AFFAIRE MARTINELLI ET DOTTI c. ITALIE

La baza cauzei se află o cerere (nr. 66419/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și introdusă de doi resortisanți ai acestui stat, Doamna Paola Martinelli și Domnul Lauro Dotti (reclamanții), care au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 10 iunie 1998, pe baza fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanții sunt reprezentați de Doamnele R. Vico și F. Ugetti, avocați la Bergamo. Guvernul italian (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și co-agenți, Domnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de co-agentul său adjunct, Domnul N. Lettieri.

Ca urmare a recuzării Domnului V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Domnul L. Ferrari Bravo în calitate de judecător ad hoc pentru a-i lua locul (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din Regulament).

La 3 aprilie 2001, Curtea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.

La 25 iunie 1993, Domnul M.V. a depus o apel asupra titlului în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține o somație de plată de 21.232.853 lire italiene (ITL) [10.965,85 euro (EUR)], în executarea facturilor neplătite de reclamantă. Prin hotărâre din aceeași zi, președintele tribunalului a admis cererea.

Somația a fost comunicată reclamantei la 8 iulie 1993. La 26 iulie 1993, aceasta a depus o opunere în fața aceluiași tribunal. Punerea cauzei în stare a început la 4 noiembrie 1993 și reclamanta a cerut citarea celui de-al doilea reclamant. Judecătorul și-a rezervat decizia. Prin hotărâre din 8 noiembrie 1993, judecătorul a admis cererea reclamantei.

Actul de citare a celui de-al doilea reclamant a fost comunicat acestuia la 20 aprilie 1994 și s-a prezentat la ședința din 2 iunie 1994. Din patru ședințe fixate între 6 aprilie 1995 și 21 mai 1998, două au avut ca obiect o expertiză și două au fost amânate din oficiu. Într-o dată neprecizată, cauza a fost repartizată colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio). Din nouă ședințe fixate între 25 februarie 1999 și 9 ianuarie 2003, trei au fost amânate din oficiu. La 17 septembrie 2003, judecătorul de punere în stare a decis intrarea cauzei în deliberație.

Prin hotărâre din 19 septembrie 2003, al cărei text a fost depus la cancelarie la 15 octombrie 2003, tribunalul a admis cererea reclamantei și parțial pe cea a reclamantului. B. Procedura „Pinto"

La 27 septembrie 2001, reclamanții au sesizat curtea de apel din Veneția conform legii nr. 89 din 24 martie 2001, denumită „legea Pinto", pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ei au cerut curții să constate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la plata despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite.

Prin hotărâre din 17 ianuarie 2002, al cărei text a fost depus la cancelarie la 15 februarie 2002, curtea de apel a constatat depășirea termenului rezonabil. Ea a acordat fiecărui reclamant 2.065 EUR ca reparație a prejudiciului moral și 1.084,56 EUR pentru cheltuieli și costuri. Această hotărâre a dobândit forță de lucru judecat cel mai târziu la 1 aprilie 2003.

Printr-o scrisoare din 13 ianuarie 2004, reclamanții au informat Curtea că nu intenționeaza sa se recurga în casație deoarece această cale putea fi introdusă doar pentru chestiuni de drept și au solicitat Curții să reia examinarea cererei lor.

Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite la 17 septembrie 2003.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne articulată în două paliere. Cu privire la primul, Guvernul afirmă că reclamanții nu s-au recursat în casație împotriva hotărârii curții de apel din Veneția, atunci când recursul în casație este o cale care trebuie epuizată de la o revizuire a jurisprudenței Curții de casație din 26 ianuarie 2004 în această materie.

Reclamanții solicită Curții respingerea acestei excepții.

Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, §§ 38-45). Curtea reamintește că a considerat rezonabil de a concluziona că revizuirea jurisprudenței, și în special hotărârea nr. 1340 a Curții de casație, nu putea fi ignorată de public din 26 iulie 2004. În consecință, a considerat că din această dată, se cere reclamanților să folosească această cale în scopuri conform articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (hotărâre), nr. 56079/00, 24 iunie 2004).

În cauza de față, Curtea constată că termenul pentru recursul în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamanții erau scutiți de obligația de a folosi această cale.

Cu privire la al doilea palier al excepției, care privește întârzierea în executarea hotărârii curții de apel din Veneția, Guvernul subliniază că reclamanții au omis de a iniția o procedură de executare silită împotriva statului pentru a recupera 2.065 EUR acordați de curtea de apel. În plus, Guvernul observă că această întârziere a fost explicată de dificultăți bugetare temporare.

Curtea reamintește că a admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit timp pentru a efectua o plată. Cu toate acestea, atunci când se tratează un recurs indemnitiar destinat să remedieze consecințele duratei excesive a procedurilor, acest timp nu ar trebui în general să depășească șase luni de la data când decizia de indemnizație devine executorie (Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, § 101). În plus, este nepotrivit să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare de a iniția ulterior o procedură de executare silită pentru a obține satisfacție. Din aceasta rezultă că plata întârziată a sumelor datorete reclamantului prin procedura de executare silită nu poate remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii, și nu operează o reparație adecvată (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003). În sfârșit, statul nu poate pretexta lipsa resurselor pentru a nu-și onora o datorie bazată pe o decizie judiciară (Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, § 90).

În consecință, Curtea consideră că reclamanții erau scutiți de obligația de a iniția o procedură de executare și că excepția Guvernului trebuie respinsă. B. Calitatea de „victimă"

Deși Guvernul nu a ridicat o excepție pe acest punct, părțile având depuse memoriile și observațiile lor respective asupra cererei înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a ocupat de problema calității de victimă, Curtea se datorează să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că, conform articolului 34 din Convenție, ea „poate fi sesizată prin cerere de orice persoană fizică (...) care se consideră victimă a unei încălcări de orice Înaltă Parte Contractantă a drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele acesteia (...)". Revine în primul rând autorităților naționale să remedieze o încălcare aleasă a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate fi considerat victimă a nerespectării invocate se pune în toate etapele procedurii conform Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, § 36, și Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI și Jensen c. Danemarca (hotărâre), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). Revine Curții să verifice, ex post facto, pe de o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în esență, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă remedierea poate fi considerată corespunzătoare și suficientă (a se vedea, în special, Normann c. Danemarca (hotărâre), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarca (hotărâre), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italia (hotărâre), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu dă naștere la controverse. Cu privire la a doua condiție, și anume o reparație corespunzătoare și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este „efectiv" în măsura în care permite fie intervenția mai timpurie a deciziei instanțelor sesizate, fie furnizarea justițiabilului o reparație adecvată pentru întârzierile deja acumulate, această concluzie este valabilă doar atâta timp cât acțiunea indemnitară rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil pentru a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (hotărâre) [GC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII).

Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii „Pinto" a durat de la 27 septembrie 2001 la 15 februarie 2002, adică patru luni, ceea ce nu depășește durata stabilită de lege.

Ea estimează apoi că, prin constatarea depășirii termenului rezonabil și acordarea a 2.065 EUR fiecărui reclamant ca reparație a prejudiciului moral, curtea de apel din Veneția nu a remediat de manieră corespunzătoare și suficientă încălcarea invocată de interesat. Referindu-se la principiile deduse din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, citate mai sus §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă respectiv pentru reclamantă 21% și pentru reclamant 26% din ceea ce ea acordă în general în cazuri italiene similare.

În sfârșit, Curtea observă că partea reclamantă a primit indemnizația doar la 17 septembrie 2003, mai mult de nouăsprezece luni după depunerea la cancelarie a hotărârii curții de apel. Cu privire la aceasta, Curtea reamintește că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficace în dezavantajul unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a „procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, în particular, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 510-511, § 40 și urm., Metaxas c. Grecia, citate mai sus, § 25).

În concluzie, Curtea consideră că remedierea s-a dovedit insuficientă și reclamanții pot în continuare să se considere „victime" în sensul articolului 34 din Convenție.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că motivele nu sunt în mod evident prost fondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovesc de nici alt motiv de inadmisibilitate. B. Privind fondul

Cu privire la primul motiv al reclamanților, Curtea reamintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, § 119) că situația Italiei în ceea ce privește întârzierile în administrarea justiției nu s-a schimbat suficient pentru a pune sub semnul întrebării evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), conform căreia acumularea nerespectării constituie o practică incompatibilă cu Convenția.

