AFFAIRE MARTINELLI ET DOTTI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Non-violation de l'art. 13
AFFAIRE MARTINELLI ET DOTTI c. ITALIE (CtEDO, 2007)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
MARTINELLI ȘI DOTTI c. ITALIA
(Cerere nr. 66419/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2007
DEFINITIVĂ
05/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi retușuri formale.
În cauza Martinelli și Dotti c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în sesiune de cameră compusă din:
Doamna F. Tulkens, președintă,
Domnii A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
M. Ugrekhelidze,
Doamnele A. Mularoni,
D. Jočienė, judecători,
Domnul L. Ferrari Bravo, judecător ad hoc,
și Doamna S. Dollé, grefier de secție,
După deliberare în cameră de consiliu la 14 iunie 2007,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La baza cauzei se află o cerere (nr. 66419/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și introdusă de doi resortisanți ai acestui stat, Doamna Paola Martinelli și Domnul Lauro Dotti (reclamanții), care au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 10 iunie 1998, pe baza fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
Reclamanții sunt reprezentați de Doamnele R. Vico și F. Ugetti, avocați la Bergamo. Guvernul italian (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și co-agenți, Domnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de co-agentul său adjunct, Domnul N. Lettieri.
Ca urmare a recuzării Domnului V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Domnul L. Ferrari Bravo în calitate de judecător ad hoc pentru a-i lua locul (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din Regulament).
La 3 aprilie 2001, Curtea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.
CU PRIVIRE LA FAPTE
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții s-au născut respectiv în 1970 și 1964 și locuiesc la Bergamo.
A. Procedura de fond
La 25 iunie 1993, Domnul M.V. a depus o apel asupra titlului în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține o somație de plată de 21.232.853 lire italiene (ITL) [10.965,85 euro (EUR)], în executarea facturilor neplătite de reclamantă. Prin hotărâre din aceeași zi, președintele tribunalului a admis cererea.
Somația a fost comunicată reclamantei la 8 iulie 1993. La 26 iulie 1993, aceasta a depus o opunere în fața aceluiași tribunal. Punerea cauzei în stare a început la 4 noiembrie 1993 și reclamanta a cerut citarea celui de-al doilea reclamant. Judecătorul și-a rezervat decizia. Prin hotărâre din 8 noiembrie 1993, judecătorul a admis cererea reclamantei.
Actul de citare a celui de-al doilea reclamant a fost comunicat acestuia la 20 aprilie 1994 și s-a prezentat la ședința din 2 iunie 1994. Din patru ședințe fixate între 6 aprilie 1995 și 21 mai 1998, două au avut ca obiect o expertiză și două au fost amânate din oficiu. Într-o dată neprecizată, cauza a fost repartizată colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio). Din nouă ședințe fixate între 25 februarie 1999 și 9 ianuarie 2003, trei au fost amânate din oficiu. La 17 septembrie 2003, judecătorul de punere în stare a decis intrarea cauzei în deliberație.
Prin hotărâre din 19 septembrie 2003, al cărei text a fost depus la cancelarie la 15 octombrie 2003, tribunalul a admis cererea reclamantei și parțial pe cea a reclamantului.
B. Procedura „Pinto"
La 27 septembrie 2001, reclamanții au sesizat curtea de apel din Veneția conform legii nr. 89 din 24 martie 2001, denumită „legea Pinto", pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ei au cerut curții să constate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la plata despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite.
Prin hotărâre din 17 ianuarie 2002, al cărei text a fost depus la cancelarie la 15 februarie 2002, curtea de apel a constatat depășirea termenului rezonabil. Ea a acordat fiecărui reclamant 2.065 EUR ca reparație a prejudiciului moral și 1.084,56 EUR pentru cheltuieli și costuri. Această hotărâre a dobândit forță de lucru judecat cel mai târziu la 1 aprilie 2003.
Printr-o scrisoare din 13 ianuarie 2004, reclamanții au informat Curtea că nu intenționeaza sa se recurga în casație deoarece această cale putea fi introdusă doar pentru chestiuni de drept și au solicitat Curții să reia examinarea cererei lor.
Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite la 17 septembrie 2003.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Dreptul și practica interne relevante sunt prevăzute în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006...).
CU PRIVIRE LA DREPT
I. EXCEPȚII PRELIMINARE
A. Neepuizarea căilor de atac interne
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne articulată în două paliere. Cu privire la primul, Guvernul afirmă că reclamanții nu s-au recursat în casație împotriva hotărârii curții de apel din Veneția, atunci când recursul în casație este o cale care trebuie epuizată de la o revizuire a jurisprudenței Curții de casație din 26 ianuarie 2004 în această materie.
Reclamanții solicită Curții respingerea acestei excepții.
Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, §§ 38-45). Curtea reamintește că a considerat rezonabil de a concluziona că revizuirea jurisprudenței, și în special hotărârea nr. 1340 a Curții de casație, nu putea fi ignorată de public din 26 iulie 2004. În consecință, a considerat că din această dată, se cere reclamanților să folosească această cale în scopuri conform articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (hotărâre), nr. 56079/00, 24 iunie 2004).
În cauza de față, Curtea constată că termenul pentru recursul în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamanții erau scutiți de obligația de a folosi această cale.
Cu privire la al doilea palier al excepției, care privește întârzierea în executarea hotărârii curții de apel din Veneția, Guvernul subliniază că reclamanții au omis de a iniția o procedură de executare silită împotriva statului pentru a recupera 2.065 EUR acordați de curtea de apel. În plus, Guvernul observă că această întârziere a fost explicată de dificultăți bugetare temporare.
Curtea reamintește că a admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit timp pentru a efectua o plată. Cu toate acestea, atunci când se tratează un recurs indemnitiar destinat să remedieze consecințele duratei excesive a procedurilor, acest timp nu ar trebui în general să depășească șase luni de la data când decizia de indemnizație devine executorie (Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, § 101). În plus, este nepotrivit să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare de a iniția ulterior o procedură de executare silită pentru a obține satisfacție. Din aceasta rezultă că plata întârziată a sumelor datorete reclamantului prin procedura de executare silită nu poate remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii, și nu operează o reparație adecvată (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003). În sfârșit, statul nu poate pretexta lipsa resurselor pentru a nu-și onora o datorie bazată pe o decizie judiciară (Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, § 90).
În consecință, Curtea consideră că reclamanții erau scutiți de obligația de a iniția o procedură de executare și că excepția Guvernului trebuie respinsă.
B. Calitatea de „victimă"
Deși Guvernul nu a ridicat o excepție pe acest punct, părțile având depuse memoriile și observațiile lor respective asupra cererei înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a ocupat de problema calității de victimă, Curtea se datorează să o examineze din oficiu.
Curtea reamintește că, conform articolului 34 din Convenție, ea „poate fi sesizată prin cerere de orice persoană fizică (...) care se consideră victimă a unei încălcări de orice Înaltă Parte Contractantă a drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele acesteia (...)". Revine în primul rând autorităților naționale să remedieze o încălcare aleasă a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate fi considerat victimă a nerespectării invocate se pune în toate etapele procedurii conform Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, § 36, și Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI și Jensen c. Danemarca (hotărâre), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). Revine Curții să verifice, ex post facto, pe de o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în esență, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă remedierea poate fi considerată corespunzătoare și suficientă (a se vedea, în special, Normann c. Danemarca (hotărâre), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarca (hotărâre), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italia (hotărâre), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).
Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu dă naștere la controverse. Cu privire la a doua condiție, și anume o reparație corespunzătoare și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este „efectiv" în măsura în care permite fie intervenția mai timpurie a deciziei instanțelor sesizate, fie furnizarea justițiabilului o reparație adecvată pentru întârzierile deja acumulate, această concluzie este valabilă doar atâta timp cât acțiunea indemnitară rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil pentru a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (hotărâre) [GC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII).
Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii „Pinto" a durat de la 27 septembrie 2001 la 15 februarie 2002, adică patru luni, ceea ce nu depășește durata stabilită de lege.
Ea estimează apoi că, prin constatarea depășirii termenului rezonabil și acordarea a 2.065 EUR fiecărui reclamant ca reparație a prejudiciului moral, curtea de apel din Veneția nu a remediat de manieră corespunzătoare și suficientă încălcarea invocată de interesat. Referindu-se la principiile deduse din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, citate mai sus §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă respectiv pentru reclamantă 21% și pentru reclamant 26% din ceea ce ea acordă în general în cazuri italiene similare.
În sfârșit, Curtea observă că partea reclamantă a primit indemnizația doar la 17 septembrie 2003, mai mult de nouăsprezece luni după depunerea la cancelarie a hotărârii curții de apel.
