Locatelli împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr 62157/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 5 august 1998 de către un cetățean al acestui stat, d-l Paolo Locatelli (« reclamantul »), în virtutea articolului 25 anterior din Convenția de salvagardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Dnele R. Vico și F. Ugetti, avocate la Bergamo. Guvernul italian (« Guvernul ») a fost reprezentat succesiv de agații săi, Mii U. Leanza și I.M. Braguglia, și coagații săi, Mii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagentul adjunct al său, M. N. Lettieri.

Ca urmare a recuzării d-lui V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat M. L. Ferrari Bravo ca judecător ad hoc pentru a sta în locul acestuia (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

La 5 decembrie 2000, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Prevalând de dispoziții ale articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. ÎN FAPT

La 17 aprilie 1992, reclamantul a chemat pe M.C., sindicul proprietății în comun unde locuia, în fața tribunalului din Brescia pentru a obține despăgubiri datorită neîndeplinirii obligațiilor sale. Evaluase prejudiciul la 8 430 343 lire italiene (ITL) [4 353,90 euro (EUR)]. Dosarul a intrat în fază de preparație la 1 iunie 1992. La 23 noiembrie 1992, M.C. a cerut judecătorului să recunoască prescripția dreptului reclamantului. Ședința de prezentare a concluziilor a avut loc la 22 februarie 1993. Ședința de pledoarie a avut loc la 17 iunie 1993. Printr-o ordonanță din 18 iunie 1993, judecătorul a redeschis investigația. Patru ședințe fixate între 22 octombrie 1993 și 10 februarie 1994 au privit audierile martorilor și ale d-lui M.C. După o ședință, la 17 octombrie și 7 noiembrie 1994, părțile au prezentat concluziile. După un renunțamnt de ofici, ședința de pledoarie fixată la 31 octombrie 1996 a fost renunțată, la cererea reclamantului, la 18 septembrie 1997 și apoi, de ofici, la 23 aprilie 1998. Cu toate acestea, la o dată neprecizată, dosarul a fost atribuit colegiului de magistrați încărcat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio). La 25 iunie 1999, judecătorul a pus dosarul în deliberare.

Printr-o sentință din 29 noiembrie 1999, al cărei text a fost depus la cancelaria curții la 1 decembrie 1999, tribunalul a respins cererea reclamantului. B. Procedura « Pinto »

La 6 septembrie 2001, reclamantul s-a adresat curții de apel din Veneția în conformitate cu legea nr 89 din 24 martie 2001, numită « legea Pinto », pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. A cerut curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite.

Printr-o decizie din 22 noiembrie 2001, al cărei text a fost depus la cancelaria curții la 3 decembrie 2001, curtea de apel constatase depășirea unei durate rezonabile. A acordat 1 032,91 EUR în echitate ca reparare a prejudiciului moral și 1 084,55 EUR pentru cheltuieli și honorarii. Această decizie a dobândit autoritate de lucru judecat cel mai târziu la 1 februarie 2003.

Printr-o scrisoare din 7 octombrie 2003, reclamantul informă Curtea că nu avea intenția să formuleze o cerere de revizuire în casație cu motivul că acest remediu nu putea fi considerat ca cale de recurs efectivă și o roagă să reia examinarea cererii sale.

Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite la 14 iulie 2003.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne articulată în două direcții. Cât privește prima, Guvernul afirmă că reclamantul nu s-a pourvut în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția în timp ce pourvoire este un remediu care trebuie epuizat din revizuirea jurisprudenței Curții de casație din 26 ianuarie 2004 în materie.

Reclamantul cere Curții respingerea acestei excepții și precizează că revizuirea în cauză, pe baza căreia un motiv de plângere derivat din insuficiența indemnizației « Pinto » poate fi examinat în casație chiar dacă se referă la valoarea acordată sau refuzată de curtea de apel, interveni doar după dobândirea autorității de lucru judecat de către decizia curții de apel, pronunțată în cauza în spață.

Curtea reamintește că respinsese deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată §§ 38‑45). Reamintește că judecasepe motiv rezonabil să constate că revizuirea jurisprudenței, și în special sentința nr 1340 a Curții de casație, nu putea mai fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. Ca urmare, a considerat că din acea dată trebuie să se ceară reclamanților să folosească acest remediu în scopurile articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (decizie), nr 56079/00, 24 iunie 2004).

În cauza în spață, Curtea constatează că termenul de pourvoire în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamantul era scutit de obligația de a folosi acest remediu.

Cât privește a doua direcție a excepției, care se referă la întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Veneția, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva statului pentru a recupera 1 032,91 EUR acordați de curtea de apel. Mai mult, Guvernul explică că această întârziere depindea de dificultăți bugetare temporare.

