ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1916/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea depusă la data de 5 mai 2021 inițial pe rolul Tribunalului Maramureș – secția a II-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră și Regia Națională a Pădurilor Romsilva, să se dispună, de îndată, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) teza ultima din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor ordinului de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x 79/117.12.2020, precum și anularea acestui ordin, cu obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 934 din data de 9 iunie 2021, Tribunalului Maramureș a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. La data de 17.08.2021 reclamanta A. S.R.L. a depus precizări, solicitând introducerea în cauză și citarea, alături de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, și a Gărzii Forestiere Cluj. Sub aspectul cererilor deduse judecății, reclamanta a precizat și completat acțiunea, în sensul de a se dispune astfel:

2.1. Prin sentința civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj– secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. față de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesual pasivă.

De asemenea, instanța de fond a admis excepția tardivității completării de acțiune din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată realizate prin actul intitulat precizări din data de 17.08.2021 și a respins cererea de chemare în judecată completată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră și Garda Forestieră Cluj, ca urmare a admiterii excepției sus indicate și ca nefondată.

2.2. Prin încheierea din 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj– secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva hotărârilor judecătorești indicate în punctul I.2 de mai sus a declarat recursuri reclamanta A. S.R.L.

3.1. Prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 256 din data de 21.10.2021, recurenta - reclamantă a solicitat casarea în parte a acesteia, prin reținerea incidenței temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în principal în sensul respingerii excepției tardivității completării de acțiune din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, realizată prin actul intitulat precizări din data de 17.08.2021 și în cel al admiterii acțiunii precizate și, cu consecința constatării nelegalității Raportului nr. x/22.02.2021 emis de Garda Forestieră Cluj, prin care s-a propus retragerea certificatului de atestare și al anulării în parte a art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, cu privire la retragerea certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 emis reclamantei.

În subsidiar, recurenta a solicitat repunerea sa în termenul de recurs cu privire la cererea de suspendare și admiterea recursului în sensul suspendării executării măsurii de retragere a certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020, dispusă prin art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea actului administrativ.

De asemenea, reclamanta a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În susținerea căii de atac, recurenta a arătat, print-un prim set de argumente, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 12 indice 1 din Legea nr. 76/2012 cu referire la art. 200 alin. (2) și art. 201 alin. (1) și (4) C. proc. civ., atunci când a considerat că primul termen de judecată ar fi fost cel anterior declinării competenței judecării cauzei de Tribunalul Maramureș în favoarea Curții de Apel Cluj, respectiv termenul din 09.06.2021. În opinia recurentei la această dată procedura de regularizare nu putea fi considerată drept parcursă și primul termen de judecată nu putea fi apreciat ca fiind fixat, motiv pentru care termenul în discuție nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 201 alin. (4) C. proc. civ. spre a fi considerat primul termen de judecată.

Recurenta a argumentat în sensul că, în raport de prevederile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, citarea tuturor părților a fost realizată doar pentru termenul din 07.10.2021 iar precizările din data de 17.08.2021 au fost formulate anterior primului termen de judecată.

Printr-un alt set de critici, recurenta a învederat că instanța de fond a calificat greșit, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precizările reclamantei din data de 17.08.2021 drept modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, furnizând, în acest sens, inclusiv o motivare contradictorie, ce ar atrage incidența temeiului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a arătat că temeiurile de drept avute în vedere prin precizările din 17.08.2021 nu justifică o calificare a acesteia drept cerere completatoare, conform art. 204 C. proc. civ., ci doar o precizare expresă a ceea ce inițial s-a solicitat prin acțiune.

A mai susținut recurenta incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și prin raportare la art. 21 lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, art. 1 art. 9 alin. (2) și art. 15 din H.G nr. 743/2015 privind organizarea și funcționarea Gărzilor forestiere, a art. 62-64 și art. 65 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, dar și a art. 17 și 51 din Codul Silvic, apreciate de recurentă ca rămase neanalizate, precum și la Ordinul Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 1540/2011 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport al materialului lemnos, care stabilesc condițiile și obligațiile atrase de exploatarea autorizată.

Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a arătat că prin sentință s-a stabilit nelegal efectul de opozabilitate față de reclamantă al Procesului-verbal nr. x/28.12.2020, câtă vreme, potrivit pct. 12 lit. g) din Anexa 1 a Legii 46/2008, acesta constituie un act administrativ care a dat naștere unui raport juridic cu un terț, iar nu cu societatea reclamantă și a devenit titlu executoriu exclusiv față de acest terț și temei al emiterii facturii de plată pe numele acestuia, plată care confirmă și stingerea raportului juridic născut în baza acestui act administrativ încheiat la 28.12.2020 și care nu poate produce efecte juridice față de reclamantă, în calitate de agent economic.

