ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1822/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.06.2021, sub numărul x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciul cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând în: penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, penalitățile până la 06.02.2021 fiind de 18.499,19 RON; în subsidiar despăgubiri reprezentând dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă sau ca tardivă și, în subsidiar, ca nefondată. La data de 06.12.2021, reclamanta a depus note scrise prin care a invocat excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1912 din 13 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă în privința deciziei F.G.A. nr. 16517/27.08.2018, ca inadmisibilă; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1912 din 13 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut, sub un prim aspect, că prin soluția pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea este nemotivată, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ. După expunerea împrejurării ce a generat necesitatea invocării excepției de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018 în fața primei instanțe, recurenta-reclamantă a arătat că motivul respingerii cererii de plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților a constat în depășirea plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, invocându-se prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Intimatul-pârât a apreciat în mod nelegal că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, aspect care rezultă fără îndoială din considerentele Deciziei nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curțe de Casație și Justiție în dezlegarea unei probleme de drept, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs. În opinia recurentei-reclamante, din considerentele deciziei anterior citate reiese că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptățită să solicite Fondului desdăunarea, iar noțiunea de "creanță de asigurare" cuprinde și creanța transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogației legale și cu privire la care se exercită dreptul de regres, astfel că este eronată susținerea intimatului-pârât potrivit căreia plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor și nu la creanță. Totodată, având în vedere că obligația de garanție ia naștere odată cu încheierea contractului de asigurare și devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, obligația de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligațiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate. De altfel, a arătat recurenta-reclamantă, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege, prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare, reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecția oferită de lege. În plus, o atare situație ar încălca principiul egalității și ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor. Pentru motivele expuse, ținând cont că în acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată în dezlegarea unei probleme de drept, recurenta-reclamantă a concluzionat că decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admițând excepția de nelegalitate. Criticând argumentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, a arătat că această soluție este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, redat în recurs, întrucât acest text de lege consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, oricând și indiferent de emitentul actului administrativ, iar acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiții suplimentare, nu se poate distinge nici de către părți sau de către instanță sau să se impună restricții suplimentare. În continuare, a evocat decizia Curții Constituționale nr. 426 din 10 aprilie 2008 și a afirmat că, indiferent dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată și pe calea acțiunii principale, instanța putea și trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, soluția de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate. Prin respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate, pentru niciun alt motiv decât acela că decizia respectivă, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acțiune directă, recurenta a considerat că prima instanță a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, a apreciat că, deși prima instanță susține că legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 nu poate fi verificată pe cale incidentală, nu indică argumentele juridice sau care sunt raționamentele logico-juridice care stau la baza unei astfel de soluții. În susținerea opiniei exprimate a expus considerente de ordin doctrinar și jurisprudențial referitoare la obligația motivării unei hotărâri judecătorești, atât din perspectiva doctrinei și jurisprudenței naționale, cât și din perspectiva jurisprudenței europene, și a concluzionat că motivarea primei instanțe cu privire la excepția de nelegalitate nu corespunde cerințelor legale dezvoltate în jurisprudența națională și europeană invocate. Altfel spus, prima instanță a considerat că decizia nr. 16517 din 27.08.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților nu poate fi verificată decât pe calea acțiunii principale, neoferind niciun argument în sprijinul acestei rețineri. Sub un al doilea aspect, sentința de fond a fost criticată pentru pretinsa nelegalitate a soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, considerând că prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice. A expus recurenta temeiul formulării acțiunii, prin intermediul căreia tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor și prin lipsirea sa de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită, precum și condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite (în speță existența unui act administrativ nelegal) actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate și autoritatea să fi fost în culpă, și a conchis prin a susține că angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speță, actul administrativ considerat nelegal este refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor pe care le-a formulat, așa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018. A susținut că, deși de cele mai multe ori, caracterul ilegal al actului administrativ este constatat fie în cadrul aceleiași acțiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, în condițiile pronunțării și publicării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al deciziei nr. 16517 este evident. Prin urmare, prima instanță ar fi trebuit să procedeze la analizarea și admiterea excepției de nelegalitate și este evident că și condiția existenței actului administrativ nelegal pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât ar fi fost îndeplinită. Mai mult decât atât, a susținut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze, a fost reiterat și prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor mențiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menționate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019. Așadar, decizia FGA menționată anterior (care a fost desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021) conține în mod expres refuzul intimatului-pârât de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2, iar la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și, mai ales, a noțiunii de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor. Concluzionând, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție, fie în baza soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea și admiterea excepției de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018. Totodată, condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea deciziei nr. 16517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanță a încălcat normele de drept material care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice. Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală. Referitor la motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, având în vedere că nu au fost arătate normele de drept material care au fost încălcate de instanța de fond. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că este nefondat, sentința recurată cuprinzând în mod clar motivele pentru care s-a decis în sensul respingerii excepției de nelegalitate și a acțiunii formulate, ca inadmisibile. A mai susținut intimatul că anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019 nu poate fi invocată în prezentul litigiu, întrucât acest act administrativ nu privește cererea de plată în discuție. Asadar, lipsește acțiunea în anularea actului administrativ considerat nelegal. În subsidiar, a arătat că, în opinia sa, în contextul în care decizia nr. 16517/2018 nu a fost contestată, actiunea poate fi considerată ca lipsită de interes. Pe fond, intimatul a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, 1357 si urm. C. civ. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 27 martie 2023, recurenta-reclamantă a depus o cerere de suspendare a judecății prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, cererea fiind comunicată intimatului-pârât. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Preliminar, analizând cererea de suspendare a judecății prezentului recurs până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, formulată de recurenta-reclamantă, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele motive: Demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze privește solicitarea reclamantei A. S.A, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, de obligare a pârâtului FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciul cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017, constând în: penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, penalitățile până la 06.02.2021 fiind de 18.499,19 RON; în subsidiar, la plata despăgubirilor reprezentând dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În susținerea cererii de suspendare a judecății recurenta-reclamantă a arătat că se impune dispunerea acestei măsuri ținând cont de faptul că a promovat acțiune în obligarea intimatului-pârât la soluționarea cererilor de plată și constatarea caducității deciziei nr. 16517/27.08.2018, în contextul în care intimatul-pârât a invocat în apărare decizia menționată, prin care a respins o serie de cereri de plată formulate de A., decizie cu privire la care a susținut că nu a fost contestată și continuă să producă efecte, iar A. a solicitat autorității pârâte să dea curs cererilor sale de plată față de efectele obligatorii ale deciziei nr. 29/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Față de apărările intimatului-pârât din prezenta cauză, a considerat recurenta că dreptul său la plata penalităților, ca accesoriu al dreptului la despăgubiri, ar putea depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2, fiind îndeplinite, în opinia acesteia, condițiile pentru suspendarea judecății prezentei cauze. În conformitate cu prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, acest text de lege reglementând un caz de suspendare facultativă, ceea ce presupune o analiză din partea instanței a oportunității suspendării judecății cauzei, în raport de elementele acesteia. Așadar, în sensul acestor prevederi legale, suspendarea judecății cauzei este facultativă, neconstituind o obligație pentru instanță. Pornind de la aceste considerente Înalta Curte apreciază, raportat la pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nefiind necesară suspendarea judecării recursului, deoarece litigiul poate fi judecat indiferent de soluția ce urmează a fi pronunțată în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2. Prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecății cauzei. 2.2. În cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că nu au fost arătate normele de drept material care au fost încălcate de instanța de fond. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut că s-au încălcat normele de drept material care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice. Deși nu a invocat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile părții recurente se încadrează în acest text de lege, astfel că excepția nulității recursului urmează să fie respinsă. 2.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Cu referire la situația de fapt care a dus la situația litigioasă dintre părți, prezintă relevanță cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/04.04.2017, prin care recurenta-reclamantă a solicitat plata sumei de 6203,62 RON reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său CASCO, pe care era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A., ca urmare a deschiderii procedurii de faliment în privința acestui asigurător. Prin intermediul cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze reclamanta a promovat o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 19 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, considerând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru promovarea acțiunii în scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin refuzul plății creanțelor de asigurare solicitate la plată. În susținerea pretențiilor formulate s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019 care a fost anulată prin Decizia nr. 5732/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat în apărare inadmisibilitatea acțiunii, motivat de faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluționată în sensul respingerii prin decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată în instanță, deși a fost comunicată la data de 03.09.2018, și nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019 invocată de partea reclamantă. Față de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-și demersul pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004. Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate și a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, respingând-o pe acest temei. Învestită cu soluționarea cererii de recurs formulată de reclamantă, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate. Recurenta-reclamantă a criticat soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ.. În acest sens, a susținut că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că hotărârea este nemotivată, fiindu-i încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat soluția cu respectarea regulilor de procedură ce reglementează această instituție, analizând, cu prioritate, condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate. Faptul că a respins ca inadmisibil demersul părții, urmarea neîndeplinirii condiției de admisibilitate reținute, nu înseamnă că i-a încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, deoarece, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența europeană și în cea națională, accesul la justiție nu este unul absolut, putând fi limitat în anumite condiții prevăzute de lege. Inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește aceasta, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, inclusiv reglementarea unor condiții de admisibilitate a acțiunii în speța analizată, fiind de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură cum sunt cele prevăzute pentru soluționarea excepției de nelegalitate. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate." Excepția de nelegalitate este reglementată ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalității actului administrativ diferită de acțiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică. Totodată, prezintă relevanță dispozițiile alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 conform cărora: "În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată." Așa cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, astfel încât raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă și destinatarul actului nu este modificat și nici stins. În schimb, admiterea acestei excepții produce consecințe asupra raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va judeca litigiul fără a mai ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susținerile părții care își fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv. Or, în prezenta cauză, decizia nr. 16517/27.08.2018 care face obiectul excepției de nelegalitate reprezintă practic actul administrativ a cărui nelegalitate este invocată în susținerea cererii de despăgubiri din prezenta cauză, iar o soluție de admitere a excepției de nelegalitate a acesteia ar avea drept consecință înlăturarea deciziei de la soluționarea cauzei pendente, iar nu anularea cum solicită partea recurentă-reclamantă și cum prevede în mod expres art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia s-au solicitat despăgubirile. Așadar, legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce formează din această perspectivă obiectul cauzei, nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acțiunii în anulare, date fiind particularitățile cauzei. Având în vedere că în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, Înalta Curte constată că motivarea sentinței de fond respectă aceste cerințe, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra acesteia. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs din perspectiva încălcării regulilor de procedură și a nemotivării hotărârii sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției de nelegalitate, nu sunt fondate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivelor de nelegalitate invocate, deoarece ipotezele susținute nu se verifică în speță. Cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii, recurenta-reclamantă a susținut că s-au încălcat normele de drept material care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. În esență, așa cum s-a arătat, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită a cadrului legislativ incident în materia răspunderii patrimoniale a autorității publice, respectiv a dispozițiilor art. 19 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greșit a reținut prima instanță inadmisibilitatea acțiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților. Contrar susținerilor recurentei-reclamante și în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte constată că acțiunea formulată de parte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă raportat la situația de fapt constatată. Deși este adevărat că prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de recurenta-reclamantă, în temeiul acelorași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această decizie la care se raportează partea în susținerea acțiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze nu a analizat și respins și cererea de plată a sumei de 6203,62 RON, înregistrată sub nr. x/04.04.2017, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă. Așa cum rezultă din soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia a fost contestată și anulată decizia nr. 18140/28.01.2019, intimatul-pârât a fost obligat să soluționeze pe fond cererile de plată ale reclamantei nr. 33355 și nr. 33356, ambele din data de 18.10.2018. De altfel, în mod corect au fost înlăturate de prima instanță alegațiile reclamantei și s-a reținut faptul că din conținutul deciziei nr. 18140/28.01.2019 rezultă în mod explicit, că prin intermediul acesteia au fost respinse doar 2 cereri plată, menționate în Borderoul nr. 3 fără legătură cu dosarul de daună în care a fost pretinsă plata sumei de 6203,62 RON. Totodată, în mod just a observat judecătorul fondului și faptul că prin Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019 nu sunt soluționate, în sensul respingerii, cererile menționate în Borderoul nr. 2, ci sunt reluate considerentele potrivit cărora toate cererile de plată, care nu sunt incluse în Borderoul 1 (privind cererile acceptate la plată până la atingerea plafonului), inclusiv cele două cereri din Borderoul 3, nu au putut fi soluționate în fond ca urmare a depășirii acestui plafon, cu consecința însă a respingerii doar a celor 2 cereri de plată din Borderoul nr. 3. Pe de altă parte, cererea de plată în discuție în prezentul litigiu, a fost soluționată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, astfel cum reiese fără putință de tăgadă din probele administrate în dosar, inclusiv considerentele și dispozitivul acesteia confirmând această concluzie, decizie cu privire la a cărei contestare nu au fost administrate probe. Întrucât din prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat în susținerea pretențiilor formulate, rezultă că admisibilitatea unei asemenea acțiuni în daune este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios, în anularea unui act administrativ, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorității publice se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actului administrativ, anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din același act normativ, și având în vedere că în speță nu s-a făcut dovada anulării deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care a fost soluționată, în realitate, cererea de plată aflată în litigiu, instanța de control judiciar constată că în mod corect a admis instanța de fond excepția inadmisibilității acțiunii și a respins pe acest temei acțiunea reclamantei. Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de recurenta-reclamantă, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate. 2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru motivele arătate la pct. II. 2.1. din prezenta decizie, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de recurenta-reclamantă, iar pentru motivele arătate la pct. II. 2.1., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare. Pentru argumentele expuse la pct. II. 2.3 din decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de reclamanta, ca nefondat.