ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1319/2024

Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.04.2021, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României-Departamentul IV: - anularea încheierii nr. 2/10.03.2021, înregistrată la registratura Societății sub nr. x/12.03.2021, prin care s-a dispus respingerea pct. 1 și a pct. 11, subpunctele 1-4 și 6-9 din Contestația nr. 50090/26.11.2020 formulată de A. S.A. împotriva Deciziei nr. 15/09.11.2020 emise de Departamentul IV al Curții de Conturi (înregistrată la A. S.A. cu nr. x/11.11.2020), prin care s-a dispus înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de control, înregistrat sub nr. x/06.10.2020, și a actelor care au stat la baza emiterii încheierii nr. 2/10.03.2021, anularea Deciziei nr. 15/09.11.2020 în privința constatărilor de la punctele 1, 2, 3, 4, 6, 8, 9 și 10, precum și a măsurilor dispuse la punctele I.1., I.2, I.3, I.4, II.7., II.8., II.9. și II.10., precum și a Raportului de control nr. x/06.10.2020. - suspendarea executării măsurilor dispuse la I.1., I.2, I.3, I.4, II.7., II.8., II.9. și 11.10 din Decizia nr. 15/09.11.2020 până la soluționarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 15 (1) coroborate cu art. 14 din Legea 554/2004. Prin sentința civilă nr. 1889 din 10 decembrie 2021, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a disp. art. 21 din Legea nr. 94/1992, întrucât controlul ar fi trebuit să se limiteze exclusiv la modul de administrare a patrimoniului public al statului, fiind evidentă depășirea atribuțiilor de către intimata-pârâtă asupra domeniului privat al A. S.A.. În mod nelegal, instanța de fond nu a constatat că Decizia nr. 15/09.11.2020 este lovită de nulitate parțială absolută, decizia este lipsită de temei juridic în privința constatărilor de la punctele 1-6, 8-10, precum și a măsurilor dispuse la punctele I1-4, II7-10, deficiențele consemnate nu reprezintă încălcări ale dispozițiilor legale menționate în cuprinsul acesteia. Prin Decizia nr. 15/09.11.2020 au fost menținute toate constatările inițiale, fără a se lua în considerare argumentele și dovezile prezentate de companie, fiind încălcate dispozițiile Regulamentului Curții de Conturi. În cuprinsul încheierii nr. 2/2011, deși este menționat faptul că au fost examinate obiecțiunile companiei, nu s-au arătat motivele, argumentele și raționamentul pentru care acestea nu au fost acceptate. Instanța de fond nu a ținut seama că raportul de control nu conține la numeroase constatări motivele legale ale neînsușirii punctului de vedere al companiei, cu privire la constatările rezultate în urma acțiunii de verificare și nici de către echipa de control, cerințe prevăzute de pct. 85 lit. l), pct. 99, pct. 100 lit. b) din Regulamentul Curții de Conturi și la pct. 3 lit. h) Anexa 4 la Regulament. În proiectul raportului de control nu sunt prezentate motivele pentru care răspunsurile formulate în notele de relații nu au condus la modificarea abaterii constatate, conform pct. 85 lit. j) și pct. 8 din Regulament. Potrivit dispozițiilor pct. 99 din Regulament, în situația în care după conciliere, se mențin divergențe, auditorii publici externi prezintă în raportul de control punctul de vedere al conducerii/reprezentanților entității verificate și explică motivația neînsușirii acestuia. Potrivit dispozițiilor pct. 100 lit. b) din Regulament, redactarea formei finale a raportului de control se realizează ținând cont și de punctul de vedere al conducerii/reprezentanților legali ai entității verificate asupra constatărilor auditorilor publici externi. Nerespectarea acestor prevederi legale are ca efect încălcarea dreptului la apărare al entității controlate, iar instanța de fond nu a avut în vedere atitudinea abuzivă a intimatei-pârâte care nu a permis reclamantei și salariaților acesteia să se apere. Recurenta-reclamantă susține că prevederile O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv nu i se aplică, deoarece compania nu gestionează fonduri publice. În ceea ce privește măsura dispusă la pct. I.1 din decizia atacată, recurenta-reclamantă invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume art. 2, art. 6, art. 9 și art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991. Instanța de fond nu a ținut seama de prevederile Legii nr. 7/1996 și nu a avut în vedere că urmare a litigiului aflat pe rolul Judecătoriei Craiova, în Dosarul nr. x/2009 și a anulării certificatului de atestare a dreptului de prosperitate seria x nr. x/19.03.2009 emis de Ministerul Economiei, în favoarea reclamantei, conducerea companiei a considerat necesară scoaterea terenului din lista celor pentru care au fost obținute certificate (terenul în suprafață de 328,14 m.p., situat în Craiova, județul Dolj). În sentința civilă nr. 12457/2015 se menționează că instanța de judecată dispune rectificarea Cărții funciare nr. x a mun. Craiova, fără să se arate obligațiile care sunt în sarcina reclamantei, iar sentința a fost comunicată OCPI Dolj. Din extrasul de carte funciară emis în data de 13.07.2017, reiese că cererea de reexaminare făcută de CEZ, cu nr. x/07.06.2016, a fost respinsă de către OCPI Dolj, prin urmare terenul a fost menținut în evidența contabilă, întrucât nu au existat documente justificative în baza cărora să se poată efectua eliminarea acestuia din contul contabil nr. 2111.01. Mai arată recurenta-reclamantă faptul că instanța de fond nu a ținut seama de extrasele de informare nr. x/13.07.2017 și nr. y/09.09.2020 emise de OCPI Dolj. Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurilor dispuse la pct. I.2 din decizie, instanța de fond a reținut greșit că sumele plătite nu au fost evidențiate în situațiile financiare încheiate pe perioada desfășurării mandatului membrilor Consiliului de Supraveghere/Directorat, în cheltuieli de natură salarială. Sumele plătite în anul 2020 au fost înregistrate în evidența contabilă a companiei, sub forma unui provizion (cheltuială), în exercițiile financiare aferente perioadelor desfășurării mandatului. Instanța fondului a reținut nelegal aplicabilitatea OMFP nr. 1802/2014, fără să țină seama că, în conformitate cu OMFP nr. 881/2022, recurenta-reclamantă aplică, începând cu exercițiul financiar al anului 2012, Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), la întocmirea situațiilor financiare anuale individuale (separate). Prin urmare, au fost încălcate Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002, OMFP nr. 881/2012, OMFP nr. 2844/2010 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991. Certificatele emise, prin care s-au acordat acțiuni virtuale, nu reprezintă datorii certe, lipsind Nota de stabilire a drepturilor bănești ale componenței anuale variabile corespunzătoare OAVT-urilor valorificabile, aprobată de Directorat și avizată de Comitetul de Nominalizare și Remunerare, neputându-se înregistra în evidența contabilă. Prima instanță nu a ținut seama că în cursul anului 2020, lunile august și septembrie, când au fost efectuate plăți/executate conturile companiei de către foști membri ai Consiliului de Supraveghere/Directorat, s-a înregistrat și datoria către aceștia, iar plățile au fost acoperite de provizionul constituit. Cu privire la respingerea cererii de anulare a pct. I.3 din decizia atacată, instanța de fond nu a ținut seama de prevederile Legii nr. 31/1990, în sensul caracterului imperativ al normelor legale în materia respectării condițiilor de cvorum și majoritate pentru luarea hotărârilor în AGA, precum și de neîntrunirea cerințelor legale privind existența culpei A. S.A. în vederea obținerii majorității prevăzute de lege pentru majorarea capitalului social cu aporturi în natură. Dispozițiile art. 142 și art. 143 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale și Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării au fost respectate de recurenta-reclamantă și s-a dovedit întreprinderea tuturor demersurilor legale în vederea obținerii aprobării AGA, fiind în imposibilitate obiectivă de a se realiza cvorumul necesar în vederea emiterii unei hotărâri legale, în condițiile în care compania este listată la Bursa de Valori București, cu peste 4000 acționari. Abaterea nu este imputabilă și, în plus, în mod greșit, s-a reținut în raportul de control că valoarea de 12.901.948 RON este diferită față de cea prezentată de evaluator în Raportul nr. x/14.02.2020, datorită luării în calcul a unei alte suprafețe de teren decât cea înscrisă în proprietatea companiei. Referitor la respingerea cererii de anulare a măsurilor de la pct. I.4 din decizie, instanța de fond a reținut greșit încălcarea disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999. Cum deja s-a arătat, opinia recurentei-reclamante este, în primul rând, aceea de neaplicare a O.G. nr. 119/1999, avându-se în vedere că nu gestionează fonduri publice și, în al doilea rând, prin contractele încheiate s-a urmărit buna gestionare a fondurilor A. S.A.. În legătură cu lucrările de la AREFU și RÂURENI, s-a respectat principiul bunei gestiuni a fondurilor companiei, întrucât nu s-au efectuat plăți pe durata de derulare a contractelor, nu există prejudiciu, echipamentele urmau să se deconteze după montarea pe poziția finală. Noile contracte au fost încheiate în termene minime de la încetarea contractelor cu SMART și au avut ca obiect implementarea echipamentelor achiziționate pentru modernizarea celor două stații și valorificarea serviciilor efectuate integral, similar și contractul Dumbrava. Prin urmare, atât echipamentele livrate, cât și serviciile prestate au fost valorificate integral în noile contracte, iar valoarea restului de executat s-a încadrat în limitele devizului general inițial. Recurenta-reclamantă a dovedit faptul că decizia de încetare s-a luat după o analiză temeinică, în situația în care SMART nu avea capacitatea de a începe sau continua lucrările, după caz. Contrar celor reținute de prima instanță, în sensul că noile contracte nu au adus beneficiul scontat și sunt irelevante în contextul abaterilor constatate, recurenta-reclamantă susține că s-a dovedit că recepționarea cu succes a proiectelor Râureni și Dumbrava și finalizarea proiectului