S-a mai arătat că procesul-verbal conține constatări ale organului de control care nu confirmă acțiuni de exploatare ale reclamantei în parchetul autorizat la data controlului, control care legal s-a efectuat și cu participarea acesteia, dar care reține exclusiv acțiuni de tăiere ilegală în sarcina unui terț,

A mai învederat recurenta că Raportul este nelegal întrucât a propus retragerea certificatului de atestare, în lipsa unui act de constatare a unor tăieri ilegale de arbori de către societatea reclamantă și că dispozițiile art. 62-64 din Codul silvic nu atrag răspunderea titularului autorizației pentru faptelor terților, normele legale stabilind obligațiile agentului economic atrase de exploatarea materialului lemnos în parchetul autorizat și limitat la lemnul marcat, iar nu la lemnul nemarcat, așa cum s-a reținut Procesul-verbal nr. x/28.12.2020.

De asemenea, recurenta a argumentat și în sensul că răspunderea titularului autorizației este atrasă doar în condițiile exploatării iar nu a neexploatării parchetului autorizat, așa cum greșit ar fi fost extinsă aplicarea normelor legale prin sentință. În opinia sa inacțiunea de exploatare, pasivitatea agentului economic, nu este generatoare de prejudiciile specifice acțiunilor de tăieri ilegale de arbori.

A mai apreciat recurenta că au fost aplicate greșit prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, întrucât organele silvice au constatat acțiuni de tăiere ilegală de arbori, prin procesul-verbal 831/28.12.2020, ce nu au fost atribuite reclamantei ci unui terț, proprietarului fondului forestier, acțiune acestuia din urmă nu a fost autorizată și excedă acțiunii de exploatare și chiar inacțiunii de exploatare a materialului lemnos, așa cum sunt acestea definite de art. 62 din Codul Silvic și Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 1540/2011.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a arătat că, în raport de prevederile art. 17 și art. 51 din Codul silvic, răspunderea nu-i poate fi atribuită, întrucât ci responsabilitatea revine proprietarului fondului forestier în a asigura să asigure să asigure paza și integritatea fondului forestier.

În opinia recurentei, anterior începerii acțiunii de exploatare autorizată, nu poate fi reținută răspunderea reclamantei pentru acțiunile ilicite de tăieri de arbor ce aparțin unor terți, iar hotărârea de retragere a atestatului nu are suportul prevederilor art. 21 lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018.

De asemenea, recurenta a învederat că, la data emiterii actelor atacate nu erau îndeplinite condițiile impuse de art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la aceasta, fiind, în opinia recurentei, emisă în baza unei operațiuni administrative premergătoare nelegală.

Totodată, recurenta a solicitat repunerea sa în termen cu privire la exercitarea recursului împotriva soluției date cererii de suspendare, în raport de prevederile art. 155, art. 158 și art. 172 C. proc. civ., învederând, în esență, că, prin precizările din 17.08.2021, a comunicat instanței schimbarea locului citării stabilit prin cererea de chemare în judecată, conform art. 158 C. proc. civ.

Schimbarea locului citării a fost comunicată și pârâtelor în sensul art. 172 C. proc. civ., conform procedurilor de comunicare a precizărilor acțiunii existente la dosar și realizate de instanța de judecată ca urmare a măsurii dispuse prin încheierea din 09.09.2021, iar reclamanta nu a mai fost citată în cursul procesului, sentința nefiind comunicată societății la adresa sediului societății, indicat drept adresă de corespondență. De existența sentinței, reclamanta ar fi luat la data de 09.11,2021, verificând situația dosarului la adresa: www.x.ro, dată la care a formulat și o cerere întemeiată pe prevederile art. 442 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat și soluția dată de prima instanță cererii de suspendare a actului administrativ atacat, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004. pentru suspendarea actului administrativ.

3.2. Prin recursul formulat împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii sale de îndreptare a erorii materiale, cu consecința corectării erorile materiale strecurate în încheierea din 07.10.2021 și dispozitivul sentinței nr. 256/21.10.2021, cu privire la adresa de corespondență a reclamantei, ca fiind Rona de Sus nr. 243 (nr. vechi 403) jud. Maramureș, indicată ca loc al citării acesteia conform prevederilor art. 172 C. proc. civ.

În susținerea căii de atac exercitate, recurenta a evocat greșita aplicare a greșită a art. 172 C. proc. civ., arătând că, prin precizările din 17.08.2021 a comunicat instanței și schimbarea locului citării stabilit prin cererea de chemare în judecată, conform art. 158 C. proc. civ., calificare juridică ce se impunea a fi dată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., atâta timp cât aceasta rezulta din mențiunea subliniată: "adresă de corespondentă".

