ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 670/2024

Ședința publică din data de 26 martie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2023 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. x/2023, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta arbitrală B., admiterea acțiunii ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 24 pct. 4 raportat la pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 20/2017 coroborat cu art. 14 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 132/2017 și, în consecință, obligarea pârâtei arbitrale la plata creanței principale în cuantum de 9396,50 RON, reprezentând diferența de despăgubire neachitată, aferentă dosarului de daună nr. x; obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 21.03.2020 până la data plății efective a creanței principale; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 132/2017, Norma ASF 18/2017, Norma ASF 20/2017, art. 541 și următoarele C. proc. civ.

Pârâta nu a depus întâmpinare, însă, la solicitarea tribunalului arbitral, a depus copia dosarului de daună.

Prin hotărârea arbitrală nr. 149 din 18 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis în parte acțiunea reclamantei A. S.R.L. sub aspectul perioadei privind calculul penalităților de întârziere. În acest sens, a obligat pârâta B. S.A. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 9.396,50 RON, reprezentând diferență de despăgubire aferentă dosarului de daună x, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, raportat la debitul de 9.396,50 RON, calculate începând cu data de 28.05.2020, până la plata integrală a debitului principal. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.465,89 RON reprezentând taxe arbitrale în sumă de 2.165,89 RON și taxă de înregistrare dosar în sumă de 300 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 30.06.2023, sub nr. x/2023, reclamanta B. – în faliment, a solicitat, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 C. proc. civ., anularea și suspendarea Hotărârii arbitrate nr. 149 din data de 18 mai 2023 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2023.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că între cele două societăți nu a existat o convenție arbitrală în vederea soluționării litigiilor pe cale amiabilă, iar B. S.A. nu dorește soluționarea diferendului de către instanța arbitrală, astfel că în mod nelegal tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra acțiunii în pretenții formulate de A. S.R.L., neavând competență materială să judece.

Totodată, reclamanta a apreciat ca fiind îndeplinite prevederile art. 608 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. civ., întrucât instanța arbitrală a pronunțat o hotărâre în lipsa unei clauze contractuale semnate în acest sens.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 612 și art. 608 și următoarele din C. proc. civ., Norma ASF nr. 20/2017, Legea 132/2017 privind asigurările și reasigurările din România, Legea 12/1990, Legea 11/1991 și Directiva 2005/29/CE privind protecția consumatorilor.

Prin încheierea de ședință din data de 03.08.2023, Curtea a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare, invocată din oficiu și a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 149/18.05.2023, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2022, formulată de reclamanta B. S.A., ca inadmisibilă.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a invocat excepția insuficienței timbrări, excepția tardivității formulării acțiunii în anulare și excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile art. 129 C. proc. civ., pe motiv că reclamanta nu a invocat în fața Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat excepția necompetenței materiale a acestuia, excepție de ordină privată care, în opinia pârâtei, nu poate fi invocată raportat la prevederile art. 608 alin. (2) cu referire la art. 592 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, ca nefondate și neîntemeiate și, în consecință, respingerea acțiunii în anulare formulate de reclamantă.

La termenul de judecată din data de 26.09.2023, Curtea a respins excepția insuficientei timbrări și excepția tardivității formulării acțiunii, invocate de pârâtă, prin întâmpinare, și a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acțiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Prin sentința nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în anulare, formulată de reclamanta B., reprezentată legal prin C.., societate civilă profesională - practician în insolvență, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, la 2 noiembrie 2023, pârâta arbitrală B.- în faliment, a declarat recurs.

În motivare, recurenta a susținut că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Detaliind, recurenta a arătat că instanța nu a ținut cont de faptul că arbitrajul, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și se organizează/se desfășoară potrivit convenției arbitrate încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Prin urmare, a susținut că părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În concret, recurenta a învederat că, prin cererea de anulare, a arătat că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este abilitat să judece litigiile civile în care sunt implicate persoane juridice și/sau fizice, cu condiția ca acestea să fi încheiat în prealabil o convenție arbitrală scrisă. Or, în speță, între părțile litigante nu există o convenție arbitrală.

Cu toate acestea, însă, instanța a apreciat faptul că, din interpretarea coroborată a art. 542 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrajului, iar, pe de altă parte, că, în aceste litigii, consumatorul are posibilitatea de a solicita soluționarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiționată de acordul societăților de asigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabile în contractul de asigurare.

Prin urmare, susține că această interpretare este eronată, întrucât nu ține cont de prevederile C. proc. civ. care reglementează instituția arbitrajului, condiția existenței unei convenții arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței acesteia în soluționarea litigiului, iar o interpretare contrară a acestor dispoziții, prin adăugarea la lege, în sensul includerii litigiilor dintre terțul păgubit și asigurătorul RCA în categoria litigiilor ce pot fi soluționate pe calea arbitrajului, încalcă principiul autonomiei de voință a acestuia din urmă.

Așadar, în opinia recurentei, instanța, în lumina prevederilor art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., trebuia să constate incidența textului de lege mai sus-menționat și să dispună anularea hotărârii arbitrale atacate, dată cu nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale C. proc. civ. și a principiilor avute în vedere de legiuitor.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 50 din 26.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, desființarea în tot a hotărârii recurate pentru motivele de nelegalitate arătate mai sus, anularea hotărârii arbitrale nr. 149 din 18.05.2023 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2023 și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța competentă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 486, art. 488 pct. 8 și următoarele din C. proc. civ.

La 9 ianuarie 2024, intimata-reclamantă a formulat, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării recursului, excepția inadmisibilității recursului raportat la prevederile art. 129 C. proc. civ. pe motiv că recurenta nu a invocat în fața Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arbitral, apreciind că, raportat la prevederile art. 608 alin. (2) cu referire la art. 592 C. proc. civ., recurenta este decăzută din dreptul de a mai invoca această excepție. Totodată, a formulat și apărări pe fondul cauzei, cu mențiunea că, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, își rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.

Referitor la excepția tardivității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că excepția este nefondată, având în vedere că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că sentința atacată a fost comunicată recurentei la 4 octombrie 2023 (astfel cum reiese din dovezile de comunicare de la dosar Curtea de Apel Ploiești 697/42/2023), iar cererea de recurs a fost depusă la 2 noiembrie 2023 prin e-mail, dovada de transmitere aflându-se la dosar recurs.

Se constată, astfel, că recursul a fost declarat și motivat în termenul legal de 30 de zile menționat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acesta a început să curgă de la 4 octombrie 2023 și s-a împlinit la 6 noiembrie 2023, luni, zi lucrătoare.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că excepția este nefondată întrucât introducerea acțiunii arbitrale la 27 martie 2023 relevă că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 17/2017, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii arbitrale, "hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului".

Prin urmare, sentința nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat în cauză, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate, însă, pentru a fi susceptibilă de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, iar dezvoltarea motivelor să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de calea de atac devolutivă a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, raportat la considerentele acesteia, iar criticile formulate să fie apte de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși recurenta și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestui motiv de nelegalitate este formală, neputând fi reținută existența unor veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În concret, subsumat acestui motiv de casare, se reține că recurenta a indicat anumite norme de drept material pretins a fi fost nesocotite/încălcate de instanța care a soluționat acțiunea în anulare, însă, pentru a putea declanșa un control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, și în ce mod instanța a nesocotit acea normă, raportat la considerentele hotărârii atacate.

În acest context, se constată că, raportându-se la dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din C. proc. civ. și la art. 592 din același Cod, instanța a reținut că, întrucât pârâta/societatea de asigurare B. nu a formulat întâmpinare în termen legal și nici nu a participat la ședința de arbitraj, neinvocând, astfel, excepția de necompetență în fața instanței arbitrale, a intervenit decăderea societății de asigurare din a invoca inexistența unei convenții arbitrale, astfel încât, față de prevederile art. 608 alin. (2) C. proc. civ., acest aspect nu mai poate fi invocat ca motiv pentru anularea hotărârii arbitrale.

Așadar, având în vedere că, față de criticile formulate în acțiunea în anulare, instanța a reținut, pentru motivele arătate, decăderea reclamantei (pârâtei arbitrale) din dreptul de a invoca inexistența unei convenții arbitrale, recurenta trebuia să dezvolte critici de nelegalitate în raport de considerentele sentinței recurate, conform cerinței impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Or, având în vedere că, prin criticile formulate, recurenta nu combate nicicum raționamentul instanței expus în hotărârea atacată, în lipsa unor critici de nelegalitate care să vizeze înseși considerentele hotărârii recurate, instanța de recurs nu poate proceda la verificarea legalității sentinței atacate, substituindu-se recurentei în demersul său judiciar, așa-zisele critici formulate fiind complet străine de considerentele deciziei atacate.

În concluzie, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 486 alin. (1) lit. d) raportat art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 teza a doua din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinței nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinței nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2024.