Curtea reamintește că admisese deja că o administrație poate avea nevoie de o anumită perioadă pentru a proceda la o plată. Cu toate acestea, privind un recurs de despăgubire vizând redresarea consecințelor duratei excessive de proceduri, această perioadă nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de despăgubire devine executorie (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 101). Mai mult, nu este potrivit să se ceară unui individ care obținuse o creanță împotriva statului la finalizarea unei proceduri judiciare să inițieze apoi o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă că plata tardivă a sumelor datorate reclamantului prin procedura de execuție forțată nu putea remedia refuzul prelungit al autoritățile naționale de a se conforma hotărârii, și nu operează o reparare adecvată (Metaxas c. Grecia, nr 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003). În final, statul nu poate pretext lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie bazată pe o decizie de justiție (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 90).

Ca urmare, Curtea estimează că reclamantul era scutit de obligația de a iniția o procedură de execuție și că excepția Guvernului trebuie respinsă. B. Calitatea de « victimă »

Deși Guvernul nu ridicase o excepție pe acest punct, părțile având depus memoriile și observațiile respective asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră examinase chestiunea calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că conform articolului 34 din Convenție, se « poate sesiza o cerere depusă de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Parties Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. (...) ». Aparține în primul rând autorităților naționale redresarea unei alegată încălcări a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate se pretinde victimă a mancare albergat examinat se pune în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § 30, CEDH 2002‑III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i retragă calitatea de « victimă » decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și apoi au reparat încălcarea Convenției (vezi, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr 51, p. 32, §§ 69 și urm.; Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Recueil 1996‑III, p. 846, § 36; Dalban c. România [GC], nr 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI; Jensen c. Danemarca (decizie), nr 48470/99, CEDH 2001‑X). Aparține Curții să verifie, ex post facto, pe de o parte, dacă a fost recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de alta parte, dacă redresarea poate fi considerată ca adecvată și suficientă (vezi, în special, Normann c. Danemarca (decizie), nr 44704/98, 14 iunie 2001; Jensen și Rasmussen c. Danemarca (decizie), nr 52620/99, 20 martie 2003; Nardone c. Italia (decizie), nr 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu ridică controverse. Cât privește a doua condiție, și anume o reparare adecvată și suficientă, Curtea indicase deja că, chiar dacă un recurs este « efectiv » atunci când permite fie intervențierea mai timpurie a deciziei jurisdicțiilor sesizate, fie furnizarea interesatului o reparare adecvată pentru întârzierile deja suferite, această concluzie nu este valabilă decât atâta timp cât actiunea de despăgubire rămâne ea însăși un recurs eficient, adecvat și accesibil permițând sancționarea duratei excessive a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr 57220/00, § 17, CEDH 2002‑VIII).

Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii « Pinto » a durat de la 6 septembrie 2001 la 3 decembrie 2001, adică trei luni, ceea ce nu depășea durata fixată de lege.

Cu toate acestea, estimează că constatând depășirea termenului rezonabil și acordând 1 032,91 EUR reclamantului drept reparare a prejudiciului moral, curtea de apel din Veneția nu reparase în mod adecvat și suficient încălcarea invocată de acesta. Referindu-se la principiile degajate din jurisprudența sa (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezentă aproximativ 17% din ceea ce ea acordă în general în cauze italiene similare.

În final, Curtea observă că reclamantul primise indemnizația doar la 14 iulie 2003, mai bine de nouăsprezece luni după depunerea la cancelarie a deciziei curții de apel. În această privință, Curtea reamintește că dreptul la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant permit ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă la dezavantajul unei părți. Executarea unei sentințe, indiferent de jurisdicția din care provine, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a « procesului » în sensul articolului 6 (vezi, în special, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 și urm.; Metaxas c. Grecia, precitată, § 25).

Ca concluzie, Curtea consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă și reclamantul poate în continuare se pretinde « victimă » în sensul articolului 34 din Convenție. II.

Guvernul s-a opus acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constatează că plângerile nu sunt în mod evident insuficient întemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată de asemenea că nu se ciocnesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Privind primul motiv de plângere al reclamantului, Curtea reamintește că afirmase în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (vezi, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, precitată, § 119) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu se schimbaseșu suficient pentru a pune sub semnul întrebării evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (vezi, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr 34884/97, § 22, CEDH 1999‑V), conform căreia acumularea mancarilor este constitutivă a unei practici incompatibile cu Convenția.

Curtea estimează că perioada care trebuie considerată a început la 17 aprilie 1992, cu chiar defenderesilor în fața tribunalului din Brescia, pentru a se încheia la 1 decembrie 1999, data depunerii la cancelarie a sentinței aceluiași tribunal. A durat deci mai mult de șapte ani și șapte luni pentru un grad de jurisdicție.

Privind celelalte două plângeri conexe, Curtea se limitează să observe că tocmai judecasepe că valoarea acordată și întârzierea în plată fac în cauza în spață repararea insuficientă.

După examinare faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cauza în spață, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cererii de « termen rezonabil ».

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. III.

Guvernul s-a opus acestei teze. Asupra admisibilității

Curtea constatează că acest motiv de plângere nu este în mod evident insuficient întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată de asemenea că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând exercitarea drepturilor și libertăților după cum pot fi consacrate acolo. Are consecința de a cere un recurs intern dând putere instanței naționale competente să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și, mai mult, să ofere redresarea adecvată în cazurile care o merită (vezi Mifsud c. Franța (decizie), precitată, § 17, Scordino (nr 1) [CG], nr 36813/97, §§ 186-188, CEDH 2006-... și Surmeli c. Germania [GC], nr 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește de asemenea că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o înțelege interesatul (Surmeli, precitată, § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat ca un recurs efectiv, adecvat și accesibil, permițând sancționarea duratei excessive a unei proceduri judiciare. În această privință, reamintește că estimasepe că recurs în fața curților de apel introdus în Italia de legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite îndoielile privind eficacitatea sa (Brusco c. Italia (decizie), nr 69789/01, CEDH 2001-IX, și Scordino (nr 1), precitată, § 144).

În cauza în spață, curtea de apel din Veneția avea competență să se pronunțe asupra plângerii reclamantului și a procedat la examinarea sa. Mai mult, legea « Pinto » nu fixează limitări pentru determinarea despăgubirii și valoarea acordată depinde de discreția judecătorului național. Ochii Curții, simplul fapt că nivelul valorii despăgubirii nu fie ridicat în cauza în spață nu constituie în sine element suficient pentru a pune în cauză caracterul efectiv al recursului « Pinto » (vezi, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

Ca urmare, reclamantul dispunând de un recurs efectiv pentru a expune încălcările Convenției pe care le invocă, nu a existat o încălcare a articolului 13. IV.

Guvernul s-a opus acestei teze.

Curtea estimează că acest motiv de plângere este strâns legat de cel privind efectivitatea remediului « Pinto » și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă. Ținând seama de concluzia figurând la §41 mai sus, Curtea estimează că acest motiv de plângere trebuie respins ca în mod evident insuficient întemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. V.

Reclamantul evaluează prejudiciul moral la 50 000 000 ITL (25 822,84 EUR).

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Privind prejudiciul moral, Curtea estimează că ar fi putut acorda, în absența căilor de recurs interne, suma de 6 000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția acordase reclamantului aproximativ 17% din această sumă rezultă conform Curții într-un rezultat în mod evident nerezonabil. Ca urmare, ținând seama de caracteristicile căii de recurs « Pinto » și de faptul că, în ciuda acestui recurs intern, a ajuns la constatarea unei încălcări, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, precitată, §§ 139-142 și § 146 și, pronunțând în echitate, acordă reclamantului 1 700 EUR precum și 1 300 EUR drept frustrare suplimentară decurgând din întârzierea în plata a 1 032,91 EUR, finalmente versați la 18 octombrie 2003. B. Cheltuieli și honorarii

Reclamantul se remite la aprecierea Curții, cerând să-și bazeze evaluarea pe practica sa în cauze similare.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, alocarea cheltuielilor și onorăriilor în baza articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (vezi, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [GC], nr 30943/96, § 105, CEDH 2003‑VIII). În cauza în spață, Curtea, în ciuda absenței documente justificative, estimează că, în context pregătirii prezentei cereri, anumite cheltuieli trebuie să fi fost suportate. Prin urmare, pronunțând în echitate, consideră rezonabil acordarea a 1 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă putând fi datorată ca impozit pe această sumă (vezi, printre altele, Vehbi Ünal c. Turcia, nr 48264/99, § 65, 9 noiembrie 2006). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1 Declară cererea admisibilă privind plângerile derivate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Declară că a) Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume i. 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și honorarii; iii. orice sumă putând fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Grефier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 62157/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Paolo Locatelli (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 5 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es R. Vico et F. Ugetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 5 décembre 2000, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le 17 avril 1992, le requérant assigna M.C., le syndic de la copropriété où il habitait, devant le tribunal de Brescia afin d'obtenir des dédommagements en raison du non-accomplissement de ses obligations. Il évaluait les dommages à 8 430 343 lires italiennes (ITL) [4 353,90 euros (EUR)]. La mise en état de l'affaire commença le 1 er juin 1992. Le 23 novembre 1992, M. C. demanda au juge de reconnaître la prescription du droit du requérant. L'audience de présentation des conclusions eut lieu le 22 février 1993. L'audience de plaidoirie eut lieu le 17 juin 1993. Par une ordonnance du 18 juin 1993, le juge rouvrit l'instruction. Les quatre audiences fixées entre le 22 octobre 1993 et le 10 février 1994 concernèrent l'audition de témoins et de M. C. Après une audience, les 17 octobre et 7 novembre 1994, les parties présentèrent leurs conclusions. Après un renvoi d'office, l'audience de plaidoiries fixée au 31 octobre 1996 fut renvoyée, à la demande du requérant, au 18 septembre 1997 et, par la suite, d'office au 23 avril 1998. Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). Le 25 juin 1999, le juge mit l'affaire en délibéré.

Par un jugement du 29 novembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 1 er décembre 1999, le tribunal rejeta la demande du requérant. B. La procédure « Pinto »

Le 6 septembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Venise au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices subis.

Par une décision du 22 novembre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 3 décembre 2001, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda 1 032,91 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 1 084,55 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit autorité de chose jugée au plus tard le 1 er février 2003.

Par une lettre du 7 octobre 2003, le requérant informa la Cour qu'il n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède ne pouvait être considéré comme un remède effectif et la pria de reprendre l'examen de sa requête.

Les sommes accordées par la cour d'appel furent payées le 14 juillet 2003.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets. Quant au premier, le Gouvernement affirme que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d'appel de Venise alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

Le requérant demande à la Cour le rejet de cette exception et précise que le revirement en question, sur la base duquel un grief tiré de l'insuffisance de l'indemnité « Pinto » peut être examiné en cassation même s'il porte sur le montant accordé ou refusé par la cour d'appel, n'est intervenu qu'après l'acquisition par la décision de la cour d'appel, rendue en l'espèce, de l'autorité de la chose jugée.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 38 ‑ 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004).

En l'espèce, la Cour constate que le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, le requérant était dispensé de l'obligation d'user de ce recours.

Quant au deuxième volet de l'exception, qui porte sur le retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Venise, le Gouvernement souligne que le requérant a omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 1 032,91 EUR accordés par la cour d'appel. De plus, le Gouvernement explique que ce retard dépendait des difficultés momentanées de budget.

La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 101). De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues au requérant par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003). Enfin, l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 90).

Par conséquent, la Cour estime que le requérant était dispensé de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv. ; Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil 1996 ‑ III, p. 846, § 36 ; Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI ; Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001 ; Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003 ; Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII).

La cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure « Pinto » a duré du 6 septembre 2001 au 3 décembre 2001, soit trois mois, ce qui ne dépasse pas la durée fixée par la loi.

Toutefois, elle estime qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant 1 032,91 EUR au requérant à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Venise n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressé. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 17 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires.

Enfin, la Cour observe que le requérant a reçu son indemnisation seulement le 14 juillet 2003, plus de dix-neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv. ; Metaxas c. Grèce , précité, § 25).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief du requérant, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 17 avril 1992, avec l'assignation des parties défenderesses devant le tribunal de Brescia, pour s'achever le 1 er décembre 1999, date du dépôt au greffe du jugement dudit tribunal. Elle a donc duré plus de sept ans et sept mois pour un degré de juridiction.

En ce qui concerne les deux autres griefs liés, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (déc.), précitée, § 17, Scordino (n o 1 ),[CG], n o 36813/97, §§ 186-188, CEDH 2006-... et Surmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 99, 8 juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours effectif au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours effectif, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Venise avait compétence pour se prononcer sur le grief du requérant et a procédé à son examen. De plus, la loi « Pinto » ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, le requérant ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'il alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13. IV.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui relatif à l'effectivité du remède « Pinto » et doit par conséquent suivre le même sort. Eu égard à la conclusion figurant au paragraphe 41 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Le requérant evalue le préjudice moral à 50 000 000 ITL (25 822,84 EUR).

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 6 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Venise ait accordé au requérant environ 17% de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue au requérant 1 700 EUR ainsi que 1 300 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le paiement des 1 032,91 EUR, finalement versés le 18 octobre 2003. B. Frais et dépens

Le requérant s'en remet à l'appréciation de la Cour, en lui demandant de baser son évaluation sur sa pratique dans des affaires similaires.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII). En l'espèce, la Cour, malgré l'absence de justificatifs, estime que, dans le cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, elle juge raisonnable d'octroyer 1 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme (voir, parmi d'autres , Vehbi Ünal c. Turquie , n o 48264/99, § 65, 9 novembre 2006). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1 Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente