ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 martie 2024

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 36 din 15 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârșirea infractiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13 exp. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen..(7 acte materiale), ca urmare a decesului inculpatului.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen..(7 acte materiale), ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13 exp. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (7 acte materiale), ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei S.C. D. S.R.L. pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13 exp. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (6 acte materiale), ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de UAT Grojdibodu în contradictoriu cu A., ca urmare a decesului inculpatului.

În temeiul art. 25 C. proc. pen., art. 23 C. proc. pen. și 397 C. proc. pen. a fost admisă în parte acțiunea civila formulată de partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Grojdibodu și au fost obligați, în solidar, pe inculpații B., C. și S.C. D. S.R.L., la plata sumei de 15.245 RON fără TVA, reprezentând prejudiciu material, constând în lucrări neefectuate și încasate de executantul S.C. D. S.R.L., la care se adaugă penalități și dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 397 C. proc. pen., art. 249 C. proc. pen. și art. 20 din Legea 78/2000 a fost menținută măsura asiguratorie a sechestrului, dispusă prin ordonanța nr. 266/P/2014 din data de 10.11.2015 și ordonanța nr. 266/P/2014 din data de 11.11.2015 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, asupra următoarelor bunuri imobile și mobile:

- imobil compus din suprafața de 2.500 mp teren curți, construcții, arabil și vii, împreună cu cota de 5/8 părți dintr-o casă de locuit, construită din paiantă, acoperită cu țiglă, având 4 camere, bucătărie, sală și antreu, cota de 5/8 părți dintr-o anexă gospodărească construită din chirpici, acoperită cu țiglă, având patru încăperi, imobilul fiind situat în comuna Grojdibodu, sat Hotaru, jud. Olt, suprafața totală de 43.700mp teren arabil situat în extravilanul comunei Grojdibodu, sat Hotaru, jud. Olt, suprafața de 1.600 mp teren vii situat în extravilanul comunei Grojdibodu, sat Hotaru, jud. Olt, autoturism marca x având seria șasiu x. (ce aparțin inculpatului B.) până la concurența sumei de 15 245 RON fără TVA, la care se adaugă penalități și dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.

- imobil înscris în cartea funciară a comunei Giuvărăști nr. x (ce aparține inculpatului C.) până la concurența sumei de 15245 RON fără TVA, la care se adaugă penalități și dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.

- imobilele înscrise în cărțile funciare nr. x și x Corabia și x Izbiceni, (ce aparțin inculpatei S.C. D. SRL), în vederea recuperării prejudiciului până la concurența sumei de 15245 RON fără TVA., la care se adaugă penalități și dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații B., C. și S.C. D. S.R.L., la plata a câte 6.000 RON cheltuieli judiciare statului (din care suma de câte 4.000 RON fiecare avansată in cursul urmăririi penale).

Onorariile cuvenite apărătorilor din oficiu în sumă de 868 RON (au rămas în sarcina statului.

Astfel, analizând cauza în limitele stabilite de către instanța de control judiciar prin decizia nr. 416 din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a statuat că, în rejudecare, instanța este obligată să analizeze dacă, pe baza probatoriului administrat până la solicitarea de încetare a procesului penal, se conturează incidența vreunui caz prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. care ar împiedica exercitarea în continuare a acțiunii penale, instanța de fond a reținut că actele materiale imputate inculpatului B. constând în încălcarea atribuțiilor de serviciu, cu ocazia încheierii contractelor de lucrări nr. x/7.04.2008 și nr. y/23.07.2009 cu S.C. E. S.R.L. și a contractelor de lucrări nr. x/8.10.2010, nr. y/30.11.2010, nr. z/10.12.2010, nr. w/13.04.2011, nr. t/18.08.2011, nr. s/19.10.2011 și nr. 1343/9.05.2012 cu S.C D. S.R.L. (9 acte materiale), se situează în sfera ilicitului contravențional, instanța urmând să nu le mai rețină în structura infracțiunii continuate de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 297 C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

Pentru identitate de rațiune, nici în privința inculpatului C., instanța de fond nu a reținut în structura infracțiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., cele nouă acte materiale constând în înlesnirea încălcării atribuțiilor de serviciu de către B., cu ocazia încheierii contractelor de lucrări nr. x/7.04.2008 și nr. y/23.07.2009 cu S.C. E. S.R.L. și a contractelor de lucrări nr. x/8.10.2010, nr. y/30.11.2010, nr. z/10.12.2010, nr. w/13.04.2011, nr. t/18.08.2011, nr. s/19.10.2011 și nr. 1343/9.05.2012 cu S.C. D. S.R.L..

De asemenea, nici în privința inculpatei S.C. D. S.R.L., instanța de fond nu a reținut în structura infracțiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., cele șapte acte materiale constând în înlesnirea încălcării atribuțiilor de serviciu de către B., cu ocazia încheierii contractelor de lucrări nr. x/8.10.2010, nr. y/30.11.2010, nr. z/10.12.2010, nr. w/13.04.2011, nr. t/18.08.2011, nr. s/19.10.2011 și nr. 1343/9.05.2012 cu S.C. D. S.R.L..

În cauză, inculpații B., C. și S.C. D. S.R.L. au solicitat să se constate intervenită prescripția răspunderii penale, ca urmare a pronunțării Deciziilor nr. 358/2022 și nr. 297/2018 ale Curții Constituționale, nesolicitând, însă, continuarea procesului penal.

Prin urmare, excluzând din structura infracțiunii continuate reținute în sarcina inculpaților B., C. și S.C D. S.R.L., cele nouă acte materiale (B. și C.), respectiv cele 7 acte materiale (SC D. SRL) constând în nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 ca urmare a fracționării nejustificate a lucrărilor la obiectivul "Modernizare DC 37", s-a constatat că acuzația penală cu privire la care s-a solicitat constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale constă în:

- pentru inculpatul B. - 7 acte materiale constând în acceptarea la plată a unor lucrări neexecutate de firmele prestatoare, pe baza unor situații de lucrări și a unor procese-verbale de recepție ce nu reflectau realitatea, respectiv procesul-verbal de recepție nr. x/24.06.2009 (aferent contractului nr. x/7.04.2008), procesul-verbal de recepție nr. x/23.11.2010 (aferent contractului nr. x/23.07.2009 și a subcontractului nr. x/37/25/8.10.2010), procesul-verbal de recepție nr. x/15.12.2010 (aferent contractului nr. x/30.11.2010), procesul-verbal de recepție nr. x/1/20.12.2010 (aferent contractului nr. x/10.12.2010), procesul-verbal de recepție nr. x/12.2011 (aferent contractului nr. x/13.04.2011), procesul-verbal de recepție nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/18.08.2011), procesul-verbal de recepție nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/19.10.2011);

- pentru inculpatul C. - 7 acte materiale constând aceea că, în calitate de administrator de fapt și de drept al S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. a înlesnit încălcarea atribuțiilor de serviciu de către inculpatul B., în sensul acceptării la plată a unor lucrări neexecutate de firmele prestatoare, administrate de acesta, pe baza unor situații de lucrări și a unor procese-verbale de recepție ce nu reflectau realitatea, respectiv procesul-verbal de recepție nr. x/24.06.2009 (aferent contractului nr. x/7.04.2008), procesul-verbal de recepție nr. x/1/23.11.2010 (aferent contractului nr. x/23.07.2009 și a subcontractului nr. x/37/25/8.10.2010), procesul-verbal de recepție nr. x/1/15.12.2010 (aferent contractului nr. x/30.11.2010), procesul-verbal de recepție nr. x/1/20.12.2010 (aferent contractului nr. x/10.12.2010), procesul-verbal de recepție nr. x/12.2011 (aferent contractului nr. x/13.04.2011), procesul-verbal de recepție nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/18.08.2011), procesul-verbal de recepție nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/19.10.2011) (7 acte materiale);

- pentru inculpata S.C D. S.R.L., societate administrată în fapt și în drept de inculpatul C. – 6 acte materiale aceasta ar fi atestat, conform proceselor-verbale nr. x/1/23.11.2010, nr. x/15.12.2010, nr. x/20.12.2010, nr. x/12.2011, nr. x/30.12.2011 și nr. x/30.12.2011 efectuarea unor lucrări, neexecutate în totalitate, sau executate necorespunzător, pentru ultimele lucrări aferente contractului nr. x/09.05.2012, nefiind întocmit un astfel de act (6 acte materiale).

