ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5732/2021

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.02.2019, sub numărul unic de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care această refuză plata către A. a sumei totale de 3.579,8 RON ("Decizia FGA"), rezultată dintr-un număr de 2 de cereri de plată menționate în borderoul nr. 3 anexat Deciziei FGA, cu consecință obligării FGA la plată sumelor solicitate de A., conform cererilor de plată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 256 de la data de 12 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 256 de la data de 12 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de recurs, reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de recurs, casarea sentinței civile atacate, iar, în urma rejudecării, pe fond, admiterea în integralitate acțiunii A..

În dezvoltarea motivului de casare invocat a arătat recurenta- reclamantă faptul că prima instanță a interpretat în mod greșit instituția subrogației prevăzute în dreptul civil la art. 2.210 C. civ. prin raportare la prevederile Legii nr. 213/2015, în măsura în care este depășit plafonul de garantare.

Prin urmare, C. civ. stabilește cu titlu de principiu dreptul asigurătorului care a acoperit prejudiciului in baza contractului de asigurare de a se îndrepta împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Așadar, posibilitatea asigurătorului de a recupera sumele plătite cu titlu de despăgubiri este consacrată expres de C. civ. și face parte din regulile generale aplicabile contractului de asigurare, fără ca această posibilitate a asigurătorului să intre în contradicție cu caracterul aleatoriu al contractului de asigurare.

Cu toate acestea, dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare este necondiționat de existența unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta și-a dezdăunat asiguratul.

Prin urmare, considerentele instanței în sensul ca A. si-ar fi despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare facultativă, iar încheierea acestor contracte implica anumite riscuri, inclusiv riscul privind incertitudinea recuperării indemnizației de asigurare, nu pot fi primite pentru a bloca acest drept al A. de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ținut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, creează acest drept în favoare asigurătorului.

A. se subroga in drepturile persoanei păgubite și se îndreaptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA, cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - B. - ar fi trebuit să le plătească. Prin urmare, în mod greșit, a statuat pârâtul că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate/care ar mai fi de încasat, chiar dacă aceste sume rezultă din dosare de daună diferite.

Prin acțiunea formulată a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata sumelor solicitate în conformitate cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, instanța are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate, în măsura în care legea îi conferă reclamantului un drept în acest sens.

Potrivit art. 16 și art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, toate condițiile erau îndeplinite pentru ca dreptul său la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct.

În decizia FGA se menționează un singur motiv de respingere a cererii de plată, și anume atingerea plafonului de 450.000 RON prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 și dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015, apreciind că nu ar fi îndeplinite condițiile pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată. Or, având în vedere existența documentului de avizare aflat la dosarul cauzei(documentul de la data de 26.10.2016), cererea de plată a fost analizată deja de către FGA din toate punctele de vedere, direcțiile de specialitate constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru plata sumelor.

Astfel, în mod greșit, prima instanță a apreciat că obligarea directă a pârâtului FGA la plată ar reprezenta o imixtiune în activitatea Fondului, din moment ce toate condițiile prevăzute de lege erau îndeplinite.

1.4 Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința instanței de fond, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererile de plată evidențiate la borderoul nr. 3 anexat Deciziei FGA, reclamanta A. a solicitat plată daunelor suportate de A. în calitatea sa de asigurător de asigurare facultativă de tip CASCO în cele 2 de dosare de daună. Fiecare dintre cele 2 de dosare de daună a fost deschis ca urmare a unor accidente rutiere, prin care au fost avariate autoturisme asigurate CASCO de subscrisa A., cei vinovați de producerea accidentelor fiind asigurați RCA ai B. S.A.

Pe scurt, raporturile juridice născute și relevante sunt: urmare a producerii accidentului, în sarcina B., asigurătorul RCA al persoanei vinovate se naște obligația de reparare a prejudiciului conform art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la acel moment); persoana păgubită însă, asigurată CASCO la A. poate și solicită efectiv repararea prejudiciului de către asigurătorul ei CASCO; A. suportă reparațiile și în temeiul art. 2210 din C. civ. se subrogă în drepturile asiguratului său despăgubit și este îndreptățit astfel să ceară despăgubiri de la B., conform art. 26 din Norma ASF 23/2014; B. intrând în faliment, obligația de plată a B. este garantată de FGA, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Prin decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților au fost respinse cererile de plată cu motivarea anterior amintită, reclamanta formulând contestație, aceasta fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019.

Înalta Curte reține că, așa cum reiese din actele dosarului, că cererea de plată a fost formulată de reclamantă, în calitatea de creditor de asigurare, pentru sumele încasate sau care ar mai fi de încasat din dosarele de daună.

Prin decizia contestată, pârâtul a considerat, ca urmare a unei interpretări eronate a dispozițiilor legale incidente speței, că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate sau care ar mai fi de încasat, chiar dacă acestea ar rezulta din dosare de daună diferite. Prin urmare, a respins cererea cu motivarea că A. a depășit limita maximă a plafonului de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Dispozițiile legale relevante din Legea 213/2015 sunt următoarele:

Art. 4 alin. (1) lit. a) teza i - creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă;

Art. 4 alin. (1) lit. b)(iii) - persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2), fiind greșite, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, consecința constatării nelegalității Deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios să reformeze decizia administrativă, Înalta Curte apreciază că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speță, această situație nu se regăsește. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de parte, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. Prin urmare obligarea directă pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, s-ar produce o imixtiune în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este afectată de viciul nelegalității, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., impunându-se reformarea soluției pronunțate.

Pentru considerentele expuse, întrucât Decizia contestată a fost emisă de pârât cu încălcarea prevederilor Legii 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond, Înalta Curte, apreciind întemeiat motivul de recurs, va admite cererea, va casa sentința civilă recurată, iar pe fond, va admite în parte acțiunea, va anula Decizia nr. 18140 din 28.01.2019 emisă de pârât și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 și nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmând să respingă în rest cererea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 256 din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare, pe fond:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 18140 din 28.01.2019 emisă de pârât și

Obligă pârâtul să soluționeze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 și nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă.

Respinge, în rest, acțiunea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.