ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2125/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială Ieud, să dispună anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 934/2002, respectiv poziția 17 din anexa 37 din această hotărâre: brutărie, Ieud, nr. 166 și teren aferent 0,05 ha, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 155 din 9 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială Ieud, având ca obiect refuz anulare act administrativ.

Împotriva sentinței nr. 155 din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, precum și obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata la fond și în recurs.

În dezvoltarea recursului a susținut că hotărârea de fond este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 1 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că față de natura acțiunii, admiterea sau respingerea acesteia nu putea fi fundamentată, câtă vreme exista un interes al reclamantei în promovarea acțiunii, pe existența sau nu a unui drept de proprietate al său, ci pe apartenența sau nu a bunului la domeniul public. Interesul reclamantei în promovarea acțiunii subzistă raportat inclusiv la cele stabilite de prima instanță în ceea ce privește situația de fapt rezultată din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2000, potrivit căruia intimata-intervenientă comuna Ieud este proprietara clădirii-structura în roșu și a terenului, amenajarea structurii în roșu și o altă parte a clădirii fiind realizate de cooperație. De altfel, interesul reclamantei în promovarea acțiunii este justificat și de faptul că au fost emise de către intimata-intervenientă autorizații de construire pentru realizarea unor noi "adăugiri ale imobilului inițial."

Cu alte cuvinte, a susținut recurenta-reclamantă, starea de fapt reținută de prima instanță atestă existența în domeniul public a unei clădiri amenajate ca brutărie, extinsă pentru utilizarea ca brutărie, imobil la care intimata-interveneintă a contribuit doar cu structura în roșu, existentă anterior extinderii de către cooperație și reclamantă, care au realizat toate celelalte investiții pentru utilizarea clădirii conform destinației de brutărie.

Așadar, hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în contextul în care analiza legalității actului atacat s-a făcut doar din perspectiva existenței sau inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, fără să se analizeze apartenența bunului la domeniul public al comunei Ieud.

În continuare, recurenta-reclamantă a citat prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, forma în vigoare la data adoptării hotărârii de Guvern atacate, și a enumerat condițiile care se impuneau a fi îndeplinite pentru ca un bun să poată fi inclus în domeniul public, respectiv: să facă parte din categoria celor enumerate în art. 135 din constituție sau în anexa la lege sau potrivit legii sau prin natura lor să fie de uz sau interes public; și să fie dobândite de unitățile administrativ teritoriale în modurile prevăzute de lege.

Cât privește prima condiție, a arătat că aceasta precede și condiționează sine qua non clasarea bunului, astfel că includerea unui bun în domeniul public nu se poate face decât în situația în care acesta este de uz sau de interes public, în speță, brutăria Ieud neregăsindu-se în categoria bunurilor enumerate în art. 135 din Constituție și nici între cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998. În plus, o clădire în care era amenajată o brutărie nu era, la data inventarierii în domeniul public al comunei, de uz sau de interes public, deoarece aceste activități erau deja privatizate, fiind desfășurate de particulari.

Referitor la cea de-a doua condiție, a susținut că includerea imobilului în litigiu în domeniul public nu s-a făcut în baza niciunuia dintre modurile de dobândire stipulate la art. 7 sau art. 8 din Legea nr. 213/1998, nesubzistând nici o cauză de utilitate publică care să fi necesitat o asemenea măsură. Totodată, față de lipsa afectațiunii impuse pentru ca brutăria Ieud să poată fi legal inclusă în domeniul public, nici terenul pe care este amplasată aceasta nu constituie bun de interes public, astfel că se impunea anularea hotărârii de Guvern atacate și cu privire la suprafața de 0,05 ha teren aferent. Aceasta, întrucât un teren pe care este situată o clădire ce nu este de interes public, nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de lege pentru a prezenta interes public, iar necesitatea reglementării situației juridice a clădirii presupune înscrierea sa în cartea funciară pe terenul pe care este edificată.

A mai criticat recurenta soluția primei instanțe cu privire la considerentele reținute pe aspectul titularului dreptului de proprietate asupra clădirii, arătând că intimata-intervenientă nu a făcut dovada modalității în care acest bun ar fi intrat în patrimoniul său în contextul în care includerea unui imobil în inventarul centralizat al bunurilor domeniului public al statului nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului.

Ca urmare, a considerat că și sub acest aspect instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, cu atât mai mult cu cât din actele de la dosarul cauzei rezultă că la fundamentarea deciziei administrative de includere a imobilului în inventarul bunurilor aparținând domeniului public, autoritatea emitentă nu a deținut un titlu valabil în baza căruia a dobândit proprietatea.

