ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 497/2024

HOTĂRÂRE

05.03.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 497/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 09.02.2023 sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; să constate refuzul nejustificat al pârâtului de recunoaștere a dreptului câștigat la data de 01.02.2021, în baza art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de admitere a dispoziției administrative de plată către reclamant a indemnizației de ieșire la pensie prevăzută de lege; să oblige pârâtul, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004, la emiterea actului administrativ având ca obiect dispoziția de plată către reclamant a indemnizației reglementate de art. 81 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și la plata efectivă a dreptului astfel recunoscut, actualizat cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare.

Pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii promovate, a excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1481/2023 din 18.10.2023, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în favoarea Tribunalului București – secția de conflicte de muncă și asigurări sociale.

În fundamentarea acestei sentințe s-au reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de recunoaștere a dreptului câștigat, emiterea dispoziției administrative de plată a indemnizației de ieșire la pensie prevăzută de lege, precum și obligarea la emiterea actului administrativ având ca obiect dispoziția de plată către reclamant a indemnizației reglementate de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și plata efectivă a acestui drept.

În drept, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 231 din Legea nr. 53/2003, republicată – Codul muncii, prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

În cauza de față, se constată că ceea ce se solicită de către reclamant este un drept rezultat din desfășurarea raporturilor de muncă, respectiv plata indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel încât prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, iar nu de contencios administrativ.

S-a mai reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, nefiind contestat un act administrativ sau refuzul de soluționare a unei cereri, ci neplata unui drept de natură salarială la care reclamantul se consideră îndreptățit, ceea ce atrage competența jurisdicției dreptului muncii, în conformitate cu prevederile art. 231 din Legea nr. 53/2003, republicată.

Prin sentința civilă nr. 40/2024 din 11.01.2024, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si Fiscal; totodată, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei sentințe s-au reținut, în esență, următoarele:

În cererea sa reclamantul invocă o vătămare produsă prin refuzul de emitere a unui act administrativ, indicând drept temei al pretențiilor sale art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004.

Tribunalul a reținut că, în virtutea dreptului de dispoziție la care se referă art. 9 C. proc. civ., reclamantul este cel care stabilește obiectul și limitele procesului, precum și că instanța este învestită cu obiectul indicat de reclamant, dar și cu rațiunile juridice pe care acesta își fundamentează pretențiile, care constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată (situația de fapt calificată juridic).

Supunând o pretenție judecății, reclamantul și-o fundamentează pe o anumită situație de fapt, pe care apoi o califică juridic, astfel încât pretenția respectivă să apară ca fiind justificată.

Intr-adevăr, judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt pe care însă reclamantul o califică juridic.

Principiul rolului activ al judecătorului se materializează și în dreptul acestuia de a restabili "calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire". Referirea textului la calificarea juridică a faptelor și actelor deduse judecății nu poate avea o altă semnificație decât aceea de determinare a temeiului juridic al acțiunii sau al denumirii acesteia.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 22 alin. (5) noul C. proc. civ., instituie o excepție de la regula anterior evocată. Textul nu permite, prin excepție, schimbarea denumirii sau temeiului juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile. Prin urmare respectarea voinței părților se impune, în afară de cazul în care s-ar încălca "drepturile sau interesele legitime ale altora".

Dintr-o interpretare literală dar și logică a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., rezultă că legea îi impune judecătorului obligația de a determina calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, însă acest drept nu poate fi exercitat discreționar pentru că rolul activ al judecătorului "nu poate avea drept consecință înlăturarea principiului disponibilității.

In speța dedusă judecății, deși pârâta a invocat în întâmpinare că cererea reclamantului este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ și a solicitat instanței să pună în discuție calificarea juridică exactă a actelor și faptelor supuse judecății, reclamantul s-a apărat prin răspuns la întâmpinare insistând asupra naturii de contencios administrativ a cererii sale.

Fiind ținută de cauza cererii de chemare în judecată, în sensul că nu poate să schimbe fundamentul pretențiilor formulate, instanța a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței: să constate refuzul nejustificat al pârâtului de recunoaștere a dreptului câștigat la data de 01.02.2021, în baza art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de admitere a dispoziției administrative de plată către reclamant a indemnizației de ieșire la pensie prevăzută de lege; să oblige pârâtul, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004, la emiterea actului administrativ având ca obiect dispoziția de plată către reclamant a indemnizației reglementate de art. 81 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și la plata efectivă a dreptului astfel recunoscut, actualizat cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare.

Față de pretențiile formulate, pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii promovate, a excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul s-a apărat insistând asupra naturii de contencios administrativ a cererii sale.

În speță, prima instanță sesizată a constatat că ceea ce se solicită de către reclamant este un drept rezultat din desfășurarea raporturilor de muncă, respectiv plata indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel încât prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, iar nu de contencios administrativ.

Cea de-a doua instanță, reținând că reclamantul insistă asupra naturii de contencios administrativ a cererii sale, a constatat că nu poate să schimbe fundamentul pretențiilor formulate, art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004, fiind ținută de cauza cererii de chemare în judecată, și, văzând dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 alin. (4) și (5) din același cod, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea celei dintâi.

În acest context, Înalta Curte reține că stabilirea competenței se realizează raportat la cererea de chemare în judecată, mai precis obiectul și cauza acesteia, astfel cum au fost stabilite de către reclamant, instanța care soluționează incidentul procedural ivit stabilind doar care dintre judecători este mai bine plasat în analiza cauzei conform dispozițiilor legale.

Art. 9 alin. (2) C. proc. civ. dispune că "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

În același timp, dispozițiile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. prevăd că:"(4) "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

Din coroborarea dispozițiilor legale ante-menționate, rezultă faptul că părțile au posibilitatea de a învesti instanța de judecată cu cereri ale căror obiect este delimitat de acestea, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității în conținutul căruia este cuprins dreptul reclamantului de a fixa limitele cererii de chemare în judecată, dar și a cadrului în care se va desfășura procesul.

De asemenea, se reține că determinarea limitelor cererilor și cadrului procesual constituie o obligație pentru instanța de judecată, iar dispozițiile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. stabilesc până unde poate merge judecătorul în stabilirea temeiului juridic al cauzei.

În egală măsură, aplicarea în proces a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ., este limitată de principiul disponibilității, prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că o eventuală calificare juridică a pretențiilor pe care le realizează instanța de judecată nu poate duce la modificarea temeiului juridic pe care partea îl indică în mod expres, chiar și în urma dezbaterilor contradictorii, menite tocmai să ducă la lămurirea corectă a cadrului judecății.

În acest sens, prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., dând expresie raportului dintre principiul rolului activ al judecătorului și cel al disponibilității părților, statuează, așa cum s-a arătat, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile au stabilit calificarea juridică și motivele de fapt asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Cu toate acestea, în cazul în care partea își precizează clar motivele de drept în limitele cărora înțelege să se judece și insistă asupra acestei poziții, judecătorul nu poate trece peste voința părții clar exprimată, întrucât ar nesocoti principiul disponibilității.

Ca atare, se va avea în vedere că, în speță, partea reclamantă a stăruit asupra naturii de contencios administrativ a acțiunii sale, înțelegând să deducă judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, și, prin urmare, competența de soluționare trebuie stabilită în funcție de aceste repere, expres indicate de autorul demersului judiciar.

În consecință, Înalta Curte reține că în speța dedusă în concret judecății, competentă să soluționeze cauza este instanța de contencios administrativ, în condițiile în care cererea de chemare în judecată trebuie soluționată raportat la cadrul procesual stabilit de reclamant, judecătorul neavând posibilitatea de a schimba denumirea sau temeiul juridic expres și repetat indicat de acesta.

Așa fiind, în condițiile în care în analiza competenței instanța trebuie să se limiteze la elementele cererii de chemare în judecată, așa cum le-a înțeles reclamantul, raportat la limitele învestirii, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.