Curtea estimează că perioada care trebuie luată în considerare a început respectiv pentru reclamantă la 8 iulie 1993 și pentru reclamant la 20 aprilie 1994, cu citarea reclamanților în fața tribunalului din Bergamo, pentru a se termina la 15 octombrie 2003, data hotărârii tribunalului respectiv. Ea a durat deci respectiv zece ani și trei luni pentru reclamantă și nouă ani și cinci luni pentru reclamant pentru o instanță.

Curtea observă că curtea de apel din Veneția a evaluat durata procedurii la data deciziei sale, adică 17 ianuarie 2002. Prin urmare, o perioadă de douăzeci de luni nu a putut fi luată în considerare.

Curtea observă că reclamanții nu mai au posibilitatea de a se întoarce în fața unei curți de apel pentru a aplica noua jurisprudență a Curții de casație din 26 ianuarie 2004 (a se vedea hotărârea nr. 1339) și că durata rămasă de douăzeci de luni este în sine suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (a se vedea, Rotondi c. Italia, nr. 38113/97, §§ 14-16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.N.C. c. Italia, nr. 40184/98, §§ 12-14, 27 aprilie 2000). Prin urmare, Curtea estimează că, deoarece reclamanții pot fi considerați „victime" ale duratei procedurii, ea poate lua în considerare întreaga procedură națională pe fond și nu doar pe cea deja examinată de curtea de apel (a se vedea, a contrario, Gattuso c. Italia (hotărâre), nr. 24715/04, 18 noiembrie 2004).

Cu privire la celelalte două motive, Curtea se limitează la a observa că tocmai a judecat că suma acordată și întârzierea în plată fac în caz de specie insuficientă reparația.

După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând cont de jurisprudența sa în materia, Curtea estimează că, în caz de specie, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Guvernul se opune acestei teze. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a face valabile drepturile și libertățile așa cum pot fi consacrate în el. Ea are consecința de a cere un recurs intern împuternicit instanța națională competentă să cunoască conținutul motivului bazat pe Convenție și, de asemenea, să ofere remedierea corespunzătoare în cazurile care o merită (a se vedea Mifsud c. Franța (hotărâre) [GC], nr. 57220/00, § 17, ECHR 2002-VIII, Scordino (nr. 1), [GC], nr. 36813/97, §§ 186-188, CEDO 2006-... și Surmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește, de asemenea, că dreptul la un recurs eficace în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca acordând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o ințelege interesat (Surmeli, citate mai sus, § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, adecvat și accesibil, permițând a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare. Cu privire la aceasta, ea reamintește că a estimat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia prin legea „Pinto" este accesibil și că nimic nu permite a dubita de eficacitatea sa (Brusco c. Italia (hotărâre), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), citate mai sus, § 144).

În caz de specie, curtea de apel din Veneția era competentă să se pronunțe asupra motivului reclamanților și a procedat la examinarea sa. De altfel, legea „Pinto" nu stabilește limitări pentru determinarea indemnizației și suma acordată depinde de discreția judecătorului național. În ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizației nu este ridicat în caz de specie nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în cauză caracterul efectiv al recursului „Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

În consecință, reclamanții având la dispoziție un recurs efectiv pentru a expune încălcările Convenției pe care le invocau, nu a existat o încălcare a articolului 13.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea estimează că acest motiv este îndeaproape legat de cel relativ la efectivitatea recurului „Pinto" și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă. Având în vedere concluzia din §45 mai sus, Curtea estimează că acest motiv trebuie respins ca în mod evident prost fondat, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții evaluează prejudiciul moral la 50.000.000 ITL (25.822,84 EUR) pentru fiecare.

Guvernul se încrede în înțelepciunea Curții.

Cu privire la prejudiciul moral, Curtea estimează că ar fi putut acorda, în absența căilor de atac interne, respectiv reclamantei suma de 10.000 EUR și reclamantului suma de 8.000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat fiecărui reclamant respectiv 21% și 26% din aceste sume conduce, potrivit Curții, la un rezultat nerozanol. În consecință, ținând cont de caracteristicile căii de atac „Pinto" și de faptul că, în ciuda acestui recurs intern, ea a ajuns la o constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, citate mai sus, §§ 139-142 și § 146 și, judecând în echitate, acordă reclamantei 2.500 EUR și reclamantului 1.600 EUR. În plus, Curtea acordă fiecărui reclamant 1.000 EUR pentru durata suplimentară suferită după o primă constatare de încălcare și 1.300 EUR ca reparație a frustării suplimentare rezultate din întârzierea în plata a 2.065 EUR, finalmente versați la 17 septembrie 2003. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții se încred în aprecierea Curții, cerând-o să-și bazeze evaluarea pe practica sa în cazuri similare. De asemenea, avocatul, invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia ([GC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDO 2000-VIII), cere ca onorariile să-i fie versate direct.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, acordarea cheltuielilor și costurilor conform articolului 41 presupune că sunt dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. De altminteri, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII). De plus, Curtea estimează că cauza se deosebește de cauza Scozzari (citată mai sus) și că nu ar trebui să se acorde cererea avocatului. În caz de specie, Curtea, în ciuda absenței justificării, estimează că, în scopul pregătirii acestei requete, anumite cheltuieli au trebuit să fi fost angajate. Prin urmare, judecând în echitate, consideră rezonabil de a acorda 500 EUR la acest titlu fiecărui reclamant, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe această sumă (a se vedea, printre altele, Vehbi Ünal c. Turcia, nr. 48264/99, § 65, 9 noiembrie 2006). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la motivele tirate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Decide că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze: - reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 4.800 EUR (patru mii opt sute euro) pentru prejudiciu moral; ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe aceste sume; - reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 3.900 EUR (trei mii nouă sute euro) pentru prejudiciu moral; ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe aceste sume; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la versare, suma va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 66419/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Paola Martinelli et M. Lauro Dotti (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 10 juin 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es R. Vico et F. Ugetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 3 avril 2001, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le 25 juin 1993, M.V. déposa un recours devant le tribunal de Bergame afin d'obtenir une injonction de payer 21 232 853 lires italiennes (ITL) [10 965,85 euros (EUR)], en exécution de factures non-payées par la requérante. Par une décision du même jour, le président du tribunal fit droit à la demande.

L'injonction fut signifiée à la requérante le 8 juillet 1993. Le 26 juillet 1993, celle-ci fit opposition devant le même tribunal. La mise en état de l'affaire commença le 4 novembre 1993 et la requérante demanda la mise en cause (« chiamata in causa ») du deuxième requérant. Le juge réserva sa décision. Par une ordonnance du 8 novembre 1993, le juge fit droit à la demande de la requérante.

L'acte de mise en cause fut signifié au requérant le 20 avril 1994 et il se constitua à l'audience du 2 juin 1994. Des quatre audiences fixées entre le 6 avril 1995 et le 21 mai 1998, deux concernèrent une expertise et deux furent renvoyées d'office. A une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). Des neuf audiences fixées entre le 25 février 1999 et le 9 janvier 2003, trois furent renvoyées d'office. Le 17 septembre 2003, le juge de la mise en état mit l'affaire en délibéré.

Par un jugement du 19 septembre 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 15 octobre 2003, le tribunal fit droit à la demande de la requérante et en partie à celle du requérant. B. La procédure « Pinto »

Le 27 septembre 2001, les requérants saisirent la cour d'appel de Venise au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Ils demandèrent à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis.

Par une décision du 17 janvier 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 15 février 2002, la cour d'appel constata le dépassement du délai raisonnable. Elle accorda à chaque requérant 2 065 EUR comme réparation du dommage moral et 1 084,56 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 1 er avril 2003.

Par une lettre du 13 janvier 2004, les requérants informèrent la Cour qu'ils n'avaient pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit et la prièrent de reprendre l'examen de leur requête.

Les sommes accordées par la cour d'appel furent payées le 17 septembre 2003.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets. Quant au premier, le Gouvernement affirme que les requérants ne se sont pas pourvus en cassation contre la décision de la cour d'appel de Venise alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

Les requérants demandent à la Cour le rejet de cette exception.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 38 ‑ 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004).

En l'espèce, la Cour constate que le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, les requérants étaient dispensés de l'obligation d'user de ce recours.

Quant au deuxième volet de l'exception, qui porte sur le retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Venise, le Gouvernement souligne que les requérants ont omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 2 065 EUR accordés par la cour d'appel. De plus, le Gouvernement remarque que ce retard s'expliquait par des difficultés momentanées de budget.

La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 101). De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues au requérant par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003). Enfin, l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 90).