AREFU arată că fondurile investite au fost corect gestionate, aducând beneficiile scontate, în condiții de siguranță. De asemenea, s-a dovedit că nu exista alternativa urmăririi lucrărilor, întrucât acestea nu au fost demarate la AREFU și RÂURENI și s-au derulat greu la Dumbrava. Cu privire la recuperarea avansului acordat, recurenta-reclamantă susține că avansul se recupera ca parte din facturile emise pe toată durata de derulare a contractului. Instanța de fond nu a ținut seama de apărările recurentei-reclamante cu privire la nerespectarea prevederilor legale privind gestiunea în realizarea investițiilor în condițiile și la termenele din contractele încheiate, astfel că se reiterează susținerile din acțiunea introductivă (dosarul de recurs). Cu privire la respingerea cererii de anulare în tot a actelor emise de intimata-pârâtă, la măsura indicată la pct. II.7 din decizie, recurenta-reclamantă invocă încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente, respectiv H.G. nr. 1041/2003 modificată prin H.G. nr. 1461/2003. S-a considerat greșit că 1.200 Kwh/an reprezintă cota gratuită maximă și pentru persoanele pensionate din cadrul A. S.A., invocându-se art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 1041/2003, modificată prin H.G. nr. 1461/2003. Art. 3 din H.G. nr. 1041/2003 nu stabilește "cota de 1200 Kwh/an" și prevede că persoanele pensionate după data de 30.09.2000 din societățile desprinse din Compania Națională de Electricitate CONEL vor putea beneficia de cote gratuite și nu de cota de 1200 Kwh/an. Extinderea prevederii de la art. 1 care stabilește această cotă numai pentru persoane pensionate înainte de 30.09.2000, din foste unități MEE și pentru persoanele care s-au pensionat ulterior acestei date, s-a făcut cu încălcarea normelor de interpretare și aplicare incidente în cauză. Numărul de Kwh/an se stabilește prin contractul colectiv de muncă, în speță, potrivit art. 186 alin. (4) din CCM la nivelul de ramură. În cauză este incidentă Decizia nr. 17/13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, contrar celor reținute de prima instanță. Sentința atacată este pronunțată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 119/1999, întrucât cum deja s-a arătat, recurenta-reclamantă nu gestionează fonduri publice. Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.8 din decizie, sentința atacată încalcă prevederile O.G. nr. 119/1999, art. 2025 alin. (1) și (2) C. civ., art. 37 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, contractul de mandat, art. 153 10 din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, instanța de fond trebuia să țină seama de prevederile contractului de mandat, companiei fiindu-i opozabile toate obligațiile asumate prin acest contract. De asemenea, Consiliul de Supraveghere are dreptul de a crea comitete consultative, iar Comitetul de Securitate Energetică a fost constituit încă din anul 2013. Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii de la pct. II.9 din decizia atacată, recurenta-reclamantă invocă încălcarea prevederilor O.G. nr. 119/1999 și art. 253 alin. (3) din Codul muncii. Întrucât deciziile de concediere au avut la bază aceleași documente, iar instanțele de judecată au apreciat în mod neunitar asupra legalității concedierii salariaților, recurenta-reclamantă nu a perceput reintegrarea celor patru persoane ca pe o necesitate de inițiere a unei acțiuni de recuperare a sumelor plătite de către companie cu titlu de despăgubiri de concediere, fiind aplicabile prevederile art. 254 alin. (2) din Codul muncii. Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.10 din decizie, recurenta-reclamantă consideră că au fost încălcate prevederile O.G. nr. 119/1999, art. 72 alin. (1) din Legea energiei și gazelor naturale nr. 123/2012, art. 24 din H.G. nr. 1215/2019, Metodologia aprobată prin OPANRE nr. 83/2012, art. 9 alin. (1) lit. x) din O.U.G. nr. 33/2007 aprobată prin Legea nr. 160/2012, art. 254 alin. (1) din Codul muncii și art. 1350 din C. civ. Recurenta-reclamantă susține faptul că nu există nicio culpă din partea personalului (salariați sau mandatari) din cadrul A. S.A. pentru pretinsa prescripție/decădere din dreptul de a recupera suma de 78.096.208,76 RON de la RAAN. Au fost efectuate demersuri pentru recuperarea sumei (prezentate la dosarul de recurs), însă creanța creditorului nu putea să fie cunoscută decât după momentul emiterii Deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014, deoarece stabilirea și întinderea valorii supracompensării se putea determina numai în funcție de valorile realizate ale veniturilor/costurilor/producțiilor/livrărilor/consumurilor, date pe care numai RAAN le putea cunoaște și pe care era obligată să le comunice ANRE, în perioada 01.01.2014 – 01.02.2014. Comisia Europeană a autorizat schema de ajutor de stat pentru promovarea cogenerării prin Decizia nr. 437/2009, iar schema de sprijin este finanțată printr-o contribuție colectată de recurenta-reclamantă de la furnizorii de electricitate care distribuie energie prin rețeaua națională, dar valoarea contribuției