A mai arătat recurenta că schimbarea locului citării a fost comunicată și pârâtelor în sensul art. 172 C. proc. civ. pentru termenul din 07.10.2021, conform procedurilor de comunicare a precizărilor acțiunii existente la dosar, realizate de instanța de judecată ca urmare a măsurii dispuse prin încheierea din 09.09.2021 de comunicare a acestor precizări.

În opinia recurentei, doar la termenul din 07.10.2021, cele două condiții cerute de art. 172 C. proc. civ. privind schimbarea locului citării reclamantei, erau îndeplinite.

Totodată, recurenta a arătat că nu a mai fost citată în cursul procesului, după comunicarea schimbării locului citării, sentința nu a fost comunicată la adresa de corespondentă, așa cum s-a comunicat instanței, iar de existența erorii, reclamanta a luat la cunoștință la data de 09.11.2021, verificând situația dosarului pe portalul instanței.

A mai argumentat recurenta că omisiunea instanței de fond de a califica juridic conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. precizările din 17.08.2021, inclusiv cu privire la schimbarea locului citării în sensul art. 172 C. proc. civ., ar reprezenta o eroare materială.

4.1. Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră a formulat întâmpinare prin care a invocat tardivitatea recursului formulat în privința soluției referitoare la suspendarea actului administrativ și a solicitat respingerea cererii recurentei de repunere în termenul de exercitare a acestui recurs.

Totodată, intimata a solicitat respingerea, în rest, a recursului, ca nefondat, învederând, în esență, că raportul Gărzii Forestiere este act administrativ, că argumentele din recurs nu privesc hotărârea de retragere a autorizației, precum și că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 15 și 15 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea actului.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare și intimata – pârâtă Garda Forestieră Cluj, prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de reclamantă ca nefondată, susținând, în esență, că actele administrative au fost emise în condiții de legalitate, cu respectarea tuturor normelor impuse de legiuitor.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 indice 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2022, a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

A. Examinând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile recurate, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că soluționarea atât a cererii recurentei – reclamante A. S.R.L. de repunere în termenul de formulare a recursului împotriva soluției pronunțate în cuprinsul sentinței civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 asupra cererii de suspendare, dar și a recursului formulat de aceasta împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, presupun analiza acelorași chestiuni sau a unor chestiuni conexe. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte, analizând grupat criticile și apărările formulate de părți în aceste privințe, găsește nefondate atât antereferita cerere a recurentei – reclamante de repunere în termenul de recurs, cât și recursul declarat de recurenta – reclamantă împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de repunere în termenul de recurs, societatea A. S.R.L. a invocat, cu titlu de impedimente ce ar fi generat neexercitarea căii de atac în termen, faptul că, deși, prin mențiunea "sediu și adresă de corespondență" din înscrisul intitulat "Precizări", depus la data de 17.08.2021, ar fi indicat schimbarea locului citării, iar această precizare ar fi fost comunicată, de instanță, restului părților litigante la data de 09.09.2021, reclamanta nu a mai fost citată în cursul procesului și sentința nu i-a fost comunicată la sediul societății, conform precizărilor din 17.08.2021.

De asemenea, prin recursul formulat împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, în raport de aceeași chestiune a mențiunii "sediu și adresă de corespondență" în cuprinsul înscrisului intitulat "Precizări", recurenta – reclamantă a invocat o greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 22 alin. (4), art. 155, art. 158 și art. 172 C. proc. civ.. Deși aceste critici au fost subsumate de parte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin ele, sunt invocate pretinse încălcări ale normelor de procedură, chestiuni ce intră, în realitate, în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Se mai impune a fi menționat și faptul că mecanismul repunerii în termen, pleacă de la premisa curgerii, în condiții de legalitate, a unui termen procedural și de la cea a existenței unor impedimente obiective, independente de voința părții, care au împiedicat-o pe aceasta să exercite, în termen, calea de atac. În acest sens sunt prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

Ceea ce se clamează, în cauză, cu titlu de impediment obiectiv, este o pretinsă culpă a instanței de fond în a valorifica mențiunea "sediu și adresă de corespondență" drept încunoștințare de schimbare a locului citării, în sensul art. 172 C. proc. civ.

Din analiza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamanta a indicat, conform art. 194 lit. a) C. proc. civ., sediul său social, din Rona de Sus nr. 402. jud. Maramureș. Pe de altă parte, reclamanta și-a exercitat, în sensul art. 158 C. proc. civ., și dreptul alegerii locului citării, menționând expres, drept sediu procesual ales, adresa din Satu Mare, și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Această manifestare de voință a activat mecanismul reglementat de teza a II-a a alin. (1) al art. 158 C. proc. civ., în sensul că, urmare exprimării sale, comunicarea nu se putea realiza decât la acea persoană (și la acel sediu).

În ceea ce privește înscrisul intitulat "Precizări", depus la data de 17.08.2021, Înalta Curte, în acord cu aspectele statuate de prima instanță în încheierea din data de 12 noiembrie 2021, apreciază că mențiunea "sediu și adresă de corespondență" nu poate fi calificată drept manifestare de voință în sensul schimbării locului citării, conform art. 172 C. proc. civ., întrucât nu indică, în mod neechivoc, intenția părții de a renunța la mecanismul reglementat de art. 158 C. proc. civ., ce presupunea comunicarea actelor de procedură la un anumit sediu și către avocat (desemnat expres prin cererea de chemare în judecată, conform art. 158 C. proc. civ., drept persoană împuternicită cu primirea actelor de procedură și la care instanța era obligată să comunice aceste acte). Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul nici nu a încunoștințat părțile adverse despre o schimbare a locului citării, conform art. 172 C. proc. civ.

Față de aceste aspecte, nu se poate reține că incumba judecătorului fondului, ca în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea sau să restabilească, în privința mențiunii referitoare la adresa de corespondență, calificarea juridică a acesteia.

În raport de aceste aspecte, în mod corect prima instanță nu a valorificat mențiunea din înscrisul intitulat "Precizări", drept schimbare a locului citării și a comunicat sentința civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021 la sediul procesual ales indicat inițial.

Pe cale de consecință, nu pot fi reținute impedimente obiective, independente de voința recurentei – reclamante, care să o fi împiedicat pe aceasta să exercite, în termen, calea de atac împotriva soluției pronunțate asupra cererii de suspendare, motiv pentru care, în temeiul art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea recurentei – reclamante de repunere în termenul de recurs.

Cât privește recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că mecanismul reglementat de art. 442 C. proc. civ. vizează erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale. Or, pentru considerentele expuse anterior, în mod corect instanța de fond a apreciat că, în încheierea de ședință din data de 07.10.2021 și în sentința civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021, nu s-a strecurat nicio eroare materială referitoare la adresa sediului la care urma a fi realizată procedura de comunicare cu reclamanta.

În concluzie, în privința încheierii din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu corecta aplicare a normelor de drept procedural, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva acestei încheieri, ca nefondat.

B. Examinând, cu prioritate, în privința recursului formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluției din cuprinsul sentinței civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 ce a vizat cererea de suspendare, termenul de formulare a căii de atac, Înalta Curte consideră întemeiată excepția tardivității acestuia, invocată de intimata Comisia de Atestare a Operatorilor Economici, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare".

Conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Dispozițiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.: "Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021 a fost comunicată recurentei – reclamante la data de 25 octombrie 2021, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului format pe rolul Curții de Apel Cluj. Termenul de 5 zile, prevăzut de art. 14 alin. (4), coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă la acest moment și s-a împlinit la data de 1 noiembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost, însă, depusă de recurenta – reclamantă la data de 10 noiembrie 2021, prin poștă electronică, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila a 13 a dosarului instanței de recurs și din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date anterioare de comunicare sau depunere a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat în afara termenului de 5 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 10 noiembrie 2021, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 1 noiembrie 2021. După cum rezultă din paragrafele anterioare, cererea de repunere în termen este nefondată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția tardivității, invocată de intimata Comisia de Atestare a Operatorilor Economici și va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluției pronunțate asupra cererii de suspendare din cuprinsul sentinței civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

C. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluției privind cererea de anulare a ordinului de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 din cuprinsul sentinței civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă chestiune vizată de criticile formulate în recurs este, în esență, cea a parcurgerii sau neparcurgerii procedurii de regularizare și de fixare a primului termen de judecată, în sensul art. 201 C. proc. civ., critici, subsumabile, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Recurenta afirmă, pe de o parte, că la data soluționării excepției de necompetență materială, sau, pe de altă parte, anterior extinderii cadrului procesual, conform art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, procedura de regularizare nu poate fi considerată parcursă și primul termen de judecată nu poate fi apreciat ca fiind fixat conform art. 201 C. proc. civ.

În raport de aceste aspecte, recurenta a argumentat că data de 9 iunie 2021, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 934 a Tribunalului Maramureș, prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, nu poate fi calificată drept primul termen de judecată la care face referire art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste argumente sunt nefondate, câtă vreme, din perspectiva finalizării procedurii de regularizare anterior soluționării excepției necompetenței materiale și a fixării primului termen de judecată, relevante sunt prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. (forma normativă în vigoare la data învestirii instanței de judecată).

Conform acestora: "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

Din sus indicatul text normativ rezultă că procedura de soluționare a excepției necompetenței este plasată, temporal, ulterior finalizării procedurii de regularizare și stabilirii primului termen de judecată, conform art. 201 C. proc. civ.

Mai mult, verificarea și stabilirea competenței se realizează de către instanță la chiar primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate, astfel încât termenul din data de 9 iunie 2021, are natura primului termen de judecată fixat în condițiile art. 201 C. proc. civ.

Tot din perspectiva parcurgerii/finalizării procedurii de regularizare și a stabilirii primului termen de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii instanței): "Când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului și instanța apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunța în fond."

Din aceste prevederi legale rezultă că procedura de extindere a cadrului procesual presupune o dezbatere contradictorie, în sensul punerii chestiunii în discuția părților, ceea ce, temporal, se poziționează tot ulterior finalizării procedurii regularizării și fixării primului termen de judecată. În acest sens sunt, de altfel, și prevederile art. 78 alin. (3) C. proc. civ., cu care prevederile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 se completează, conform cărora: "Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe."

Se mai reține că potrivit art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ.: "Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat ..."

Astfel, legiuitorul a reglementat expres că, relevantă pentru stabilirea momentului până la care reclamantul poate să își exercite dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, este doar legala citare a acestuia (iar nu și a restului părților litigante) și primul termen la care această citare este îndeplinită.

În raport de aceste aspecte, nu prezintă relevanță, din perspectiva antereferitei chestiuni, aspectul extinderii cadrului procesual conform art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme, în privința momentului până la care cererea de chemare în judecată putea fi modificată, relevant este exclusiv faptul că, la data de 9 iunie 2021 procedura de citare a reclamantului a fost legal îndeplinită, aspect necontestat de acesta.

Pe cale de consecință, în mod legal prima instanță a stabilit că cererea de chemare în judecată putea fi modificată, în esență, doar până la data de 9 iunie 2021 (a pronunțării sentinței civile nr. 934, prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale).

Printr-un alt set de argumente, recurenta - reclamantă a criticat modul în care instanța de fond a determinat natura înscrisul intitulat "Precizări", depus la data de 17.08.2021, susținând, pe de o parte, că soluția ar cuprinde o motivare contradictorie (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar, pe de altă parte că instanța ar fi aplicat eronat art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Deși aplicarea greșită a acestui text normativ a fost subsumată de recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, ca și în precedent, că argumentele evocate vizează pretinse încălcări ale normelor de procedură, ce intră în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Răspunzând criticilor prin care se evocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate, întrucât, prin sentința pronunțată, instanța de fond a stabilit, în realitate o natură mixtă a înscrisul intitulat "Precizări".

Pe de o parte a apreciat că acesta are natura unei cereri de precizare expresă a ceea ce implicit s-a solicitat și în cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește solicitarea expresă de constatare a nelegalității Raportului de control nr. x/2021, emis de Garda Forestieră Cluj, întrucât și în acțiunea inițială s-a contestat împrejurarea că tăierea ilegală a arborilor ar fi imputabilă reclamantei, ceea ce pune în discuție și legalitatea actelor premergătoare hotărârii de retragere a certificatului de atestare a dreptului de exploatare forestieră.

Pe de altă parte, a apreciat că aspectele privind caracterul de titlu executoriu al actului de constatare față de terți, nu și fața de reclamantă, lipsa unui act de constatare a tăierilor de arbori emis în raport de reclamantă, emiterea propunerii de retragere în lipsa dovezii că reclamanta este cea care a procedat la tăierea ilegală de arbori, neîndeplinirea ipotezei legale de retragere a certificatului, întrucât nu începuse exploatarea, și, practic, lipsa unui act prin care să se constate, concomitent, că există tăieri ilegale de arbori, într-un parchet autorizat spre exploatare și în care operatorul autorizat execută lucrări de exploatare efectiv, reprezintă aspectele invocate pentru prima oară în înscrisul intitulat "Precizări" și au natura juridică a unei modificări a cauzei cererii de chemare în judecată, realizată în mod tardiv, ulterior primului termen de judecată în sensul art. 204 C. proc. civ.

În raport de aceste aspecte nu se poate reține caracterul contradictoriu al argumentelor evocate de prima instanță, câtă vreme cele două calificări privesc aspecte diferite invocate prin precizări. De asemenea, nici faptul că instanța de fond, după ce a reținut tardivitatea precizărilor în privința argumentelor calificate drept modificare a cauzei acțiunii, a analizat argumente ce priveau aceste chestiuni, nu poate fi calificată drept motivare contradictorie, întrucât această analiză a fost realizată de instanță cu titlu subsidiar, drept motivare alternativă soluției reținerii acestora drept tardiv formulate.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate și corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este îndeplinită în cauză, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum sunt ele ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate reține nici o greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., câtă vreme fiecare chestiune calificată drept modificare a cauzei acțiunii vizează evocarea, de către reclamantă, a unui motiv de pretinsă nelegalitate a actului atacat, ce are vocația virtuală ca, în mod individual, în măsura în care ar fi găsit întemeiat, să genereze anularea actului. Or, cum aceste argumente nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată depusă la data de 05.06.2021, ele reprezintă, în raport de prevederile art. 204, coroborate cu art. 194 C. proc. civ., modificări ale acțiunii inițiale, după cum corect a stabilit și instanța de fond, chiar dacă, prin acestea, se urmărește aceeași finalitate, mai precis anularea actului.