Par conséquent, la Cour estime que les requérants étaient dispensés de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que, selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv., Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36, et Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001, Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003, et Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII).

La cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure « Pinto » a duré du 27 septembre 2001 au 15 février 2002, soit quatre mois, ce qui ne dépasse pas la durée fixée par la loi.

Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant 2 065 EUR à chaque requérant à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Venise n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par les intéressés. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente respectivement pour la requérante 21 % et pour le requérant 26 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires.

Enfin, la Cour observe que la partie requérante a reçu son indemnisation seulement le 17 septembre 2003, plus de dix-neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv., Metaxas c. Grèce , précité, § 25).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et les requérants peuvent toujours se prétendre « victimes » au sens de l'article 34 de la Convention. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief des requérants, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé respectivement pour la requérante le 8 juillet 1993 et pour le requérant le 20 avril 1994, avec l'assignation des requérants devant le tribunal de Bergame, pour s'achever le 15 octobre 2003, date de l'arrêt dudit tribunal. Elle a donc duré respectivement dix ans et trois mois pour la requérante et neuf ans et cinq mois pour le requérant pour une instance.

La Cour relève que la cour d'appel de Venise a évalué la durée de la procédure à la date de sa décision, soit le 17 janvier 2002. Partant, une période de vingt mois n'a pas pu être prise en considération.

La Cour note que les requérants n'ont plus la possibilité de retourner devant une cour d'appel pour faire appliquer la nouvelle jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 (voir l'arrêt n o 1339) et que la durée restante de vingt mois est en soi suffisante pour constituer une seconde violation dans le cadre de la même procédure (voir, Rotondi c. Italie , n o 38113/97, §§ 14-16, 27 avril 2000 et S.A.GE.MA S.N.C. c. Italie , n o 40184/98, §§ 12-14, 27 avril 2000). Partant, la Cour estime que puisque les requérants peuvent se prétendre « victimes » de la durée de la procédure, elle peut prendre en considération toute la procédure nationale sur le fond et pas seulement celle déjà examinée par la cour d'appel (voir, a contrario , Gattuso c. Italie (déc.), n o 24715/04, 18 novembre 2004).

En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (dec.) [GC], n o 57220/00, § 17, ECHR 2002-VIII, Scordino (n o 1 ), [GC], n o 36813/97, §§ 186-188, CEDH 2006 ‑ ... et Surmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 99, 8 juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours efficace au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours effectif, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi « Pinto » est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Venise avait compétence pour se prononcer sur le grief des requérants et a procédé à son examen. De plus, la loi « Pinto » ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, les requérants ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'ils alléguaient, il n'y a pas eu violation de l'article 13. IV.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui relatif à l'effectivité du remède « Pinto » et doit par conséquent suivre le même sort. Eu égard à la conclusion figurant au paragraphe 45 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Les requérants évaluent le préjudice moral à 50 000 000 ITL (25 822,84 EUR) pour chacun.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, respectivement à la requérante la somme de 10 000 EUR et au requérant la somme de 8 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Venise ait accordé à chaque requérant respectivement 21 % et 26 % de ces sommes aboutit selon la Cour à un résultat déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue à la requérante 2 500 EUR et au requérant 1 600 EUR. En outre, la Cour accorde à chaque requérant 1 000 EUR pour la durée supplémentaire subie après un premier constat de violation et 1 300 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le paiement des 2 065 EUR, finalement versés le 17 septembre 2003. B. Frais et dépens

Les requérants s'en remettent à l'appréciation de la Cour, en lui demandant de baser son évaluation sur sa pratique dans des affaires similaires. De surcroît, l'avocat, invoquant l'arrêt Scozzari et Giunta c. Italie ([GC], n os 39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000 ‑ VIII), demande que les honoraires lui soient versés directement.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII). De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire Scozzari (précitée) et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat. En l'espèce, la Cour, malgré l'absence de justificatifs, estime qu'aux fins de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, elle juge raisonnable d'octroyer 500 EUR à ce titre à chaque requérant, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme (voir, parmi d'autres, Vehbi Ünal c. Turquie , n o 48264/99, § 65, 9 novembre 2006) C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1 Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser : - à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 4 800 EUR (quatre mille huit cents euros) pour dommage moral ; ii. 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; - au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 3 900 EUR (trois mille neuf cents euros) pour dommage moral ; ii. 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente