, excepția tardivității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate. A admis excepția inadmisibilității formulării excepției de nelegalitate și a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă. A respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 287 din data de 18.02.2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta A. S.A. a arătat că prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea demarată A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor. Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut că, în realitate, soluționarea cererii de plată cu privire la care a fost formulată prezenta acțiune a intervenit prin Decizia FGA 16.517/27.08.2018, iar nu prin Decizia FGA 18.140/28.01.2019 - așa cum a susținut A.. Or, Decizia 16.517/27.08.2018 nu a fost atacată de A. în temeiul Legii nr. 213/2015, prin urmare în speță nu este îndeplinită condiția existenței unui act administrativ nelegal - condiție pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității administrative. În realitate, hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor legale. Prin respingerea acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prima instanță consideră că de vreme ce Decizia nr. 16517 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acțiunea în despăgubiri este neîntemeiată. În realitate, însă, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speță, actul administrativ nelegal este refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., așa cum a fost el exprimat din Decizia 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018. Este adevărat că de cele mai mult ori, caracterul ilegal al actului administrativ este contestat fie în cadrul aceleași acțiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, deoarece doar în acest mod prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative este îndepărtată. Cu toate acestea, în condițiile pronunțării și publicării deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei 16.517 este evident. Astfel, prin Decizia 29/2020 se arată: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment." Și "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment". Așadar, rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptățită să solicite Fondului desdăunarea iar noțiunea de "creanță de asigurare" cuprinde și creanța transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogației legale și cu privire la care se exercită dreptul de regres. Prin urmare, susținerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor și nu la creanță este eronată. Obligația de garantare ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Așadar, obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate. Prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecția oferită de lege. O atare situație ar încălca principiul egalității (principiu constituțional și principiu general al dreptului civil) și ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor (ca fiecărui risc asigurat să i se asigure, într-o limită stabilită de lege, repararea). Prin soluția pronunțată, prima instanță a procedat la valorificarea efectelor Deciziei nr. 16.517, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 publicată în data de 15.06.2020 în Monitorul Oficial și devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ. Decizia nr. 18140/28.01.2019 conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și mai ales a noțiunilor de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor. Or, Decizia nr. 18140/28.01.2019 a fost atacată și desființată prin hotărârea pronunțată de ICCJ în data de 19.11.2021 în dosarul nr. x/2019. Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție fie în baza soluției pronunțate de ICCJ în dosarul nr. x/2019 - respectiv anularea Deciziei nr. 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 pronunțate împotriva Deciziei nr. 16.517/27.08.2018. Condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea Deciziei nr. 16.517 printr-o hotărâre anterioară, apreciază că prima instanță încalcă normele de drept materiale care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice. Pe cale de consecință, față de cele arătat mai sus, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanței și trimiterea cauzei spre judecare pe fond la Curtea de Apel București. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților critică considerentele hotărârii primei instanțe în sensul că, soluția a fost pronunțată cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, precum și cu încălcarea art. 2, alin. (3), art. 1l și art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și art. 18 alin. (3) și art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015. Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri de la FGA, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum instanțele de judecată din întreaga țară au statuat, precum și cum a stabilit ICCJ în mod repetat. Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât susține că, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Așa cum a învederat prin întâmpinare, cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestată în cadrul dosar x/2018 Prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă. Prin această sentință se reține: "Anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018. Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată (s.n.) formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON..." Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să reanalizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia nr. 14452/2018, aceasta decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desființată de instanță în mod definitiv. Prin ultima critică, recurentul-pârât susține că, în mod greșit prima instanță a considerat că acțiunea ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 213/2015, respingând excepția prescripției în temeiul acestor dispoziții. Instanța de fond a respins această excepție prin raportare la dosarul x/2019, invocat de intimata A., deși anterior instanța statuase că acest dosar a avut ca obiect decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie ce nu privea cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, iar cererea de plată invocată de reclamantă în cauza de față face obiectul deciziei nr. 16517/27.08.2018, necontestată. Pornind de la această premisă, instanța consideră greșit că termenul de prescripție nu s-a împlinit, având în vedere efectul intreruptiv al hotărârii judecătorești din dosarul nr. x/2019. Suplimentar, instanța de fond argumentează că prescripția nu s-ar fi împlinit și din perspectiva dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015. Cele două ipoteze analizate de instanța de fond în respingerea excepției sunt greșite, prima, pornind de la un demers judiciar ce nu are legătură cu prezenta cauză - așa cum instanța de fond statuase de altfel mai înainte -, iar a doua, ignoră prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabilesc ca premisă/condiție a solicitării despăgubirilor de la autoritatea administrativă exercitarea acțiunii în anularea actului administrativ tipic sau asimilat ce a generat încălcarea unui drept sau interes legal. Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident și înlăturarea considerentelor sentinței criticate având în vedere motivele de recurs mai sus învederate, cu menținerea soluției de respingere în tot a acțiunii A..

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. 6.1. Analizând cu prioritate cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată, iar acest caz de suspendare are în vedere existența unui alt dosar, aflat pe rolul instanțelor de judecată, a cărui soluționare ar putea avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, problemă de a cărei rezolvare depinde soluția din procesul pendinte aflându-se în strânsă legătură. În cauza dedusă judecății, prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Curții de Apel București s-a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 06.09.2021 penalitățile sunt în cuantum de 5835.31 RON și în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În dosarul nr. x/2022 înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să se constate caducitatea deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 și existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererilor de plată la care aceasta se referă și sunt menționate în anexa 1 la acțiune și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererilor de plată menționate în anexa 1 la prezenta acțiune. Având în vedere obiectul celor două dosare este diferit, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei de față nu depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2022 atât timp cât prin decizia FGA contestată în cadrul dosarului menționat nu a fost soluționată și cererea de plată ce formează obiectul prezentului dosar. 6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată ulterior, prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, cererea de plată nr. x/04.04.2017 a făcut obiectul Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 și a fost respinsă, context în care atât timp cât această decizie nu a fost anulată în urma controlului judecătoresc se bucură de prezumția de legalitate. De asemenea, s-a reținut că acțiunea în constatarea caducității Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 ce face obiectul dosarului nr. x/2022 nu poate constitui premisa aplicării dispozițiilor art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, în prezenta cauză. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea în despăgubiri este neîntemeiată atât timp cât, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar acest act este reprezentat de Decizia 16.517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018 în cuprinsul căreia FGA a refuzat să dea curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A.. Înalta Curte constată că această critică este nefondată și va fi respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererile de plată formulate de S.C. A. S.A. cu privire la suma de 2.019.021,68 RON (între care și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, menționată la poziția nr. 82 din anexa nr. 2 a deciziei nr. 16517/27.08.2018), iar această decizie nu a fost contestată de recurenta-reclamantă și a dobândit caracter definitiv. În acest context, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante în sensul că prima instanță ar fi trebuit să rețină ca fiind îndeplinită condiția privind "nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor" în raport de soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 prin care a fost desființată Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 și care ar fi trebuit aplicate cu privire la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, atât timp cât considerentele celor două hotărâri (cea pronunțată în dosarul nr. x/2019 și cea pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu vizează analiza temeiniciei deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților. De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată. Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. În acest context, Înalta Curte constată că, prima instanță în mod corect a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că acordarea de despăgubiri este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii și în raport de care, printr-o hotărâre judecătorească au fost recunoscute pretențiile persoanei vătămate, însă faptul că cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului de daună nr. x cu privire la suma de 1949 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat al intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de a da eficiență cererii de plată prin raportare la o altă situație de fapt reținută de către instanța de judecată cu privire la un alt act administrativ - Decizia nr. 18140/28.01.2019, ce a fost desființată în dosarul nr. x/2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește noțiunea de "creanță de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noțiunea de "creditor de asigurare" precum și a art. 15 alin. (2) din același act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva considerentelor hotărârii instanței de fond, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă." În raport de aceste dispoziții, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe nu a fost pronunțată cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, având în vedere că cererea dedusă judecății a fost respinsă ca neîntemeiată, iar recurentul-pârât nu a fost obligat la plata sumei ce a făcut obiectul cererii de plată. Cu privire la cea de-a doua critică, prin care recurentul-pârât susține că, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut caracterul său admisibil în raport de dispozițiile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. De altfel, întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Așa fiind, respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată. Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat. Prin ultima critică, recurentul-pârât susține că, în mod greșit prima instanță a considerat că acțiunea ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției în temeiul acestor dispoziții. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 2503 alin. (1) din C. civ., conform cărora: dacă dreptul la acțiune privind un drept principal nu se stinge, nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii acestuia, nu se sting, precum și în raport de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Dreptul petenților la acțiune contra Fondului pentru plata creanțelor de asigurări, după înregistrarea de către aceștia a cererilor de plată, se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, moment de la care Fondul este îndreptățit să efectueze plăți." În acest context, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea intimatului-pârât la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/04.04.2017 prin emiterea Deciziei nr. 16517/27.08.2018 și înregistrată pe rolul instanței la data de 04.06.2021, a fost exercitată cu respectarea termenului de prescripție. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, ca neîntemeiată și va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât.