AFFAIRE LOCATELLI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Non-violation de l'art. 13
AFFAIRE LOCATELLI c. ITALIE (CtEDO, 2007)
A DOUA SECȚIUNE
AFFAIRE
LOCATELLI c. ITALIA
(Cerere nr 62157/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2007
DEFINITIVĂ
05/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi retușuri de formă.
În cauza Locatelli c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), întrunită în camera alcătuită din:
Dna F. Tulkens, președintă,
Mii. I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
M. Ugrekhelidze,
Dnele A. Mularoni,
D. Jočienė,
judecători,
M. L. Ferrari Bravo, judecător ad hoc,
și de Dna S. Dollé, grефier de secțiune,
După deliberare în camera de sfetnici la 14 iunie 2007,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr 62157/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 5 august 1998 de către un cetățean al acestui stat, d-l Paolo Locatelli (« reclamantul »), în virtutea articolului 25 anterior din Convenția de salvagardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).
2.
Reclamantul este reprezentat de Dnele R. Vico și F. Ugetti, avocate la Bergamo.
Guvernul italian (« Guvernul ») a fost reprezentat succesiv de agații săi, Mii U. Leanza și I.M. Braguglia, și coagații săi, Mii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagentul adjunct al său, M. N. Lettieri.
3.
Ca urmare a recuzării d-lui V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat M. L. Ferrari Bravo ca judecător ad hoc pentru a sta în locul acestuia (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).
4.
La 5 decembrie 2000, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Prevalând de dispoziții ale articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește la Bergamo.
A.
Procedura principală
6.
La 17 aprilie 1992, reclamantul a chemat pe M.C., sindicul proprietății în comun unde locuia, în fața tribunalului din Brescia pentru a obține despăgubiri datorită neîndeplinirii obligațiilor sale. Evaluase prejudiciul la 8 430 343 lire italiene (ITL) [4 353,90 euro (EUR)].
Dosarul a intrat în fază de preparație la 1 iunie 1992. La 23 noiembrie 1992, M.C. a cerut judecătorului să recunoască prescripția dreptului reclamantului. Ședința de prezentare a concluziilor a avut loc la 22 februarie 1993. Ședința de pledoarie a avut loc la 17 iunie 1993.
Printr-o ordonanță din 18 iunie 1993, judecătorul a redeschis investigația. Patru ședințe fixate între 22 octombrie 1993 și 10 februarie 1994 au privit audierile martorilor și ale d-lui M.C. După o ședință, la 17 octombrie și 7 noiembrie 1994, părțile au prezentat concluziile. După un renunțamnt de ofici, ședința de pledoarie fixată la 31 octombrie 1996 a fost renunțată, la cererea reclamantului, la 18 septembrie 1997 și apoi, de ofici, la 23 aprilie 1998.
Cu toate acestea, la o dată neprecizată, dosarul a fost atribuit colegiului de magistrați încărcat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio). La 25 iunie 1999, judecătorul a pus dosarul în deliberare.
7.
Printr-o sentință din 29 noiembrie 1999, al cărei text a fost depus la cancelaria curții la 1 decembrie 1999, tribunalul a respins cererea reclamantului.
B.
Procedura « Pinto »
8.
La 6 septembrie 2001, reclamantul s-a adresat curții de apel din Veneția în conformitate cu legea nr 89 din 24 martie 2001, numită « legea Pinto », pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. A cerut curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite.
9.
Printr-o decizie din 22 noiembrie 2001, al cărei text a fost depus la cancelaria curții la 3 decembrie 2001, curtea de apel constatase depășirea unei durate rezonabile. A acordat 1 032,91 EUR în echitate ca reparare a prejudiciului moral și 1 084,55 EUR pentru cheltuieli și honorarii. Această decizie a dobândit autoritate de lucru judecat cel mai târziu la 1 februarie 2003.
10.
Printr-o scrisoare din 7 octombrie 2003, reclamantul informă Curtea că nu avea intenția să formuleze o cerere de revizuire în casație cu motivul că acest remediu nu putea fi considerat ca cale de recurs efectivă și o roagă să reia examinarea cererii sale.
11.
Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite la 14 iulie 2003.
II. LEGEA ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
12.
Legea și practica internă relevante figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr 64886/01, §§ 23-31, CEDU-2006-...).
ÎN DREPT
I.
EXCEPȚII PRELIMINARE
A.
Neepuizarea căilor de recurs interne
13.
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne articulată în două direcții.
Cât privește prima, Guvernul afirmă că reclamantul nu s-a pourvut în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția în timp ce pourvoire este un remediu care trebuie epuizat din revizuirea jurisprudenței Curții de casație din 26 ianuarie 2004 în materie.
14.
Reclamantul cere Curții respingerea acestei excepții și precizează că revizuirea în cauză, pe baza căreia un motiv de plângere derivat din insuficiența indemnizației « Pinto » poate fi examinat în casație chiar dacă se referă la valoarea acordată sau refuzată de curtea de apel, interveni doar după dobândirea autorității de lucru judecat de către decizia curții de apel, pronunțată în cauza în spață.
15.
Curtea reamintește că respinsese deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată §§ 38‑45). Reamintește că judecasepe motiv rezonabil să constate că revizuirea jurisprudenței, și în special sentința nr 1340 a Curții de casație, nu putea mai fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. Ca urmare, a considerat că din acea dată trebuie să se ceară reclamanților să folosească acest remediu în scopurile articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (decizie), nr 56079/00, 24 iunie 2004).
16.
În cauza în spață, Curtea constatează că termenul de pourvoire în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamantul era scutit de obligația de a folosi acest remediu.
17.
Cât privește a doua direcție a excepției, care se referă la întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Veneția, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva statului pentru a recupera 1 032,91 EUR acordați de curtea de apel. Mai mult, Guvernul explică că această întârziere depindea de dificultăți bugetare temporare.
18.
Curtea reamintește că admisese deja că o administrație poate avea nevoie de o anumită perioadă pentru a proceda la o plată. Cu toate acestea, privind un recurs de despăgubire vizând redresarea consecințelor duratei excessive de proceduri, această perioadă nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de despăgubire devine executorie (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 101).
Mai mult, nu este potrivit să se ceară unui individ care obținuse o creanță împotriva statului la finalizarea unei proceduri judiciare să inițieze apoi o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă că plata tardivă a sumelor datorate reclamantului prin procedura de execuție forțată nu putea remedia refuzul prelungit al autoritățile naționale de a se conforma hotărârii, și nu operează o reparare adecvată (Metaxas c. Grecia, nr 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003).
În final, statul nu poate pretext lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie bazată pe o decizie de justiție (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 90).
19.
Ca urmare, Curtea estimează că reclamantul era scutit de obligația de a iniția o procedură de execuție și că excepția Guvernului trebuie respinsă.
B.
Calitatea de « victimă »
20.
Deși Guvernul nu ridicase o excepție pe acest punct, părțile având depus memoriile și observațiile respective asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră examinase chestiunea calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.
Curtea reamintește că conform articolului 34 din Convenție, se « poate sesiza o cerere depusă de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Parties Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. (...) ». Aparține în primul rând autorităților naționale redresarea unei alegată încălcări a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate se pretinde victimă a mancare albergat examinat se pune în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § 30, CEDH 2002‑III).
O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i retragă calitatea de « victimă » decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și apoi au reparat încălcarea Convenției (vezi, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr 51, p. 32, §§ 69 și urm.; Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Recueil 1996‑III, p. 846, § 36; Dalban c. România [GC], nr 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI; Jensen c. Danemarca (decizie), nr 48470/99, CEDH 2001‑X).
Aparține Curții să verifie, ex post facto, pe de o parte, dacă a fost recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de alta parte, dacă redresarea poate fi considerată ca adecvată și suficientă (vezi, în special, Normann c. Danemarca (decizie), nr 44704/98, 14 iunie 2001; Jensen și Rasmussen c. Danemarca (decizie), nr 52620/99, 20 martie 2003; Nardone c. Italia (decizie), nr 34368/02, 25 noiembrie 2004).
22.
Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu ridică controverse.
Cât privește a doua condiție, și anume o reparare adecvată și suficientă, Curtea indicase deja că, chiar dacă un recurs este « efectiv » atunci când permite fie intervențierea mai timpurie a deciziei jurisdicțiilor sesizate, fie furnizarea interesatului o reparare adecvată pentru întârzierile deja suferite, această concluzie nu este valabilă decât atâta timp cât actiunea de despăgubire rămâne ea însăși un recurs eficient, adecvat și accesibil permițând sancționarea duratei excessive a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr 57220/00, § 17, CEDH 2002‑VIII).
23.
Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii « Pinto » a durat de la 6 septembrie 2001 la 3 decembrie 2001, adică trei luni, ceea ce nu depășea durata fixată de lege.
24.
Cu toate acestea, estimează că constatând depășirea termenului rezonabil și acordând 1 032,91 EUR reclamantului drept reparare a prejudiciului moral, curtea de apel din Veneția nu reparase în mod adecvat și suficient încălcarea invocată de acesta. Referindu-se la principiile degajate din jurisprudența sa (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezentă aproximativ 17% din ceea ce ea acordă în general în cauze italiene similare.
25.
În final, Curtea observă că reclamantul primise indemnizația doar la 14 iulie 2003, mai bine de nouăsprezece luni după depunerea la cancelarie a deciziei curții de apel.
În această privință, Curtea reamintește că dreptul la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant permit ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă la dezavantajul unei părți. Executarea unei sentințe, indiferent de jurisdicția din care provine, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a « procesului » în sensul articolului 6 (vezi, în special, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 și urm.; Metaxas c. Grecia, precitată, § 25).
26.
Ca concluzie, Curtea consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă și reclamantul poate în continuare se pretinde « victimă » în sensul articolului 34 din Convenție.
II.
PRIVIND ALEGATA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
27.
Reclamantul susține că durata procedurii civile a încălcat principiul « termenului rezonabil » prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție. Consideră că valoarea acordată de curtea de apel din Veneția drept prejudiciu moral la finalizarea procedurii « Pinto » nu este suficientă pentru a repara prejudiciul cauzat de încălcarea articolului 6. În final, reclamantul se plânge de întârzierea în executarea deciziei « Pinto ». art. 6 § 1 din Convenție este redactat după cum urmează:
« Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) »
28.
Guvernul s-a opus acestei teze.
A.
Asupra admisibilității
29.
Curtea constatează că plângerile nu sunt în mod evident insuficient întemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată de asemenea că nu se ciocnesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B.
Asupra fondului
30.
Privind primul motiv de plângere al reclamantului, Curtea reamintește că afirmase în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (vezi, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, precitată, § 119) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu se schimbaseșu suficient pentru a pune sub semnul întrebării evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (vezi, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr 34884/97, § 22, CEDH 1999‑V), conform căreia acumularea mancarilor este constitutivă a unei practici incompatibile cu Convenția.
31.
Curtea estimează că perioada care trebuie considerată a început la 17 aprilie 1992, cu chiar defenderesilor în fața tribunalului din Brescia, pentru a se încheia la 1 decembrie 1999, data depunerii la cancelarie a sentinței aceluiași tribunal. A durat deci mai mult de șapte ani și șapte luni pentru un grad de jurisdicție.
32.
Privind celelalte două plângeri conexe, Curtea se limitează să observe că tocmai judecasepe că valoarea acordată și întârzierea în plată fac în cauza în spață repararea insuficientă.
33.
După examinare faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cauza în spață, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cererii de « termen rezonabil ».
34.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
III.
PRIVIND ALEGATA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENȚIE
35.
Reclamantul afirmă că procedura « Pinto » nu este un cale de recurs efectivă datorită valorii derisoare recunoscute de autoritățile interne drept reparare. Invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:
« Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale. »
36.
Guvernul s-a opus acestei teze.
Asupra admisibilității
37.
Curtea constatează că acest motiv de plângere nu este în mod evident insuficient întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată de asemenea că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B.
Asupra fondului
38.
Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând exercitarea drepturilor și libertăților după cum pot fi consacrate acolo. Are consecința de a cere un recurs intern dând putere instanței naționale competente să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și, mai mult, să ofere redresarea adecvată în cazurile care o merită (vezi Mifsud c. Franța (decizie), precitată, § 17, Scordino (nr 1) [CG], nr 36813/97, §§ 186-188, CEDH 2006-... și Surmeli c. Germania [GC], nr 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește de asemenea că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o înțelege interesatul (Surmeli, precitată, § 98).
39.
Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat ca un recurs efectiv, adecvat și accesibil, permițând sancționarea duratei excessive a unei proceduri judiciare. În această privință, reamintește că estimasepe că recurs în fața curților de apel introdus în Italia de legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite îndoielile privind eficacitatea sa (Brusco c. Italia (decizie), nr 69789/01, CEDH 2001-IX, și Scordino (nr 1), precitată, § 144).
40.
În cauza în spață, curtea de apel din Veneția avea competență să se pronunțe asupra plângerii reclamantului și a procedat la examinarea sa. Mai mult, legea « Pinto » nu fixează limitări pentru determinarea despăgubirii și valoarea acordată depinde de discreția judecătorului național. Ochii Curții, simplul fapt că nivelul valorii despăgubirii nu fie ridicat în cauza în spață nu constituie în sine element suficient pentru a pune în cauză caracterul efectiv al recursului « Pinto » (vezi, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).
41.
Ca urmare, reclamantul dispunând de un recurs efectiv pentru a expune încălcările Convenției pe care le invocă, nu a existat o încălcare a articolului 13.
IV.
PRIVIND ALEGATA ÎNCĂLCARE A ART. 17 ȘI 34 DIN CONVENȚIE
42.
Invocând articolele 17 și 34 din Convenție, reclamantul susține că « legea Pinto » cere să se dovedească prejudiciul moral suferit în consecința duratei unei proceduri în timp ce Curtea, după constatarea depășirii « termenului rezonabil », recunoaște reclamantului o reparare echitabilă. Estimează că prejudiciul moral nu trebuie dovedit deoarece este in re ipsa din toată evidența.
art. 17 din Convenție este redactat după cum urmează:
« Nicio din dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau un individ, niciun drept de a se angaja în orice activitate sau de a comite orice act vizând distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau la limitări mai largi ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute [în] Convenție. »
art. 34 din Convenție este redactat după cum urmează:
« Curtea poate fi sesizată o cerere depusă de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de persoane care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Parties Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. Parties Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercitarea efectivă a acestui drept. »
43.
Guvernul s-a opus acestei teze.
44.
Curtea estimează că acest motiv de plângere este strâns legat de cel privind efectivitatea remediului « Pinto » și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă.
Ținând seama de concluzia figurând la §41 mai sus, Curtea estimează că acest motiv de plângere trebuie respins ca în mod evident insuficient întemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
V.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
45.
Conform articolului 41 din Convenție,
« Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Parties Contractante nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. »
A.
Prejudiciu
46.
Reclamantul evaluează prejudiciul moral la 50 000 000 ITL (25 822,84 EUR).
47.
Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
48.
Privind prejudiciul moral, Curtea estimează că ar fi putut acorda, în absența căilor de recurs interne, suma de 6 000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția acordase reclamantului aproximativ 17% din această sumă rezultă conform Curții într-un rezultat în mod evident nerezonabil. Ca urmare, ținând seama de caracteristicile căii de recurs « Pinto » și de faptul că, în ciuda acestui recurs intern, a ajuns la constatarea unei încălcări, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, precitată, §§ 139-142 și § 146 și, pronunțând în echitate, acordă reclamantului 1 700 EUR precum și 1 300 EUR drept frustrare suplimentară decurgând din întârzierea în plata a 1 032,91 EUR, finalmente versați la 18 octombrie 2003.
B.
Cheltuieli și honorarii
49.
Reclamantul se remite la aprecierea Curții, cerând să-și bazeze evaluarea pe practica sa în cauze similare.
50.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, alocarea cheltuielilor și onorăriilor în baza articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (vezi, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [GC], nr 30943/96, § 105, CEDH 2003‑VIII).
În cauza în spață, Curtea, în ciuda absenței documente justificative, estimează că, în context pregătirii prezentei cereri, anumite cheltuieli trebuie să fi fost suportate. Prin urmare, pronunțând în echitate, consideră rezonabil acordarea a 1 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă putând fi datorată ca impozit pe această sumă (vezi, printre altele, Vehbi Ünal c. Turcia, nr 48264/99, § 65, 9 noiembrie 2006).
C.
Dobânzi moratorii
51.
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1
Declară
cererea admisibilă privind plângerile derivate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru restul;
2.
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.
Declară că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție;
4.
Declară că
a)
Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume
i. 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral;
ii. 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și honorarii;
iii. orice sumă putând fi datorată ca impozit pe aceste sume;
b)
că de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S.
Dollé
F. Tulkens
Grефier
Președintă