este stabilită în fiecare an de ANRE, în funcție de fondurile totale pentru plata bonusurilor. Prin Decizia Președintelui ANRE nr. 743/28.03.2014, s-a aprobat valoarea de 63.467.054 RON a supracompensării, compania emițând factura nr. x/08.04.2014, în valoare de 63.467.054 RON, pe care a înaintat-o la RAAN în data de 09.04.2014. Creanța nu putea să fie înscrisă în Tabelul preliminar întocmit cu ocazia deschiderii procedurii insolvenței la data de 18.09.2013, întrucât termenul limită de depunere a declarației de creanță era stabilit la 01.11.2013. Creanța nu putea fi constatată decât în primul trimestru al anului 2014, s-a născut ulterior datei de deschidere a procedurii insolvenței, astfel că măsura dispusă este nelegală. Referitor la suma de 116.152,06 RON datorată de B., recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu a ținut seama de faptul că a formulat contestație asupra tabelului preliminar al creanțelor și a solicitat modificarea creanței de la suma de 2.170.680,09 RON, la suma de 2.287.032,15 RON, diferența fiind de 116.152,06 RON. Cu privire la respingerea cererii de a e constata că a intervenit prescripția extinctivă a răspunderii companiei, motiv pentru care măsurile de recuperare a sumelor ce rezultă din acte mai vechi de 3 ani, anterior emiterii Deciziei nr. 15/2020, nu pot fi puse în aplicare, recurenta-reclamantă consideră că nu poate formula acțiuni în instanță, deoarece costurile sunt mari, iar prejudiciul nu poate fi recuperat.

Apărările formulate Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analiza motivelor e de casare Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele invocate prin recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. 1. În ceea ce privește critica ce vizează nerespectarea de către prima instanță a disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, pct. 3 și 5 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și valorificarea actelor rezultate din aceste activități (RODAS), neprezentarea în Raportul de control a motivelor legate de neînsușirea punctului de vedere al Companiei, aspect ce nu a fost avut în vedere de prima instanță, precum și încălcarea prevederilor O.G. nr. 119/1999, respectiv art. 1 și art. 5 alin. (1) și art. 10 alin. (4). Potrivit disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 pct. (3) din RODAS, Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Punctul 5 din RODAS definește patrimoniul public și fondurile publice. Dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 119/1999 arată care este scopul ordonanței și anume, reglementarea controlului intern/managerial, inclusiv controlul financiar și preventiv la entitățile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public, iar art. 5 – Buna gestionare financiară – stipulează faptul că persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public. Înalta Curte apreciază că sunt incidente în cauză, pe lângă dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă și prevederile art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992, conform cărora în cadrul competențelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi își desfășoară activitățile specifice asupra lit. d) – societăți comerciale la care statul, unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome dețin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social. Recurenta-reclamantă este o companie la care statul este acționar majoritar, astfel că este subiect al controlului desfășurat de Curtea de Conturi, disp. art. 23 din Legea nr. 94/1992 intitulându-se "Competența și atribuțiile Curții de Conturi". Prevederile art. 21 din Legea nr. 94/1992 reprezintă dispoziții generale cu privire la competența și atribuțiile Curții de Conturi, asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, însă, în concret, enumerarea categoriilor de entități publice cu privire la care se exercită controlul, se regăsește la art. 23 alin. (1) lit. a)-e) din lege. În același sens sunt și dispozițiile O.G. nr. 119/1999 invocate chiar de către recurenta-reclamantă, iar aceasta este o entitate publică în înțelesul legii, care utilizează fonduri publice, fiind o companie națională cu capital majoritar de stat. În concluzie, critica referitoare la lipsa de competență, în exercitarea controlului, a intimatei-pârâte este nefondată. În ceea ce privește faptul că instanța de fond nu a ținut seama că raportul de control nu conține la numeroase constatări motivele legale ale neînsușirii punctului de vedere al recurentei-reclamante, cu privire la constatările acțiunii de verificare, astfel că au fost încălcate pct. 85 lit. l), pct. 99, pct. 100 lit. b) din Regulament, se constată că prima instanță, prin considerentele sentinței, a reținut respectarea acestor prevederi legale, în timp ce, prin motivele de recurs, se reiterează aceleași chestiuni, fără ca argumentele prezentate să se poată reuni într-o critică reală adusă sentinței, ci reprezintă doar aspecte cuprinse în cererea introductivă, asupra cărora prima instanță s-a pronunțat. 