A reluat recurenta-reclamantă susținerile formulate în sprijinul opiniei conform căreia bunul reprezentat de brutăria Ieud nu a constituit proprietatea comunei Ieud raportat la realizarea sa prin munca cetățenilor, contrar argumentelor invocate de partea adversă, și a făcut trimitere la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. și C., concluzionând în sensul că o parte din clădirea în litigiu a fost edificată de D., parte înstrăinată de societatea B. De altfel, afirmă recurenta, nu există un act din care să rezulte dacă acea construcție la roșu a aparținut comunei Ieud la momentul transmiterii către cooperație, a fost închiriată, dată în folosință sau transmisă în proprietate, în condițiile în care în epocă proprietatea cooperatistă era o formă distinctă de proprietate, ocrotită de stat, potrivit art. 21 lit. e) din Legea nr. 6/1970, statul putând dispune transmiterea în proprietate sau folosință temporară de imobile pentru activitatea cooperației.

A considerat că se impune a se analiza în ce măsură se poate vorbi despre un bun al comunei Ieud, care să poată fi inventariat în domeniul public, în contextul în care intimata-intervenientă pretinde parțial dreptul de proprietate prin faptul că a existat anterior o construcție la roșu, fără să o idenitifice în concret.

A mai arătat că instanța de contencios administrativ nu este chemată să tranșeze chestiunile legate de stabilirea dreptului de proprietate în favoarea uneia dintre părți, ci pe cele ce vizează legalitatea unui act administrativ de atestare a apartenenței la domeniul public, act care înglobează inventarul efectuat de comuna Ieud. De altfel, chiar raportat la teza acreditată de intimata-intervenientă potrivit căreia a pus la dispoziție o construcție la roșu, includerea brutăriei Ieud în domeniul public, în opinia recurentei, nu se justifică.

În final, a susținut că acele contracte de concesiune încheiate cu privire la teren și construcție, invocate de intimata-intervenientă, ale căror anexe nici nu au fost depuse, nu fac dovada că imobilul brutărie face parte din patrimoniul comunei și nici că o parte din acest imobil ar reprezenta pretinsa construcție la roșu, intimata-intervenientă nefăcând dovada modalității în care a dobândit bunul în discuție. În plus, societății reclamante i-au fost emise autorizații de construcție, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă imobilul se află în domeniul public.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă a fost invocată excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond, pentru argumentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

Intimatul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă, prin care a achiesat la apărările formulate în sensul demonstrării netemeiniciei căii de atac exercitate în cauză, apreciind că instanța de fond a analizat în mod corect legalitatea adoptării H.G. nr. 934/2002 și a dispus respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul de recurs o cerere prin care, în principal a solicitat amânarea judecării cauzei, iar în subsidiar suspendarea judecății până la soluționarea dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Maramureș sau până la soluționarea dosarului nr. x/2023 al Judecătoriei Dragomirești, apreciind că între aceste cauze există o înrâurire hotărâtoare.

La termenul din 27 aprilie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind existența unei înrâuriri hotărâtoare asupra cauzei de față, reținând sub acest aspect și faptul că primul dintre dosarele precizate este, la rândul său, suspendat până la soluționarea altor două cauze, printre care și cauza de față, pentru aceleași motive.

Totodată, a reținut că nu este necesară acordarea unui nou termen de judecată și a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată de intimatul-intervenient prin întâmpinare, precum și asupra fondului recursului dedus judecății.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

II.1. Analizând, cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același act normativ, excepție invocată de intimata-intervenientă Unitatea Administrativă Ieud prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs formulată reclamanta a criticat pentru nelegalitate soluția primei instanțe și a invocat în drept dispozițiile art. 488 pct. 1 din noul C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Verificând conținutul recursului, Înalta Curte reține că raportat la modalitatea în care au fost invocate și dezvoltate susținerile din cererea de recurs și cum a pretins însăși partea recurentă, criticile concrete aduse sentinței de fond vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, putând fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 și nu celui prevăzut la pct. 1 al aceluiași text din C. proc. civ.

Este adevărat că prin cererea de recurs recurenta a făcut ample referiri și susțineri cu privire la probele administrate în dosar și la modul în care prima instanță le-a interpretat, combătându-le cu argumente ce reflectă propria viziune.

Or, în actuala reglementare, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

În acest context, o eventuală nemulțumire a recurentei legată de modalitatea în care instanța de fond a administrat și a analizat probatoriile aflate la dosarul cauzei, cu referire punctuală la contractele de concesiune, la contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2000 și la anexele acestuia, în privința cărora a susținut că partea adversă nu le-a depus și că nu au fost luate în considerare de prima instanță, nu se poate constitui într-o veritabilă critică de nelegalitate adusă sentinței atacate.

Aceasta, întrucât instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, aspectele referitoare la o eventuală stabilire greșită a situației de fapt sau la administrarea și interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Prin urmare, deși unele susțineri vizează aspecte de netemeinicie a soluției pronunțate de prima instanță, se constată că recursul, în ansamblul său, astfel cum urmează a fi și analizat, este motivat în conformitate cu rigorile legii, celelalte argumente expuse de parte putând fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea venind în dezvoltarea principalei critici referitoare la analizarea legalității actului atacat doar din perspectiva existenței sau inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, fără a se analiza apartenența bunului la domeniul public al comunei Ieud.

II.2. Analizând sentința recurată raportat la criticile recurentei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la apărările formulate de intimatul-pârât și intimata-intervenientă prin întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare depuse în cauză, și la normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat și îl va respinge pentru argumentele de fapt și de drept relevante ce urmează a fi expuse în continuare.

În fapt, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.08.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 934/2002 privind atestarea domeniului public al județului Maramureș, precum și al municipiiilor, orașelor și comunelor din județul Maramureș, în ceea ce privește poziția 17 din anexa 37 referitoare la: brutărie, Ieud, nr. 166 și teren aferent 0,05 ha.

Soluționând acțiunea, prima instanță a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că raportat la exigențele stabilite de prevederile Legii nr. 213/1998, hotărârea contestată a fost emisă cu respectarea normelor legale.

Sentința de fond a fost criticată de reclamantă, aceasta clamând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, în contextul în care, în opinia sa, analiza legalității actului atacat s-a făcut doar din perspectiva existenței sau inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, fără a se analiza apartenența bunului la domeniul public al comunei Ieud.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în înțelesul acestor dispoziții legale încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Aspect necontestat, normele legale incidente în speță sunt cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, forma în vigoare la data adoptării hotărârii de Guvern atacate, mai exact dispozițiile art. 21, prin care este reglementată procedura de inventariere a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

Această procedură care presupune, inițial, întocmirea inventarului de către comisii special constituite în acest scop și conduse de președinții consiliilor județene, respectiv de primarul general al municipiului București sau de primari, iar ulterior însușirea acestuia de consiliile județene, de Consiliul General al municipiului București sau de consiliile locale, se finalizează cu centralizarea inventarului de către aceste autorități și trimiterea inventarului Guvernului pentru emiterea unei hotărâri prin care să se ateste apartenența bunurilor indicate la domeniul public județean sau de interes local (alin. (1)-(3) ale art. 21).

În ceea ce privește actul administrativ contestat prin acțiunea de față, respectiv H.G. nr. 934/2002, instanța de control judiciar constată că în mod corect a reținut instanța de fond că includerea imobilului evidențiat la poziția nr. 17 din anexa 37, în domeniul public al unității administrativ teritoriale Ieud nu contravine dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Hotărârea de Guvern nr. 934/2002, contestată parțial în prezenta cauză, este un act administrativ prin care se atestă apartenența bunurilor prevăzute în anexă la domeniul public al comunei Ieud, având un caracter declarativ, deoarece prin aceasta doar se constată existența unei situații juridice în ceea ce privește bunurile precizate (apartenența la domeniul public), fără a da naștere prin ea însăși unui drept de proprietate.

Este adevărat că domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 213/1998 și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile respective prin modurile expres prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998, astfel cum susține și recurenta făcând trimitere la aceste dispoziții, precum și la prevederile art. 3 din aceeași lege. Însă, în acord cu instanța de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentei potrivit cărora atât brutăria Ieud, cât și terenul pe care este amplasată aceasta, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a constitui bunuri de interes public și a fi incluse în domeniul public.

În raport cu probatoriul administrat în cauză, precum și cu prevederile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 213/1998, este de observat că prima instanță a reținut în mod corect că hotărârea de Guvern atacată a fost adoptată cu respectarea tuturor cerințelor legale, în baza hotărârii consiliului local, care a stabilit regimul juridic de proprietate publică în ceea ce privește bunurile proprii, cu respectarea dispozițiilor legale, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparținând acestor autorități.

Astfel, în conformitate cu art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998: "Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau interes local", acestea fiind declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, având în vedere necesitatea concesionării sau închirierii lor, cât și cererile depuse de persoane fizice sau juridice care solicită atribuiri de terenuri pentru construcții cu caracter social sau concesionări.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că actul prin care bunurile menționate la poziția nr. 17 din anexa 37 la H.G. nr. 934/2002 au fost trecute în domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Ieud ar fi fost anulat de instanță.

Raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită instanța de contencios administrativ, argumentele referitoare la valabilitatea titlului statului, respectiv cenzurarea valabilității titlurilor opuse de părți, ce pot fi analizate numai de instanțele de drept comun învestite cu acțiuni formulate în temeiul unor legi speciale de reparație sau, după caz, cu promovarea unei acțiuni în revendicare formulate potrivit dreptului comun, nu sunt suficiente pentru a justifica existența unui drept subiectiv al părții reclamante, care să fi fost vătămat prin emiterea actului administrativ atacat, în raport de dispozițiile articolului 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ca atare, instanța de contencios administrativ învestită cu acțiunea în anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 934/2002 a procedat în mod corect, în temeiul art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, doar la cenzurarea legalității acestui act din perspectiva legalității inventarierii și atestării bunurilor ca făcând parte din domeniul public al comunei Ieud, astfel cum reiese din considerentele expuse în sentința atacată, ce reflectă o corectă aplicare a legii în raport de situația de fapt stabilită, susținută de probatoriul administrat, și a constatat, prin prisma Legii nr. 213/1998, că actul atacat a fost emis cu respectarea normelor legale.

Relevantă din această perspectivă este Decizia nr. 1031/2010 a Curții Constituționale a României, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin care instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

"Curtea constată că, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unui municipiu se întocmește de comisii special constituite, conduse de către primar, și se însușește de către consiliul local. Aceste inventare se centralizează de consiliul județean și se trimit Guvernului, pentru ca acesta, prin hotărâre, să ateste apartenența bunurilor la domeniul public de interes local. Prin urmare, pentru ca aceste bunuri din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale să fie inventariate și confirmate ca aparținând acestui domeniu, este necesar să existe acte administrative unilaterale de atestare a acestei situații, în speță aceste acte fiind Hotărârea Consiliului Local (. . . . . . . . . .) și Hotărârea Guvernului (. . . . . . . . . .) pentru modificarea și completarea unor anexe la Hotărârea Guvernului nr. (.....) privind atestarea domeniului public al județului (....), precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul (....), hotărâre adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.""Așa fiind, Curtea constată că această împrejurare nu contravine normelor constituționale invocate, întrucât Hotărârea Guvernului nr. (....) nu reprezintă un act de trecere forțată a imobilelor din domeniul privat în cel public, similar unei exproprieri, ci doar confirmă regimul juridic al unor bunuri ce au fost enumerate în acte ale autorităților publice locale."

Recurenta-reclamantă susține în pagina 5 a cererii de recurs că instanța de contencios administrativ nu este chemată să tranșeze chestiunile legate de stabilirea dreptului de proprietate în favoarea uneia dintre părți, ci pe cele vizând legalitatea unui act administrativ de atestare a apartenenței la domeniul public, sub acest aspect pretinzând că analiza menționată ar viza inclusiv inventarul efectuat de comuna Ieud, care nu putea să cuprindă și brutăria Ieud, ținând cont că aceasta s-a aflat în proprietatea unei unități a cooperației de consum reorganizată ca societate pe acțiuni.

Or, este de observat, așa cum în mod just a reținut judecătorul fondului, că alegațiile părții sunt infirmate de probele administrate, toate datele coroborate din înscrisurile depuse la dosar validând teza susținută de intimata-intervenientă potrivit căreia reclamanta a realizat lucrări de amenajare și de extindere pentru punerea în valoare a unei clădiri preexistente, în vederea utilizării în conformitate cu scopul concesionării acesteia (destinația brutărie), neavând relevanță sub aspectul legalității inventarierii și atestării bunurilor în litigiu ca făcând parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale, împrejurarea că au fost emise autorizații de construcție în favoarea sa, atât timp cât nu este vorba despre lucrări de edificare a unei construcții noi, cum pretinde partea.

În considerarea acelorași argumente, instanța de control judiciar reține că nu prezintă relevanță sub aspectul evidențiat nici susținerile recurentei referitoare la impozitele achitate pentru clădirea brutăriei, aceste chestiuni nefiind de natură a demonstra nelegalitatea înscrierii terenului și a clădirii respective în domeniul public al comunei Ieud din perspectiva reliefată.

Pentru aceste motive va înlătura și aceste critici ale recurentei-reclamante și, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante din cererea de recurs, de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în fața instanțelor de fond și de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu a precizat cuantumul cheltuielilor pretinse și în ce constau, și nici nu a depus dovezi ale efectuării acestora, iar, pe de altă parte, că raportat la soluția ce se va pronunța asupra recursului analizat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

II.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, constatând că excepția nulității recursului, invocată de intimata-intervenientă Unitatea Administrativ Teritorială Ieud, este neîntemeiată, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge excepția invocată.

Totodată, pentru considerentele arătate la pct. II.2 din decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-intervenientă Unitatea Administrativ Teritorială Ieud.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 155 din 9 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.