Instanța de fond a reținut că atât prescripția răspunderii penale, cât și întreruperea prescripției sunt instituții de drept substanțial, în privința cărora se aplică regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare.

Totodată, s-a reținut că, jurisprudența Curții Constituționale a statuat în același sens, anume că, în materia prescripției răspunderii penale se aplică regulile legii penale mai favorabile (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012). Totodată, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale în ansamblul lor.

Prin urmare, s-a reținut că, în cauzele aflate în curs de judecată, aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare până la data modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, conform Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, ca dispoziție ce face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei, este soluția legală, deoarece principiul aplicării legii penale mai favorabile se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) din C. pen. și în cazul actelor normative declarate neconstituționale.

Prin urmare, instanța de fond a constatat că, în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 și data de 30 mai 2022, deoarece, în această perioadă, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului prescripției, condiții în care prescripția specială nu va opera, urmând a fi evaluată numai prin raportare la termenele generale prevăzute de art. 154 C. pen.

Așadar, în raport de faptele imputate inculpatilor s-a subliniat că, termenul general de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. este de 8 ani și se calculează potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., începând de la data săvârșirii faptei. Fiind în prezența unei infracțiuni continuate, termenul se va calcula de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, respectiv de la data de 30.12.2011, data încheierii procesului-verbal de recepție nr. x/30.12.2011, aferent contractului x/19.10.2011.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. – Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt (…) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani dar care nu depășește 10 ani.

Astfel, pentru infracțiunea prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 13

1

din Legea 78/2000, infracțiune care s-a consumat la data de 30.12.2011, termenul general de prescripție s-a împlinit la data de 29.12.2019 (potrivit art. 186 alin. (1) din C. pen.).

Pentru aceste motive, instanța de fond, în baza art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale pentru inculpații B., C. si S.C. D. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițșie - D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova, criticând hotărârea apelată sub aspectul temeiniciei și legalității.

Prin decizia penală nr. 1753 din 26.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinței penale nr. 36 din 15.02.2023 pronunțată de Tribunalul Olt privind pe inculpații C., B. și S.C. D. S.R.L. – prin administrator F., a fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare, a fost înlăturată dispoziția de obligare a inculpaților B., C. și S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală și la instanța de fond, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Efectuând propria analiză a cauzei, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut aplicabilitatea unei cauze care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale, respectiv faptul că a intervenit prescripția răspunderii penale.

În atare situație, Curtea a reținut, în esență, că, în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 și data de 30 mai 2022, dat fiind faptul că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în perioada anterior menționată, nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, condiții în care prescripția specială nu va opera, prescripția răspunderii penală urmând a fi evaluată prin raportare la termenele generale de prescripție, prevăzute de art. 154 C. pen.

În ceea ce privește infracțiunile de abuz în serviciu și complicitate la abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție reținute în sarcina inculpaților, Curtea a reținut că acestea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime, termenul general de prescripție prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani, fiind de 8 ani.

În raport cu momentul consumativ al infracțiunilor, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (2) C. pen., termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, termenul curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

Așadar, în speță, față de limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de abuz în serviciu, termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, care a început să curgă la data de 30.12.2011 și s-a împlinit la data de 29.12.2019.

În ceea ce privește motivul de apel invocat de Parchet în sensul de a se lăsa neaplicate deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională, precum și decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea principiul supremației dreptului Uniunii Europene, Curtea a arătat că nu se poate reține existența unei incompatibilități între jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și aplicarea legii penale mai favorabile în materie de prescripție a răspunderii penale ca urmare a evaluării incidenței art. 155 alin. (1) din C. pen. în interpretarea deciziilor Curții Constituționale.