2. Cu privire la soluția instanței de fond de respingere a cererii de anulare a măsurii de la pct. I.1 din Decizia nr. 15/2020 Prin măsura de la pct. I.1 din Decizia nr. 15/2020, s-a dispus ca recurenta-reclamantă, prin conducerea sa, să extindă verificarea asupra terenurilor evidențiate la 31.12.2019, în soldul contului 211 – "Terenuri-domeniu privat", în vederea identificării și a altor cazuri de terenuri a căror valoare nu reflectă realitatea, iar pentru cazurile constatate (inclusiv pentru cazurile prezentate în raportul de control) se vor dispune măsuri pentru efectuarea corecțiilor în evidența contabilă, astfel încât acest cont să reflecte o imagine reală a situației patrimoniale raportată în situațiile financiare. În concret, se reține că auditorii publici externi au constatat că s-a majorat nejustificat soldul contului 2111.01 terenuri – domeniul privat, cu suma totală de 998.081 RON, ca urmare a menținerii în această categorie a unui teren în valoare de 523.807 RON (în Craiova) pentru care există sentință definitivă de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și radierii intabulării din CF a dreptului de proprietate al reclamantei și a majorării nejustificate a valorii unui teren cu suma de 474.274 RON, urmare a evaluării prin luarea în calcul a unei suprafețe de teren (în Târgu Mureș), mai mare decât cea înscrisă în proprietatea Companiei . Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a nesocotit disp. art. 2, art. 6, art. 9 și art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și dispozițiile Legii nr. 71/1996. Recurenta-reclamantă a remediat situația privind terenul din Târgu Mureș, iar cu privire la terenul din Craiova consideră că acesta a fost menținut în evidența contabilă, întrucât nu au existat documente justificative în baza cărora să se poată efectua eliminarea din contul contabil 2111-01. Din actele dosarului reiese că recurenta-reclamantă a înscris terenul în CF, la data de 28.05.2009, iar prin sentința civilă nr. 292/2011/30.05.2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă la 09.11.2012, a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/19.03.2009 emis în favoarea reclamantei, acesta fiind momentul în care trebuia reglementată situația contabilă, prin urmare critica este nefondată, iar dispozițiile legale invocate au fost aplicate corect de prima instanță. 3. Cu privire la soluția instanței de fond prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. I.2 din Decizia nr. 15/2020 Prin măsura de la pct. I.2 s-a dispus intrarea în legalitate privind evidențierea în contabilitate a remunerației stabilite prin contractele de mandat încheiate, datorate membrilor Consiliului de Supraveghere/Directorat, extinderea verificărilor în vederea identificării și a altor cazuri, măsuri de stabilire a sumelor datorate și recuperarea eventualelor diferențe rezultate în urma analizei. Recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a OMFP nr. 1802/2014, act neincident în speță, deoarece în conformitate cu prevederile OMFP nr. 881/20125, începând cu exercițiul financiar al anului 2012, se utilizează Standardele Internaționale de Raportare Financiară IFRS, la întocmirea situațiilor financiare anuale individuale (reparate). Modul de aplicare al standardelor internaționale de contabilitate este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului și OMFP nr. 2844/2016, prin urmare nu au fost respectate aceste acte normative, precum și disp. art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991. În plus, a mai arătat recurenta-reclamantă, certificatele emise, prin care s-au acordat acțiuni virtuale nu reprezintă datorii certe întrucât lipsește nota de aprobare a conducerii companiei. Instanța de fond, răspunzând susținerilor reclamantei a constatat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece abaterea privește împrejurarea că sumele plătite nu au fost evidențiate în situațiile financiare încheiate pe perioada desfășurării mandatului membrilor în cauză, în cheltuieli de natură salarială. De asemenea, a mai susținut instanța de fond că susținerea reclamantei în sensul că atunci când au fost efectuate plățile s-a înregistrat și datoria aferentă, nu este susținută în plan probatoriu de niciun document justificativ, iar disp. art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, remunerația și beneficiile oferite membrilor Consiliului de Supraveghere/Directoratului, conform contractului de mandat, trebuie consemnate în situațiile financiare anuale și în raportul anual al comitetului de nominalizare și remunerare. Aceasta este abaterea reținută în sarcina recurentei-reclamante și se referă la neevidențierea în contabilitate a remunerației stabilite prin contractele de mandat, situația existenței unor provizioane din care s-au achitat sumele în cauză, reprezintă o susținere ce nu are legătură cu abaterea pentru care s-a luat Măsura nr. I.2. Prin urmare, referirea primei instanțe la OMFP nr. 1802/2014 nu are influență asupra soluției pronunțate, deoarece nu se discută existența provizioanelor și modului de constituire a acestora, și prin urmare critica este nefondată.

Referitor la soluția primei instanțe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. I.3 din Decizia nr. 15/2020 Această măsură urmărește intrarea în legalitate privind "majorarea capitalului social cu valoarea reactualizată a terenurilor pentru care s-au obținut certificate de atestare a dreptului de proprietate", în conformitate cu prevederile legale în vigoare și extinderea verificărilor în vederea identificării și a altor situații, iar pentru cazurile constatate, inclusiv înregistrarea majorării de capital social la Oficiul Registrului Comerțului. Recurenta-reclamantă critică sentința de fond din perspectiva neaplicării prevederilor Legii nr. 31/1990, norme imperative ce impun condiții de cvorum și majoritate pentru luarea hotărârilor AGA. Mai arată recurenta-reclamantă faptul că prima instanță nu a ținut seama că nu are culpă pentru neîntrunirea majorității prevăzute de lege pentru majorarea capitalului social cu aporturi în natură. Critica este nefondată, avându-se în vedere că neîntrunirea condițiilor de cvorum, precum și demersurile făcute de recurenta-reclamantă pentru respectarea acestora nu are influență asupra obligației de a majora capitalul social cu contravaloarea terenurilor pentru care s-au obținut certificate de atestare a dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă încearcă să justifice neîndeplinirea obligației în cauză prin încălcarea unei alte prevederi legale, însă nu se invocă o eventuală cauză de forță majoră, care ar fi condus la inexistența culpei, dimpotrivă toate demersurile sunt efectuate pentru împlinirea obligației legale, de rezultat, fără de care nu se finalizează procedura majorării capitalului social. Cu privire la existența unei noi probe la pagina 26 din raportul de control, nici în fața instanței de fond și nici în calea de atac a recursului, nu se arată care este consecința acesteia asupra abaterii reținute, fiind o simplă susținere nedovedită a recurentei-reclamante.

În ceea ce privește soluția primei instanțe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. I.4 din Decizia nr. 15/2020 Măsura constă în urmărirea intrării în legalitate privind "încheierea și derularea contractelor de investiții în condițiile de bună gestiune financiară, extinderea verificărilor asupra contractelor de lucrări de investiții, derulate în perioada 2017-2019, în vederea identificării și a altor cazuri de lucrări nerealizate la termenul stabilit prin contractul încheiat și pentru care s-a întocmit acord de încetare a contractului, după caz, avansul acordat la încheierea contractului nu a fost justificat cu lucrări executate, se vor dispune măsuri de stabilire a cauzelor, consecințelor și recuperarea sumelor nejustificate, dacă este necesar. Prima critică referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a lipsei de competență a intimatei-pârâte, a fost deja analizată în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte respingând ca nefondată critica. În ceea ce privește susținerea conform căreia abaterile au fost modificate de la un document la altul, se remarcă faptul că aceasta este invocată pentru prima oară în calea de atac a recursului, neputând să fie analizată în acest stadiu al procedurii judiciare. Cu referire la abaterea ce a condus la măsura de la pct. I.4, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate sunt nefondate. Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu a ținut seama de anumite argumente aduse prin acțiunea introductivă și arătate în cuprinsul cererii de recurs la filele x, însă acestea nu conduc la nelegalitatea sentinței atacate, cât timp abaterea se referă la nerespectarea dispozițiilor legale privind buna gestiune în realizarea investițiilor în condițiile și la termenele din contract. Investițiile nu au fost realizate în condițiile și la termenele din contracte, au fost încheiate acorduri de încetare a acestora, cu acordul părților, iar ulterior s-au continuat lucrările nerealizate, dar la valori mult mai mari, fiind prelungit și termenul de finalizare, cu mai mult de 1 an . Față de acestea, susținerile recurentei-reclamante prin care își justifică acțiunile, respectiv că lucrările erau realizate în proporție de 50%, există posibilitatea acordării unui avans de 15% din valoarea contractului sau nu există prevederi legale care să sancționeze faptul că nu s-a avut în vedere prioritatea interesului public, sunt nefondate. Cu privire la imobilizarea de fonduri bănești în avansuri acordate furnizorilor de peste 3 ani de zile pentru realizarea unor obiective de investiții care nu au fost justificate prin produse/lucrări executate, recurenta-reclamantă arată că nu s-a ținut seama că avansul a fost garantat prin scrisoare de garanție bancară, iar la data formulării contestației împotriva Deciziei nr. 15/2020, rămăsese de justificat suma de 2.489.996,85 euro, din totalul de 7.170.795,85 euro. Prima instanță a analizat susținerile expuse și, față de documentele depuse la dosar, a concluzionat în sensul justificării sumei de 63.829 euro. În recurs, recurenta-reclamantă a reiterat cele arătate la fond fără a aduce critici concrete sentinței pronunțate, aspecte ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii incidente la pct. II.7 din Decizia nr. 15/2020 Prin această măsură s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante intrarea în legalitate privind acordarea facilităților persoanelor pensionate după data de 30.09.2000, în conformitate cu prevederile în vigoare, extinderea verificărilor privind decontarea c/valorii cotei de energie electrică acordată gratuit către foștii salariați pensionați după data de 30.09.2000, stabilirea întinderii prejudiciului, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea sumelor în condițiile legii. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greșită a disp. art. 3 din H.G. nr. 1041/2003, modificată prin H.G. nr. 1461/2003, conform cărora persoanele pensionate după data de 30.09.2000 din societățile desprinse prin acte normative din fostul Minister al Energiei Electrice, fostei C., D. S.A. și, ulterior acestora prin programe de restructurare, reorganizare sau privatizare vor putea beneficia de cote gratuite de energie electrică, dacă societățile respective aveau pentru angajații lor astfel de facilități prin contractele colective de muncă. Susține recurenta-reclamantă că textul incident nu stabilește "cota de 1200 Kwh/an, cum se precizează la art. 1 pentru persoanele care s-au pensionat până la data de 30.09.2000. Înalta Curte va respinge critica fiind nefondată, reținând că, prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1041/2003, s-au acordat în anumite condiții persoanelor pensionate până la data de 30.09.2000, o cotă de energie electrică gratuită de 1.2000 Kwh/an. Ulterior, s-a modificat H.G. nr. 1041/2013 și la art. 3 s-a extins facilitatea și pentru persoanele pensionate după data de 30.09.2000, sub condiția ca societățile în cauză să aibă prevăzute pentru angajații lor astfel de facilități prin contractele colective de muncă. Contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură nu pot prevedea o cotă mai mare de 1.200 Kwh/an, iar incidența Deciziei nr. 17/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi invocată într-un litigiu având ca obiect o acțiune în răspundere patrimonială (întrucât contractul colectiv de muncă nu a fost anulat sau constatat nul de o instanță de judecată) și nu are efect asupra măsurii dispuse de intimata-pârâtă, cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

Cu privire la cererea de respingere a actelor emise de intimata-pârâtă menționate la pct. II.8 di Decizia nr. 15/2020 Măsura privește obligația conducerii companiei să extindă verificările asupra contractelor de mandat încheiate cu membrii Consiliului de Supraveghere/Directoratului, derulate în perioada 2017-2019, în vederea identificării și a altor cazuri de cheltuieli cu remunerații/avantaje acordate în alte condiții, decât cele legale, iar pentru cazurile identificate să se stabilească întinderea prejudiciului, corectarea rezultatelor contabile și regularizarea cu bugetul statului a sumelor virate în plus reprezentând impozite pe venitul salarial și contribuții datorate de angajat și angajator. Înalta Curte reamintește că deja au fost constatate nefondate criticile ce privesc greșita aplicare a disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, urmând a se pronunța asupra celorlalte motive de nelegalitate, cu referire la pct. 8.1, 8.2 și 8.3 din Decizia nr. 15/2020. Prin constatarea de la pct. 8.1. s-a reținut că au fost acordate avantaje unor membrii provizorii ai directoratului, reprezentând chiria, diurna și transportul în sumă de 149.015 RON, în alte condiții decât cele legale. Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a disp. art. 153 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și art. 2025 alin. (1) și (2) din C. civ., referitoare la contractul de mandat. Înalta Curte constată că dispozițiile C. civ. referitoare la contractul de mandat nu exclud aplicarea unei legislații specifice domeniului în care s-a încheiat contractul, în speță, actul s-a întemeiat pe Legea nr. 31/1990, însă Consiliul de Supraveghere are obligația să remunereze directorii conform dispozițiilor legale incidente, iar AGA fixează limitele generale ale tuturor remunerațiilor acordate, conform, art. 153 18 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, la nivelul anului 2013, remunerațiile directorilor trebuie să se încadreze în prevederile bugetare aprobate, potrivit disp. art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, din actele dosarului rezultând contrariul, iar recurenta-reclamantă nu a adus în fața instanței de fond alte argumente. Constatarea de la pct. 8.2 din decizie are în vedere acordarea de indemnizații fixe brute lunare membrilor Consiliului de Supraveghere pentru alte perioade decât cele contractuale, ceea ce a condus la efectuarea de plăți necuvenite în sumă de 46.813 RON. Prin motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, aceasta face referire la dispozițiile legale ce permit plata unei indemnizații brute lunare, respectiv disp. ar. 37 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 și disp. pct. 3.1. din contractul de mandat, însă chestiunea în discuție este plata făcută acestor categorii de membri ai Consiliului de Supraveghere care excede perioadei de 6 luni pentru care au fost numiți, or, se reține că din acest punct de vedere nu s-a adus nicio critică sentinței primei instanțe. Cu privire la constatarea de la pct. 8.3. din decizie și anume, acordarea membrilor Consiliului de Supraveghere de indemnizații brute lunare, în alte condiții decât cele legale, ceea ce a condus la efectuarea de plăți nedatorate în sumă de 12.756 RON, se invocă aplicarea greșită a disp. art. 153 10 din Legea nr. 31/1990, care prevăd expres dreptul Consiliului de a crea comitete consultative, însă nu se arată în concret motivul de nelegalitate adus sentinței recurate și nici nu se face referire la faptul că în actul consultativ nu este prevăzută constituirea Comitetului de Securitate Energetică și nici la inexistența rapoartelor/procese-verbale cu privire la activitatea desfășurată.