În concluzie, sunt nefondate și aceste critici aduse de recurentă sentinței atacate, neputându-se reține greșita aplicare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de către instanța de fond a normelor procedurale ce privesc calificarea cererilor deduse judecății.

Cât privește criticile recurentei – reclamante ce vizează, din perspectiva fondului cauzei, soluția pronunțată asupra cererii de anulare a ordinului/hotărârii de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 și a actelor premergătoare, din cuprinsul sentinței civile nr. 256 din 21 octombrie 2021, ce au fost subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține, contrar aspectelor evocate de intimata Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră prin întâmpinare, că natura juridică a Raportului de control nr. x/2021, emis de Garda Forestieră Cluj, stabilită prin sentința civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021, de act premergător hotărârii de retragere a certificatului de atestare, nu a fost criticată de recurenta - reclamantă prin calea de atac exercitată, iar intimata – pârâtă nu a formulat recurs incident, motiv pentru care o atare chestiune nu poate fi analizată în recurs.

Din succesiunea actelor relevante soluționării cauzei, Înalta Curte reține că recurentei – reclamante i-a fost emis, de către Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, Certificatul de atestare/reatestare seria x nr. x/17.12.2020 .

Se mai reține că, în partida nr. x, constituită în UP IV Ronișoara, ua 3B, 3E, 2B, ocol silvic 8 Vad, O.S. Sighetu Marmației, fond forestier proprietate a B., recurenta - reclamanta a fost autorizată să exploateze, începând cu data de 18.09.2020, conform autorizației de exploatare nr. x (aspect confirmat de reclamantă în cererea de chemare în judecată).

Prin procesul – verbal de constatare nr. x/28.12.2020, Garda Forestiera Maramureș a constatat tăierea ilegală, în această partidă, a 14 arbori cu un volum de 5,923 mc arbori. Procesul-verbal a fost încheiat și în prezenta reprezentantului recurentei – reclamante (A.).

Având în vedere constatările la fața locului, reținute prin antereferitul proces-verbal și în raport de faptul că valoarea volumului de arbori depășește de cinci ori prețul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, prin Raportul de control nr. x/22.02.2021, s-a propus retragerea certificatului de atestare în activitatea de exploatări forestiere pentru operatorul economic A. S.R.L., conform prevederilor OM nr. 485/2020 și art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul ministrului apelor și pădurilor nr. 1106/2018.

Prin art. 3 al Hotărârii nr. 3 din 25 martie 2021 emise de Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, coroborat cu poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre, s-a dispus retragerea Certificatului de atestare/reatestare seria x nr. x/17.12.2020 emis recurentei – reclamante.

Întrucât în paragrafele anterioare instanța de control judiciar a confirmat soluția Curții de Apel Cluj de respingere ca tardivă a cererii completatoare a acțiunii în contencios administrativ, Înalta Curte va analiza criticile aduse prin recurs exclusiv prin raportare la chestiunile clamate prin cererea de chemare în judecată inițială.

Prin aceasta, reclamanta a invocat constatări eronate reținute în Raportul de control nr. x/22.02.2021 ("Raportul") și faptul că nu în sarcina sa ar fi fost reținută o activitate culpabilă, intenționată sau neintenționată, constatată la data de 17.12.2020. De asemenea, s-a mai arătat că lucrarea în urma căreia a fost creat prejudiciul constatat a aparținut altei persoane și prejudiciul în valoare de 4367,98 RON a fost achitat către Ocolul Silvic Sighet.

Dintr-o primă perspectivă, se constată că valoarea arborilor tăiați ilegal, nejustificați și valoarea funcțiilor pădurii nerealizate conform art. 105 alin. (2) indice 2 lit. c) din Legea nr. 46/2008, modificată și completată cu Legea nr. 175/2017, în cuantum de 3670,56 RON fără TVA și 4367,97 RON cu TVA, nu a fost contestată de recurenta - reclamantă.

Cât privește situația de fapt indicată în Raport, Înalta Curte observă că acesta a fost stabilită prin raportare la aspectele constatate prin Procesul-verbal nr. x/28.12.2020 (indicat în raport ca având nr. 831).