Astfel, față de calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca instituție de drept substanțial, este incident principiul legii penale mai favorabile, cum este definit de dreptul intern, iar înlăturarea jurisprudenței obligatorii menționate este contrară elementelor de interpretare oferite de instanța de contencios european.

În legătură cu modul de soluționare a laturii civile, Curtea a constatat că, instanța de fond, în mod corect, a admis doar în parte, acțiunea civilă și a obligat inculpații B., C. și S.C. D. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 15.245 RON fără TVA, reprezentând prejudiciu material, constând în lucrări neefectuate și încasate de executantul S.C. D. S.R.L., la care se adaugă penalități și dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.

Apelul Parchetului a fost apreciat ca fiind întemeiat cu privire la greșita obligare de către instanța de fond a inculpaților la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În speță, Curtea a constatat că încetarea procesului penal a fost pronunțată ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale a inculpaților, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen. și nu ca urmare a incidenței unei cauze de nepedepsire, motiv pentru care instanța de fond avea obligația de a dispune lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Prin urmare, Curtea a înlăturat dispoziția de obligare a inculpaților B., C. și S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală și la instanța de fond.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 14.11.2023, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Craiova invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpații B. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (7 acte materiale), C. pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen..(7 acte materiale) și S.C D. S.R.L. pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (6 acte materiale).

În dezvoltarea motivelor de recurs în casație, s-a arătat, în esență, că, în cauză, este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât, în mod eronat, instanța de control judiciar a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. față de inculpații B., C. și S.C. D. S.R.L. pentru comiterea infracțiunilor pentru care au fost trimiși in judecata, motivat de împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, s-a arătat că pentru a pronunța aceasta decizie instanța a aplicat în cauză interpretarea data de considerentele Deciziei C. civ..R nr. 358/2022 privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că, în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar, principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

Având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referință pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire mai sus) în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupție, s-a subliniat că este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene și aplicarea legislației naționale privind prescripția răspunderii penale în acord cu normele acestuia, considerentele Hotărârii Marii Camere pronunțate în cauza C-107/23 fiind aplicabile mutatis mutandis și în cauzele care au ca obiect infracțiuni de corupție.

Prin urmare, s-a apreciat că cerința care vizează combaterea efectivă a corupției se aplică atât la urmărirea și sancționarea infracțiunilor de corupție în general, cât și la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări a sancțiunilor, ele nu vor avea caracter efectiv și direct (Hot. 21 noiembrie 2021, Euro Box promotion, pct. 192; Ordonanța Curții (Camera a șasea), din 7 noiembrie 2022, în cauzele C-859/19, C-926/19, C-929/19-punctul).

In ceea ce privește Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23, s-a menționat că aceasta nu se referă în mod expres la infracțiunile de corupție, întrucât obiectul litigiului principal îl constituia infracțiunea de evaziune fiscală, argument care rezultă din punctul 65, în care se fixează obiectul sesizării: "Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit informațiilor aduse la cunoștința Curții, faptele în discuție în litigiul principal nu constituie fapte de corupție, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima și la a doua întrebare preliminară".

Cu toate acestea, referirea tangențială la acest gen de infracțiuni, în opinia parchetului, denotă faptul că raționamentul Curții privind conceptul de mitior lex este aplicabil și infracțiunilor de corupție: "În plus, deși, după cum s-a arătat la punctul 65 din prezenta hotărâre, Decizia 2006/928 nu este aplicabilă ca atare unor infracțiuni de evaziune fiscală, precum cele în discuție în litigiul principal, nu este mai puțin adevărat că datele prezentate de Comisie în Raportul său din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2022) 664 final], în aplicarea articolului 2 din această decizie, confirmă existența riscului ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu mai poată fi sancționate din cauza prescrierii răspunderii penale pentru aceste fapte.

Astfel, s-a subliniat că, din acest raport, menționat de instanța de trimitere, reiese că Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale ar putea conduce la "încetarea procedurilor penale și la eliminarea răspunderii penale într un număr semnificativ de cazuri" și că situația creată implică "riscul ca unor mii de inculpați să nu li se poată antrena răspunderea penală"(punctul 90, C-107/23).

Existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 203).

Așadar, se impune, în mod evident, extinderea raționamentului urmat de CJUE în Hotătârea din 24.07.2023, C-107/23 referitor la întreruperea prescripției răspunderii penale, demers necesar pentru înlăturarea riscului de impunitate și pentru a se da efect principiului supremației dreptului european.

Prin urmare, s-a apreciat că interpretarea dată de Curte în Cauza C-107/23 trebuie coroborată cu deciziile anterioare pronunțate în cauzele Euro Box Promotion și Asociația "Forumul judecătorilor din România și alții", precum și cu Ordonanța Curții din 7 noiembrie 2022, hotărâri prin care s-a stabilit sfera infracțiunilor cu privire la care României îi revin obligații suplimentare, în virtutea statutului de stat membru al Uniunii Europene, din perspectiva constatării și pedepsirii acestora.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2015, reținându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 – art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1753 din 26 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2015, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 6, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Craiova ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În speță, recurenta solicită să fie casată decizia instanței de apel, în principal, pentru că principiul supremației dreptului UE impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestuia și să lase neaplicată orice reglementare sau practică națională care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

Analizând incidența Ordonanței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În primul rând, încercând să valorifice elementele de interpretare furnizate prin punctele 73-86 care se circumscriu secțiunii "obligațiile ce revin instanțelor", Înalta Curte constată că punctul forte al argumentației este trimiterea la caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928.

Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene a creat, prin MCV, cadrul necesar pentru acordarea de asistență specializată, prin organele Uniunii, în vederea garantării capacității autorităților din România ca, prin politici publice, să contribuie la instituirea/susținerea, în cadrul UE, a unei piețe interne, a unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

Această Decizie nu doar că era abrogată la data pronunțării Ordonanței, potrivit art. 1 din Decizia 2023/1786 a Comisiei Europene, dar elementele evidențiate au fost unele eminamente obligații pentru Statul român, obligații considerate îndeplinite potrivit pct. 9 din fundamentarea Deciziei de abrogare, care reține că "toate obiectivele de referință stabilite au fost îndeplinite de România" și, pe cale de consecință, abrogă Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene.

Astfel, potrivit Deciziei 2006/928/CE, obiectivele de referință pentru România erau:

"1. Garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităților și a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea și evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă și administrativă.

Ultimele două obiective se regăsesc (aproximativ) și în cuprinsul Ordonanței, la punctele 63-64, unde se menționează:

"stabilește obligația României de a combate în mod eficient corupția în general și îndeosebi corupția la nivel înalt, în special în cadrul administrației locale";

"revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal și de procedură permit o sancționare efectivă a infracțiunilor de corupție".

Or, este evident că aceste obligații au fost și rămân responsabilități ale statului român, deoarece instanțele judecătorești nu se pot îndepărta de la unica misiune -de înfăptuire a justiției-, cu respectarea drepturilor și garanțiilor recunoscute în dreptul intern și dreptul european, misiune valabilă nu doar în România ci pe întreg spațiul UE.

În al doilea rând, instanța supremă subliniază că supremația dreptului european și aplicarea directă a acestuia de către instanțele naționale este consecința apartenenței României la Uniunea Europeană. În acest cadru, instanțelor judecătorești le revine responsabilitatea de a face delimitarea dintre obligațiile ce revin instituțiilor specializate ale statului în cadrul mecanismului de adaptare a legislației sau de cooperare, în scopul atingerii obiectivelor tratatelor Uniunii, respectiv obligațiile specifice circumscrise activității de înfăptuire a actului de justiție.

Combaterea corupției, a fraudei, chiar după ridicarea MCV, rămân obiective de primă importanță pentru România, însă acestea reprezintă sarcini pentru instituțiile statului, care nu trebuie confundate cu aplicarea directă a dreptului european de către instanțele judecătorești.

Din această perspectivă, chiar după abrogarea Deciziei 2006/928/CE, statul român rămâne ținut ca în cadrul UE, alături de celelalte state membre, să urmărească asigurarea îndeplinirii obligațiilor ce decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii, iar printre acestea se află și combaterea fraudei și corupției, considerate ca o amenințare gravă care aduce atingere intereselor financiare ale UE. Temeiul juridic pentru combaterea fraudei și a oricăror alte activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale UE este articolul 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În acest scop, instituțiile UE monitorizează, periodic, progresele realizate în ceea ce privește combaterea corupției în toate statele membre.

Așadar, aceste responsabilități nu pot fi atașate funcției de înfăptuire a justiției, care este unica prerogativă a instanțelor judecătorești. Aplicarea directă sau efectul direct (ori indirect) al hotărârilor CJUE într-un caz pendinte nu poate semnifica îndepărtarea de la această misiune. Altfel spus, instanțele judecătorești pot îndeplini obiective de politică generală/penală ale instituțiilor statului (cum este combaterea corupției sau a fraudei) numai ca efect colateral al înfăptuirii actului de justiție, respectiv dacă urmare aplicării în cauza de soluționat a regulilor de drept, cu respectarea garanțiilor specifice recunoscute în dreptul intern și dreptul uniunii sau cel convențional, se impune o soluție de condamnare.

A accepta ca instanțele judecătorești să aibă ca obiective "combaterea corupției și a fraudei" ar însemna ca, în scopul atingerii obiectivelor, să se permită înlăturarea dispozițiilor care ar putea sta în calea unei soluții de achitare sau încetare a procesului penal, ceea ce ar fi un pas pentru consacrarea arbitrariului individual.

În al treilea rând, reține că în întreaga jurisprudență a CJUE, sintagma "respectarea valorilor statului de drept, prev. de art. 2 TUE " reprezintă o axiomă. Aceasta semnifică faptul că statul de drept este o valoare fundamentală a UE.

În temeiul statului de drept, fiecare dintre puterile publice trebuie să acționeze exclusiv în limitele impuse de lege. Noțiunea de stat de drept include, în mod prioritar, o protecție judiciară eficace din partea unor instanțe independente și imparțiale, precum și separarea puterilor. Statul de drept impune ca orice persoană să beneficieze de protecție egală în temeiul legii și împiedică utilizarea arbitrară a puterii, indiferent de cine o deține și, cu atât mai important, când este vorba de chiar puterea care înfăptuiește justiția.

Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să își poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Separația puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească) este, de asemenea, element esențial al statului de drept, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituție. Aceasta implică interdicția pentru oricare dintre cele trei puteri de a intra în domeniul de competență al celeilalte. Instanțele judecătorești nu pot, astfel, exercita atributul de legiuitor pozitiv sau negativ.

Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale. Curtea de la Strasbourg vorbește, în jurisprudența sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justițiabilul trebuie să poată ști, pornind de la formularea dispoziției relevante și, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanțe sau beneficiind de asistență judiciară, ce fapte și omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29; Kafkaris împotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada împotriva Spaniei, pct. 79). Or, un astfel de standard ar fi anihilat printr-o interpretare extinsă și imprevizibilă a legii penale în defavoarea acuzatului, ori prin analogie.

Pronunțându-se cu privire la un astfel de potențial comportament din partea judecătorilor, CCR a conchis că "În măsura în care unele instanțe judecătorești lasă neaplicate din oficiu dispoziții naționale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleași reglementări naționale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică și, implicit, încălcarea principiului statului de drept" (pct. 86 din Decizia nr. 390/2021).

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), Curtea de Justiție ia în considerare opinia instanței de trimitere (din Italia) care afirmă că "nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor" (pct. 50). Or, este evident că un asemenea risc evidențiat de jurisprudența CJUE se regăsește și în cazul instanței supreme.

Observând că, deși CJUE vorbește despre posibilitatea de a da dreptului național o interpretare conformă dreptului Uniunii chiar prin îndepărtarea de la jurisprudența unei instanțe superioare, limitează, totuși, această posibilitate la interdicția ca acest lucru să se facă prin interpretări contra legem față de dreptul național (Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 și 60), și Hotărârea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).

Prevederile legii care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, îi limitează atribuțiile exclusiv la identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și adaptarea la faptele jurdice pe care le-a stabilit" fiindu-i interzisă competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu" (pct. 44 Decizia CCR nr. 265/2014, în același sens, Decizia nr. 838/2009).

Încălcarea principiului separației puterilor în stat este sancționată de Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 68/2017, în cadrul căreia comportamentul neconstituțional a vizat arogarea de către reprezentanții autorității judecătorești a atribuției aparținând puterii legislative, prin depășirea competențelor lor legal recunoscute (pct. 120 din Decizie).

În aceleași coordonate, referindu-se la comportamentul în afara cadrului constituțional, CCR a statuat că interpretarea contra legem făcută de instanțe echivalează cu "a permite judecătorului să legifereze", ceea ce a fost sancționat drept neconstituțional (pct. 55 Decizia nr. 265/2014).

Revenind la datele cauzei pendinte, obiectul acesteia îl reprezintă infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 297 C. pen., rap. la art. 13

2

din Legea 78/2000, respectiv complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 297 C. pen. și art. 13

2

din Legea 78/2000, care în termenii Ordonanței CJUE din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, ar putea face obiectul acestui (aparent) conflict între dreptul intern și cel european.

Potrivit Ordonanței, Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției trebuie interpretată în sensul că "instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de corupție.

În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că "instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare".

Apare, astfel, că în chestiunea întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, CJUE oferă un răspuns tranșant la întrebarea preliminară, pe de o parte, raportat la natura infracțiunii, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și în cazul infracțiunilor de corupție, iar pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea lor în timp, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297 a CCR.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în asigurarea coerenței și unității de interpretare a dreptului Uniunii, procedura "trimiterii preliminare" este considerată cheia de boltă a sistemului jurisdicțional prin importanța dialogului instituit, prin art. 267 din TFUE, între Curte și instanțele statelor membre (Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23). În acest cadru, obligația de loialitate a instanțelor naționale atunci când recurg la acest important mecanism, devine deosebit de importantă, tocmai prin prisma rolului pe care îl joacă în furnizarea contextului factual și normativ cât mai fidel și fără elemente de interpretare particulare, obligație de la care statul român, prin intermediul instanței de trimitere, s-a îndepărtat, contribuind la influențarea procesului de interpretare a conformității dreptului intern cu tratatele, aspect evidențiat de ICCJ prin hotărâri anterioare (ex: decizia nr. 450/7 septembrie 2023; decizia nr. 93/15 februarie 2024). Astfel, CJUE a reliefat prin mai multe hotărâri că "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curții [de Justiție] obligația de a lua în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, contextul factual și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24, Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 din 24.07.2023, Ordonanța din data de 9 ianuarie 2024 din C-131).

În continuare, pornind de la interpretarea oferită de CJUE în lumina prevederilor art. 267 și art. 325 din TFUE, rămâne de analizat dacă lăsarea neaplicată a deciziilor Curții Constituționale și a ÎCCJ menționate este compatibilă cu art. 7 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului care instituie principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor, text în lumina căruia:

"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

Interdicția aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este un standard de protecție atât în dreptul intern cât și în dreptul uniunii și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO), standard de la care nu se poate deroga

Art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și art. 1, 2 și 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut atât în dreptul intern, cât și în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Conceptul este unul esențial, adiacent principiului legalității incriminării și sancțiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rândul său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).

Printre efectele anihilării Deciziilor Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, așa cum rezultă că ar trebui făcut potrivit interpretării oferite de CJUE, ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a acelorași prevederi pentru perioada anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile inițiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a consfințit dispariția totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) și 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale.

În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conține dispoziții mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripției răspunde