Cu privire la aceasta, Curtea reamintește că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficace în dezavantajul unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a „procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, în particular, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 510-511, § 40 și urm., Metaxas c. Grecia, citate mai sus, § 25).
În concluzie, Curtea consideră că remedierea s-a dovedit insuficientă și reclamanții pot în continuare să se considere „victime" în sensul articolului 34 din Convenție.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamanții susțin că durata procedurii civile a încălcat principiul „termenului rezonabil", așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție. Ei consideră că suma acordată de curtea de apel din Veneția ca prejudiciu moral în urma procedurii „Pinto" nu este suficientă pentru a remedia prejudiciul cauzat de încălcarea articolului 6. În sfârșit, reclamanții se plâng de întârzierea în executarea hotărârii „Pinto". art. 6 § 1 din Convenție este redactat astfel:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) privind contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)."
Guvernul se opune acestei teze.
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că motivele nu sunt în mod evident prost fondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovesc de nici alt motiv de inadmisibilitate.
B. Privind fondul
Cu privire la primul motiv al reclamanților, Curtea reamintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, § 119) că situația Italiei în ceea ce privește întârzierile în administrarea justiției nu s-a schimbat suficient pentru a pune sub semnul întrebării evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), conform căreia acumularea nerespectării constituie o practică incompatibilă cu Convenția.
Curtea estimează că perioada care trebuie luată în considerare a început respectiv pentru reclamantă la 8 iulie 1993 și pentru reclamant la 20 aprilie 1994, cu citarea reclamanților în fața tribunalului din Bergamo, pentru a se termina la 15 octombrie 2003, data hotărârii tribunalului respectiv. Ea a durat deci respectiv zece ani și trei luni pentru reclamantă și nouă ani și cinci luni pentru reclamant pentru o instanță.
Curtea observă că curtea de apel din Veneția a evaluat durata procedurii la data deciziei sale, adică 17 ianuarie 2002. Prin urmare, o perioadă de douăzeci de luni nu a putut fi luată în considerare.
Curtea observă că reclamanții nu mai au posibilitatea de a se întoarce în fața unei curți de apel pentru a aplica noua jurisprudență a Curții de casație din 26 ianuarie 2004 (a se vedea hotărârea nr. 1339) și că durata rămasă de douăzeci de luni este în sine suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (a se vedea, Rotondi c. Italia, nr. 38113/97, §§ 14-16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.N.C. c. Italia, nr. 40184/98, §§ 12-14, 27 aprilie 2000). Prin urmare, Curtea estimează că, deoarece reclamanții pot fi considerați „victime" ale duratei procedurii, ea poate lua în considerare întreaga procedură națională pe fond și nu doar pe cea deja examinată de curtea de apel (a se vedea, a contrario, Gattuso c. Italia (hotărâre), nr. 24715/04, 18 noiembrie 2004).
Cu privire la celelalte două motive, Curtea se limitează la a observa că tocmai a judecat că suma acordată și întârzierea în plată fac în caz de specie insuficientă reparația.
După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând cont de jurisprudența sa în materia, Curtea estimează că, în caz de specie, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil".
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
Reclamanții susțin că procedura „Pinto" nu este un recurs efectiv din cauza sumei ridiculă recunoscute de autoritățile interne ca reparație. Ei invocă art. 13 din Convenție, redactat astfel:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Guvernul se opune acestei teze.
Privind admisibilitatea
Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Privind fondul
Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a face valabile drepturile și libertățile așa cum pot fi consacrate în el. Ea are consecința de a cere un recurs intern împuternicit instanța națională competentă să cunoască conținutul motivului bazat pe Convenție și, de asemenea, să ofere remedierea corespunzătoare în cazurile care o merită (a se vedea Mifsud c. Franța (hotărâre) [GC], nr. 57220/00, § 17, ECHR 2002-VIII, Scordino (nr. 1), [GC], nr. 36813/97, §§ 186-188, CEDO 2006-... și Surmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește, de asemenea, că dreptul la un recurs eficace în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca acordând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o ințelege interesat (Surmeli, citate mai sus, § 98).
Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, adecvat și accesibil, permițând a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare. Cu privire la aceasta, ea reamintește că a estimat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia prin legea „Pinto" este accesibil și că nimic nu permite a dubita de eficacitatea sa (Brusco c. Italia (hotărâre), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), citate mai sus, § 144).
În caz de specie, curtea de apel din Veneția era competentă să se pronunțe asupra motivului reclamanților și a procedat la examinarea sa. De altfel, legea „Pinto" nu stabilește limitări pentru determinarea indemnizației și suma acordată depinde de discreția judecătorului național. În ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizației nu este ridicat în caz de specie nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în cauză caracterul efectiv al recursului „Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).
În consecință, reclamanții având la dispoziție un recurs efectiv pentru a expune încălcările Convenției pe care le invocau, nu a existat o încălcare a articolului 13.
IV. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLELOR 17 ȘI 34 DIN CONVENȚIE
Invocând articolele 17 și 34 din Convenție, reclamanții susțin că legea Pinto cere dovada prejudiciilor morale suferite în consecința duratei unei proceduri, în timp ce Curtea, după ce a constatat depășirea „termenului rezonabil", recunoaște reclamantului o satisfacție echitabilă. Ei consideră că prejudiciul moral nu trebuie probat deoarece este în mod evident in re ipsa.
art. 17 din Convenție este redactat astfel:
„Nici o dispozițiune din (...) Convenție nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, nici un drept de a se angaja în vreo activitate sau de a comite vreun act vizând distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau la limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în [Convenție]."
art. 34 din Convenție este redactat astfel:
„Curtea poate fi sesizată prin cerere de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se consideră victimă a unei încălcări de orice Înaltă Parte Contractantă a drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele acesteia. Înaltele Părți Contractante se angajează să nu creeze prin nici o măsură obstacole pentru exercitarea efectivă a acestui drept."
Guvernul se opune acestei teze.
Curtea estimează că acest motiv este îndeaproape legat de cel relativ la efectivitatea recurului „Pinto" și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă. Având în vedere concluzia din §45 mai sus, Curtea estimează că acest motiv trebuie respins ca în mod evident prost fondat, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
V. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite să șteargă doar în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanții evaluează prejudiciul moral la 50.000.000 ITL (25.822,84 EUR) pentru fiecare.
Guvernul se încrede în înțelepciunea Curții.
Cu privire la prejudiciul moral, Curtea estimează că ar fi putut acorda, în absența căilor de atac interne, respectiv reclamantei suma de 10.000 EUR și reclamantului suma de 8.000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat fiecărui reclamant respectiv 21% și 26% din aceste sume conduce, potrivit Curții, la un rezultat nerozanol. În consecință, ținând cont de caracteristicile căii de atac „Pinto" și de faptul că, în ciuda acestui recurs intern, ea a ajuns la o constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, §§ 139-142 și § 146 și, judecând în echitate, acordă reclamantei 2.500 EUR și reclamantului 1.600 EUR. În plus, Curtea acordă fiecărui reclamant 1.000 EUR pentru durata suplimentară suferită după o primă constatare de încălcare și 1.300 EUR ca reparație a frustării suplimentare rezultate din întârzierea în plata a 2.065 EUR, finalmente versați la 17 septembrie 2003.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanții se încred în aprecierea Curții, cerând-o să-și bazeze evaluarea pe practica sa în cazuri similare. De asemenea, avocatul, invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia ([GC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDO 2000-VIII), cere ca onorariile să-i fie versate direct.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, acordarea cheltuielilor și costurilor conform articolului 41 presupune că sunt dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. De altminteri, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII). De plus, Curtea estimează că cauza se deosebește de cauza Scozzari (citată mai sus) și că nu ar trebui să se acorde cererea avocatului. În caz de specie, Curtea, în ciuda absenței justificării, estimează că, în scopul pregătirii acestei requete, anumite cheltuieli au trebuit să fi fost angajate. Prin urmare, judecând în echitate, consideră rezonabil de a acorda 500 EUR la acest titlu fiecărui reclamant, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe această sumă (a se vedea, printre altele, Vehbi Ünal c. Turcia, nr. 48264/99, § 65, 9 noiembrie 2006).
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
Declară
petiția admisibilă cu privire la motivele tirate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru restul;
Decide
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Decide
că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție;
Decide
a) că Statul pârât trebuie să verseze:
- reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
i. 4.800 EUR (patru mii opt sute euro) pentru prejudiciu moral;
ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri;
iii. orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe aceste sume;
- reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
i. 3.900 EUR (trei mii nouă sute euro) pentru prejudiciu moral;
ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri;
iii. orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe aceste sume;
b) că de la expirarea termenului respectiv și până la versare, suma va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
S. Dollé
F. Tulkens
Grefier
Președintă