Procesul-verbal în discuție a avut, conform art. 12 din Anexa 1 a Legii nr. 46/2008, un dublu rol. Pe de o parte, pe cel de act constatator al unei stări de fapt, iar, pe de altă parte, pe cel de stabilire a pagubelor și/sau daunelor aduse pădurii, precum și a propunerilor de recuperare, în acest sens fiind realizată o evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, conform O.U.G. nr. 85/2006.

Deși procesul-verbal devine titlu executoriu, după comunicare și necontestarea acestuia în termen de 15 zile, conform în tezei finale a art. 12 din Anexa 1 a Legii nr. 46/2008, un astfel de efect poate să vizeze doar ceea ce poate fi pus în executare, iar nu și rolul constatator al procesului-verbal.

Prin Raport a fost valorificat doar rolul constatator al procesului-verbal, și nu cel privind stabilirea pagubelor produse vegetației.

Din această perspectivă se reține că valoarea prejudiciului stabilită prin Raport a avut un alt temei legal (Legea nr. 46/2008, modificată și completată cu Legea nr. 175/2017), decât cel stabilit prin procesul-verbal (O.U.G. nr. 85/2006), fiind determinată o altă valoare (3670,56 RON fără TVA față de 2447,04 RON fără TVA).

Mai precis, ceea ce s-a valorificat, în considerarea prevederilor art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul ministrului apelor și pădurilor nr. 1106/2018, în Raport a fost doar chestiunea punctuală a constatării tăierilor ilegale în partida nr. x, în care recurenta – reclamantă a fost autorizată să exploateze începând cu data de 18.09.2020, și datele referitoare la volumul tăierilor (14 arbori cu un volum de 5,923 mc arbori).

Pe cale de consecință, nu prezintă relevanță pentru cauza pendinte dacă Procesul de constatare nr. 731/28.12.2020 are caracter de titlu executoriu din perspectiva pagubelor produse vegetației (conform O.U.G. nr. 85/2006) și nici identitatea debitorului față de care s-ar fi născut raportul juridic al obligației de acoperire a acestui prejudiciu, câtă vreme aceste aspecte nu sunt în măsură să înlăture caracterul opozabil față de recurenta – reclamantă al constatărilor referitoare la situația de fapt indicată în procesul – verbal, la semnarea căruia a participat, de altfel, și reprezentantul recurentei – reclamante, fără a formula obiecțiuni.

De asemenea, constatările din acest proces-verbal, referitoare la situația de fapt, nu au fost contestate de recurenta - reclamantă, conform procedurii relevante în materie, astfel încât au dobândit caracter definitiv, fiind, după cum corect a reținut și prima instanță, opozabile recurentei – reclamante.

Argumentele recurentei – reclamante referitoare la prevederile art. 62-64 din Codul silvic, din perspectiva exploatării materialului lemnos în limita lemnului marcat, iar nu a celui nemarcat, reprezintă chestiuni noi, ce nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată (precizată în limitele stabilite de instanța de fond), motiv pentru care, față de rolul căii de atac pendinte, nu pot fi valorificate pentru prima dată în recurs. În aceeași situație se găsește și invocarea, prin recurs, a unui greșite aplicări a prevederilor art. 1 art. 9 alin. (2) și art. 15 din H.G nr. 743/2015, ce vizează, în esență, activitatea și atribuțiile Gărzii Forestiere.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a susținut că procesul-verbal ar conține constatări ale organului de control care nu confirmă acțiuni de exploatare ale reclamantei, la data controlului, în parchetul autorizat, iar acest aspect ar înlătura, în opinia sa, incidența art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul ministrului apelor și pădurilor nr. 1106/2018.

Contrar celor evocate de recurentă, Înalta Curte reține că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, dar și pe cele ale art. 62 și art. 65 alin. (2) din Codul silvic, neputând fi reținută delimitarea propusă de recurenta-reclamantă între ipoteza exploatării autorizate și cea a exploatării propriu – zise, în fapt, în sensul de începere a acțiunii de exploatare.

Prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 (forma normativă în vigoare la data emiterii Raportului) sunt în următorul sens: "Certificatele de atestare/reatestare emise se retrag, după caz, de către Comisie în una dintre următoarele situații: (i) dacă sunt constatate (...) tăieri ilegale în parchete autorizate spre exploatare, a căror valoare depășește de cinci ori prețul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior; sancțiunea se aplică operatorului economic care execută lucrările de exploatare a masei lemnoase, consemnate într-un raport de control aprobat de conducătorul entității din care face parte agentul constatator, prin care se propune retragerea certificatului de atestare."

În sus indicatul text normativ, legiuitorul a făcut trimitere la "în parchete autorizate spre exploatare", iar nu la parchete efectiv exploatate.

Cât privește mențiunea "operatorului economic care execută lucrările de exploatare a masei lemnoase", din teza a doua a art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, Înalta Curte apreciază că aceasta trebuie interpretată prin coroborare cu întregul text al prevederii normative din care face parte.