Referitor la soluția primei instanțe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. II.9 din Decizia nr. 15/2020 Măsura privește reanalizarea cauzelor care au condus la efectuarea plăților în sumă de 237.044 RON, cu titlu de despăgubiri/cheltuieli de judecată, în vederea identificării persoanelor vinovate de producerea pagubei, prezentarea și aprobarea rezultatului analizei în Consiliul de Supraveghere și AGA, după care, se va pune în aplicare hotărârea acestora, cu dispunere de măsuri de recuperare în condițiile legii și corectare rezultate contabile înregistrate după caz. Înalta Curte reține că principala critică adusă sentinței de fond este cea a neaplicării disp. art. 253 alin. (3) și art. 254 alin. (2) din Codul muncii, conform cărora salariații nu răspund de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului, avându-se în vedere că instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri contradictorii în privința unor concedieri și încălcarea disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, deja analizată. Or, măsura în discuție are în vedere obligația de reanalizare a situației și de prezentare a acesteia Consiliului de Supraveghere și AGA, pentru a se lua măsuri după caz, iar indiferent de rezultatul analizei, motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se pot constitui în argumente pentru soluționarea favorabilă a criticii formulate.

Cu privire la soluția instanței de fond prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii dispuse la pct. II.10 din Decizia nr. 15/2020 Măsura vizează urmărirea intrării în legalitate privind recuperarea în cadrul termenului legal de prescripție a creanțelor evidențiate în contabilitate, în conformitate cu prevederile legale, extinderea verificărilor pentru perioada 2017-2019, stabilirea creanțelor prescrise, întinderea prejudiciului, înregistrarea în contabilitate și recuperarea sumelor. Cu privire la neaplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, Înalta Curte s-a pronunțat anterior, iar referitor la sumele în discuție criticile sunt nefondate. Suma de 78.096.208,76 RON creanță nerecuperată de la Regia Autonomă pentru Activități Nucleare – RAAN, recurenta-reclamantă susține inexistența culpei personalului său, deoarece creanța nu putea să fie cunoscută decât după momentul emiterii Deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, art. 24 din H.G. nr. 1215/2019, Ordinul Președintelui ANRE nr. 83/2012, art. 9 alin. (1) lit. x) din O.U.G. nr. 33/2007, art. 254 alin. (1) din Codul muncii și art. 1350 din C. civ., aplicate greșit de către prima instanță. Astfel, susține recurenta-reclamantă, creanța nu putea fi înscrisă în tabelul preliminar întocmit cu ocazia deschiderii procedurii insolvenței din data de 18.09.2013, obligația de plată a supracompensării născându-se ulterior acestei date. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă realizează o redare a motivelor de fapt ale acțiunii introductive care nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ. Aceeași soluție urmează să se dispună și în privința criticii referitoare la suma de 116.152,06 RON, creanță datorată de B., în cauză pronunțându-se și o hotărâre judecătorească definitivă, cum a reținut și prima instanță.

Cu privire la respingerea de către prima instanță a cerii de a se constata că a intervenit prescripția răspunderii recurentei-reclamante pentru măsurile de recuperare a sumelor care rezultă din acte mai vechi de 3 ani, anterior emiterii Deciziei nr. 15/2020 Recurenta-reclamantă susține nerespectarea disp. art. 3, art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și disp. art. 2500, art. 2503, art. 2517, art. 2523 din C. civ., întrucât obligarea sa la recuperarea sumelor este prescrisă. Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta-reclamantă susține împlinirea termenului de prescripție pentru recuperarea creanțelor mai vechi de 3 ani, respectiv imposibilitatea de a formula eventuale acțiuni care ar conduce la respingerea acestora ca fiind prescrise. La această chestiune a răspuns în mod corect prima instanță, arătând că nu există nicio dispoziție legală instituită în sarcina Curții de Conturi, în sensul dispunerii de măsuri condiționate de neîmplinirea termenului de prescripție, critica fiind nefondată. Față ce acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se respingă recursul ca nefondat.