Or, atâta vreme cât art. 21 alin. (1) din Ordinul nr. 1106/2018 se referă la retragerea certificatului de atestare/reatestare, sancțiunea nu poate să vizeze decât un titular al unui astfel de certificat.

De asemenea, cât timp textul privește tăieri ilegale într-un parchet autorizat, retragerea certificatului poate viza doar pe titularul atestării pentru activitatea de exploatare forestieră în respectivul parchet.

Nu se poate reține nici că sancțiunea ar viza doar operatorul economic care execută, în mod efectiv, la data constatării tăierilor, activitatea de exploatare a parchetului sau pe cel care a început acțiunile de exploatare, iar nu și pe cel ce este autorizat să exploateze, dar nu a început aceste acțiuni, întrucât prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 trebuie coroborate, după cum corect a procedat prima instanță, cu cele ale art. 65 alin. (2) din Codul silvic.

Conform acestuia: "Titularii autorizațiilor de exploatare răspund pe toată durata exploatării pentru prejudiciile produse în cuprinsul parchetului și drumurilor auto forestiere pe care circulă."

Prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 reglementează, în esență, o sancțiune aplicabilă în ipoteza producerii prejudiciilor vizate de art. 65 alin. (2) din Codul silvic.

Art. 65 alin. (2) din Codul silvic nu distinge, însă, între exploatare propriu - zisă și exploatare autorizată, cum propune recurenta - reclamantă, motiv pentru care noțiunea de "toată durata exploatării" din acesta trebuie interpretată ca referindu-se la întreaga perioadă în care partea avea vocația/posibilitatea de a exploata unitatea de parchet, iar nu la perioada în care aceasta, prin voința sa unilaterală, a exercitat, în concret exploatarea.

Se mai reține că potrivit prevederilor art. 62 alin. (1) din Codul silvic: "Exploatarea masei lemnoase se face după obținerea autorizației de exploatare și predarea parchetului, cu respectarea regulilor silvice și în conformitate cu instrucțiunile privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport ale materialului lemnos, aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. În zonele de deal și de munte se dă prioritate tehnologiilor bazate pe funiculare."

Conform alin. (2) al aceluiași text normativ: "Exploatarea masei lemnoase se face doar de operatori economici atestați de către comisia de atestare, care funcționează în cadrul asociației patronale și profesionale din domeniul forestier recunoscută la nivel național". În acest sens sunt și prevederile art. 4 din Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 1540/2011.

În acest context, durata exploatării debutează cu data obținerii autorizației de exploatare (în cazul de față data de 18.09.2020, a emiterii a autorizației de exploatare nr. x pentru unitatea de parchet în discuție), iar la această dată debutează și răspunderea recurentei – reclamante, în sensul art. 65 alin. (2) din Codul silvic, ce nu este condiționată de o exploatare propriu - zisă a parchetului.

Printr-un alt set de critici recurenta a învederat că, atâta timp cât fapta de tăiere ilegală a fost săvârșită de un terț, iar nu de ea, nu îi incumbă răspunderea reglementată de art. 65 alin. (2) din Codul silvic. Înalta Curte nu poate valorifica aceste argumente, întrucât textul antereferit reglementează răspunderea titularilor autorizațiilor de exploatare pentru prejudicii, fără distincție în funcție de autorul faptei prejudiciabile.

A mai argumentat recurenta și în sensul că răspunderea vizată de art. 65 alin. (2) din Codul silvic nu ar include fapta de tăiere ilegală anterior începerii propriu-zise a exploatării, întrucât, conform art. 17 și 51 din Codul silvic, respectarea regimului silvic, inclusiv prin asigurarea pazei și integrității fondului forestier, ar incumba altui subiect de drept, în persoana proprietarilor sau deținătorilor de fond forestier.

Nici aceste alegații nu sunt fondate, câtă vreme titularii de autorizații de exploatare răspund pentru prejudiciile produse în cuprinsul parchetului. Tăierea ilegală produce, în mod cert, prejudicii, iar activitatea de asigurare a pazei și integrității fondului forestier reprezintă doar una dintre măsurile ce pot fi întreprinse (inclusiv de titularul autorizației) pentru prevenirea acestor prejudicii.

În fapt, se poate argumenta că asigurarea pazei și integrității fondului forestier incumbă unui număr multiplu de subiecți de drept, în temeiul unor prevederi diferite, fără ca obligația stabilită în sarcina unora să înlăture răspundere stabilită în sarcina altora.

A mai arătat recurenta că, în contextul în care valoarea de 4367,97 RON cu TVA, stabilită prin Raport, a fost achitată de autorul faptei, instanța ar fi interpretat și apl