SECȚIA A DOUA
CAUZA
PRATI c. ITALIA
(Cererea nr. 62154/00)
5 iulie 2007
05/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corectări de formă.
În cauza Prati c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință sub formă de cameră compusă din:
Doamna F. Tulkens, președintă,
Dl. I. Cabral Barreto,
Dl. R. Türmen,
Dl. M. Ugrekhelidze,
Doamnele A. Mularoni,
Dl. L. Ferrari Bravo, judecător ad hoc,
și din Doamna S. Dollé, grefieră de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 14 iunie 2007,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată:
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 62154/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de către o cetățeancă a acestui stat, Doamna Patrizia Prati ("reclamanta"), la 17 aprilie 1998 în temeiul articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
2.Reclamanta este reprezentată de Doamnele R. Vico și F. Ugetti, avocate la Bergamo. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Dl. U. Leanza și Dl. I.M. Braguglia, și coagenții săi, Dl. V. Esposito și Dl. F. Crisafulli, precum și de coagentul adjunct, Dl. N. Lettieri.
3.Ca urmare a retragerii Dl. V. Zagrebelsky, judecător ales în calitate de Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Dl. L. Ferrari Bravo ca judecător ad hoc pentru a-i lua locul (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).
4.La 20 octombrie 2000, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se pe dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și bunul-fond al cauzei.
FAPTE
5.Reclamanta s-a născut în 1971 și locuiește la Dalmine (Bergamo).
A.
Procedura principală
6.La 16 noiembrie 1993, reclamanta a citat societatea D. în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține repararea daunelor rezultate dintr-un accident de parapantă. Punerea în stare a cauzei a început la 16 septembrie 1993. La 27 octombrie 1994 și 16 martie 1995, reclamanta a cerut puse în cauză asociația S., dar judecătorul s-a limitat la a amâna ședința la 25 mai 1996. La ziua respectivă, judecătorul a unit cauza cu o alta pendentă în fața aceluiași tribunal, în care reclamanta fusese citat asociația S., și a numit un expert. La 27 martie 1997, ședința a fost amânată din oficiu la 29 septembrie 1999.
Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului magistraților încarcinate cu tratarea cauzelor cele mai vechi ("sezione stralcio"). La 19 iunie 2000, ședința a fost amânată la 2 octombrie 2000 pentru a permite expertului să depună jurământ. De la trei ședințe fixate între 26 martie și 21 octombrie 2002, două au privit audierea martorilor. La 27 ianuarie 2003, părțile au precizat concluziile lor și la 29 septembrie 2003, judecătorul de punere în stare a pus cauza în delibărare.
7.Prin hotărâre din 29 septembrie 2003, al cărui text a fost depus la grefare la 12 septembrie 2005, tribunalul a respins cererea reclamantei. Aceasta din urmă a facut apel.
8.La 27 septembrie 2006, procedura era încă pendentă în fața curții de apel din Brescia.
B.
Prima procedură "Pinto"
9.La 27 septembrie 2001, reclamanta a sesizat curtea de apel din Veneția în sensul legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită "legea Pinto", pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ea a cerut curții să declare că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea daunelor morale suferite.
10.Printr-o decizie din 17 ianuarie 2002, al cărui text a fost depus la grefare la 25 ianuarie 2002, curtea de apel a evaluat procedura până la data deciziei și a constatat depășirea unei durate rezonabile. Ea a acordat reclamantei 2 324 de euro (EUR) ca titlu de daune morale și 1 652 EUR pentru taxe și dépens.
Această decizie a dobândit forță de lucru judecat cel mai târziu la 11 martie 2003.
11.Prin scrisoare din 3 martie 2004, reclamanta a informat Curtea că nu avea intenția de a se povara în casație pe motiv că acest remediu putea fi introdus doar pentru chestiuni de drept, și a cerut-o să relue examinarea cererii sale.
12.Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite la 12 noiembrie 2003.
C.
A doua procedură "Pinto"
13.În 2005, reclamanta a sesizat curtea de apel din Veneția, pentru a se plânge de durata procedurii ulterioară datei de 17 ianuarie 2002.
14.Printr-o decizie din 9 februarie 2006, al cărui text a fost depus la grefare la 18 februarie 2006, curtea de apel a constatat depășirea termenului rațional. Ea a acordat reclamantei 3 000 EUR ca titlu de daune morale și 1 444,46 EUR pentru taxe și dépens.
Această decizie a dobândit forță de lucru judecat cel mai târziu la 4 aprilie 2007.
15.La 27 septembrie 2006, sumele acordate în execuția acestei decizii nu fusese încă plătite.
16.Dreptul și practica internă relevante figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006).
I.
Reclamanta a inițiat două proceduri "Pinto" în fața curții de apel din Veneția. Lipsa informațiilor cu privire la un eventual recurs în casație ca urmare a deciziei "Pinto" din 9 februarie 2006, Curtea va examina doar durata procedurii până la 17 ianuarie 2002, data primei decizii "Pinto".
A.
Non-epuizare a căilor de atac interne
17.Guvernul ridică o excepție de non-epuizare a căilor de atac interne articulată în două componente.
Privitor la prima, Guvernul susține că reclamanta nu s-a povara în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția din 17 ianuarie 2002, în vreme ce recursul este un remediu la epuizat din schimbarea jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materia.
18.Reclamanta cere Curții respingerea acestei excepții.
19.Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, mai sus citat §§ 38-45). Ea reamintește a fi judecat rezonabil a reține că schimbarea jurisprudenței, și în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu putea mai fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. De aceea, a considerat că, de la această dată, trebuie să se ceară reclamanților să facă uz de acest recurs pentru scopurile articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (decizie), nr. 56079/00, 24 iunie 2004, și, mutatis mutandis, Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003).
20.În specie, Curtea constată că, pentru decizia curții de apel din Veneția din 17 ianuarie 2002, termenul pentru a se povara în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamanta era dispensată de obligația de a epuiza căile de atac interne.
Rezultă că se impune respingerea excepției Guvernului.
21.Privitor la a doua componentă a excepției, care privește întârzierea în execuția deciziei curții de apel din Veneția din 17 ianuarie 2002, Guvernul subliniază că reclamanta a omis să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva statului pentru a recupera 2 324 EUR acordați de curtea de apel. În plus, Guvernul observă că această întârziere se explica prin dificultăți momentane de buget.
22.Curtea reamintește a fi admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit timp pentru a efectua o plată. Cu toate acestea, într-un caz care privește un recurs indemnitator vizând să redreseze consecințele duratei excessive a procedurilor, această perioadă nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de indemnizare devine executorie (Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, § 101).
În plus, este inoportun să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului ca urmare a unei proceduri judiciare să inițieze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă că plata întârziată a sumelor datorate reclamantei prin intermediul procedurii de execuție forțată nu poate remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii și nu efectuează o reparare adecvată (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003).
În fine, statul nu poate pretexta lipsa de resurse pentru a nu onora o datorie bazată pe o decizie de justiție (Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, § 90).
23.De aceea, Curtea consideră că reclamanta era dispensată de obligația de a iniția o procedură de execuție și că se impune respingerea și a acestei componente a excepției Guvernului.
24.Deși Guvernul nu a ridicat excepție pe acest punct, părțile având depuse memoriile și observațiile lor respective asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a pronunțat asupra chestiunii calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.
25.Curtea reamintește că, conform articolului 34 din Convenție, ea "poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei violări de una dintre Pârțile Contractante Înalte a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. (...)". Se întinde mai întâi din sarcina autorităților naționale să redreseze o violație presupusă a Convenției. În acest privință, chestiunea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a manqmentului presupus se pune la toate stadiile procedurii în raport cu Convenția (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III).
O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu sufice în principiu a-i retrage calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau în esență, și apoi au reparat violarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDO 2001-X).
Se întinde din sarcina Curții să verifice, ex post facto, pe de-o parte, dacă a existat recunoaștere de autorități, cel puțin în esență, a unei violări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă redresul poate fi considerat corespunzător și suficient (a se vedea, în particular, Normann c. Danemarca (decizie), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarca (decizie), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italia (decizie), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).
26.Prima condiție, și anume constatarea violării de autorități naționale, nu ridică probleme.
Privitor la a doua condiție, și anume un redres corespunzător și suficient, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este "efectiv" deoarece permite fie să intervină mai devreme decizia instanțelor sesizate, fie să furnizeze justiciabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate, această concluzie nu este valabilă decât dacă acțiunea indemnitară rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil care permite să se sancționeze durata excesivă a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII).
27.Curtea observă mai întâi că faza judiciară a primei proceduri "Pinto" a durat de la 27 septembrie 2001 la 25 ianuarie 2002, adică aproape patru luni, ceea ce nu depășește durata fixată de lege.
28.Ea consideră apoi că, prin constatarea unei depășiri a termenului rațional și acordarea sumei de 2 324 EUR reclamantei ca titlu de reparare a daunei morale, curtea de apel din Veneția nu a reparat de manieră corespunzătoare și suficientă violarea susținută de interesată. Referindu-se la principiile desprimate în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 23% din ceea ce ea acordă în general în cazuri italiene similare.
29.În fine, Curtea observă că partea reclamantă a primit prima indemnizare doar la 12 noiembrie 2003, mai mult de douăzeci și unu de luni după depunerea la grefare a deciziei curții de apel.
În acest privință, Curtea reamintește că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoric dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neoperantă în dauna unei părți. Execuția unei hotărâri, de orice instanță, trebuie considerată ca fiind parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, în particular, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere 1997–II, pp. 510-511, § 40 și urm., Metaxas c. Grecia, mai sus citat, § 25).
30.În concluzie, Curtea consideră că redresul s-a dovedit insuficient și că reclamanta se poate încă pretinde "victimă" în sensul articolului 34 din Convenție.
III.
31.Reclamanta susține că durata procedurii civile a încălcat principiul "termenului rațional" prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție. Ea consideră că suma acordată de curtea de apel din Veneția ca titlu de daune morale ca urmare a primei proceduri "Pinto" nu este suficientă pentru a repara dauna cauzată de violarea articolului 6. În fine, reclamanta se plânge de întârzierea în execuția deciziei "Pinto". art. 6 § 1 din Convenție este formulat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rațional, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"
32.Guvernul se opune acestei teze.
A.
Privind admisibilitatea
33.Curtea constată că grievanțele nu sunt clar mal-fondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă în plus că nu se lovesc de nicio alt motiv de irrecevabilitate.
B.
Privind fondul
34.Privitor la primul grief al reclamantei, Curtea reamintește a fi afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, § 119) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu s-a schimbat suficient pentru a pune în discuție evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), conform căreia acumularea manqmentelor constituie o practică incompatibilă cu Convenția.
35.Curtea consideră că perioada de considerat a început la 16 noiembrie 1993, prin citarea părții pârâte în fața tribunalului din Bergamo, și s-a încheiat la data primei decizii a curții de apel din Veneția, adică la 17 ianuarie 2002. Ea a durat deci aproximativ opt ani și doi luni pentru o instanță.
36.Privitor la celelalte două grievanțe, Curtea se limitează să observe că tocmai a judecat că suma acordată și întârzierea în plată determină în consecință insuficiența redresului.
37.După ce a examinat faptele la lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materia, Curtea consideră că, în specie, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rațional".
38.De aceea, a existat o violație a articolului 6 § 1.
IV.
39.Reclamanta susține că procedura "Pinto" nu este un cale de recurs efectivă din cauza sumei derizoare recunoscute de autoritățile interne ca titlu de reparare. Ea invocă art. 13 din Convenție formulat după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă violarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale."
40.Guvernul se opune acestei teze.
Privind admisibilitatea
41.Curtea constată că acest grief nu este clar mal-fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se lovește de nicio alt motiv de irrecevabilitate. Trebuie deci declarat admisibil.
B.
Privind fondul
42.Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care să permită de a invoca drepturile și libertățile în așa fel cum pot fi consacrate în acesta. Are ca consecință cerința unui recurs intern autorizând instanța națională competentă să cunoască conținutul grievanței bazate pe Convenție și, pe mai departe, să ofere redresul corespunzător în cazurile care merită (a se vedea Mifsud c. Franța (decizie) mai sus citat § 17, Scordino c. Italia (nr. 1), [GC], nr. 36813/97, §§ 186-188, CEDO 2006-..., și Surmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește în plus că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca acordând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o intenționează interesatul (Surmeli, mai sus citat, § 98).
43.Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantei în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, adecvat și accesibil, care permite să sancționeze durata excesivă a unei proceduri judiciare. În acest privință, ea reamintește a fi estimat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia prin legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite să se îndoiasca de eficacitatea sa (Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), mai sus citat, § 144).
44.În specie, curtea de apel din Veneția avea competență să se pronunțe asupra grievanței reclamantei și a procedat la examinarea ei. De mai departe, legea Pinto nu fixează limitări pentru determinarea indemnizației și suma acordată depinde de discreția judecătorului național. În ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizației nu este ridicat în specie nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în discuție caracterul efectiv al recursului "Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).
45.De aceea, reclamanta având la dispoziție un recurs efectiv pentru a expune violările Convenției pe care le susținea, nu a existat o violație a articolului 13.
V.
46.Invocând articolele 17 și 34 din Convenție, reclamanta susține că legea Pinto cere să se dovedească daunele morale suferite ca consecință a duratei unei proceduri pe când Curtea, după ce a constatat depășirea "termenului rațional", recunoaște reclamantului o reparare echitabilă. Ea consideră că dauna morală nu trebuie să fie dovedită deoarece este evident in re ipsa.
art. 17 din Convenție este formulat după cum urmează:
"Niciuna dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se angaja într-o activitate sau de a comite un act vizând la distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau la limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute în [Convenție]."
art. 34 din Convenție este formulat după cum urmează:
"Curtea poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică, orice organizație non-guvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei violări de una dintre Pârțile Contractante Înalte a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. Pârțile Contractante Înalte se angajează a nu entrava prin nicio măsură exercitarea efectivă a acestui drept."
47.Guvernul se opune acestei teze.
A.
Privind admisibilitatea
48.Curtea consideră că acest grief este strâns legat de cel privind efectivitatea remediului "Pinto" și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă.
Ținând seama de concluzia din §45 mai sus, Curtea consideră că acest grief trebuie respins ca clar mal-fondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
VI.
49.Conform articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a fost o violație a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Înalte nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții prejudiciate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A.
Daune
50.Reclamanta evaluează prejudiciul moral suferit la 50 000 000 de lire italiene ("ITL") [25 822,84 euro – "EUR"].
51.Guvernul se conformează înțelepciunii Curții.
52.Privitor la dauna morală, Curtea consideră că ar fi putut acorda, în absența căilor de atac interne, suma de 10 000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat reclamantei aproximativ 23% din această sumă determină conform Curții un rezultat clar nerezonabil. De aceea, ținând seama de caracteristicile recursului "Pinto" și de faptul că, în pofida acestui recurs intern, ea a ajuns la o constatare de violație, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, mai sus citată, §§ 139-142 și § 146 și, statuând în echitate, acordă reclamantei 2 200 EUR precum și 1 600 EUR ca titlu a frustării suplimentare rezultând din întârzierea în versarea celor 2 324 EUR, care a intervenit doar la 12 noiembrie 2003.
B.
Frais și dépens
53.Reclamanta nu cuantifică cererea sa și se conformează aprecierii Curții, cerând-o să bazeze evaluarea pe practica sa în cazuri similare. Invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia ([GC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDO 2000-VIII), reprezentantul reclamanților cere ca onorariile să-i fie versate direct.
54.Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, alocarea taxelor și dépens ca titlu al articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rațional al ratei lor. În plus, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la violarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII).
De mai departe, Curtea consideră că cauza se deosebește de cauza Scozzari și Giunta și că nu se impune a se admite cererea avocatului.
În specie, Curtea, în pofida absenței justificărilor, consideră că în acest cadru al pregătirii prezentei cereri, anumite cheltuieli trebuie să fie suportate. De aceea, statuând în echitate, considera rezonabil a acorda 1 000 EUR ca titlu al acestora, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă (a se vedea, printre altele, Vehbi Ünal c. Turcia, nr. 48264/99, § 65, 9 noiembrie 2006)
C.
Dobânzi mora
55.Curtea considera oportun de a baza rata dobânzilor mora pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
1.Declară cererea admisibilă privitor la grievanțele rezultând din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și irrecevabilă pentru rest;
2.Declară că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.Declară că nu a existat o violație a articolului 13 din Convenție;
a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume
i. 3 800 EUR (trei mii opt sute de euro) pentru daune morale;
ii. 1 000 EUR (o mie de euro) pentru taxe și dépens;
iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
5.Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Adoptat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Grefieră
Președintă
DEUXIÈME SECTION
PRATI c. ITALIE
(Requête n
o
62154/00)
ARRÊT
5 juillet 2007
05/10/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Prati c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
M
mes
juges,
M.
juge ad hoc,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 juin 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
62154/00) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Patrizia Prati («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 17 avril 1998 en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
es
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
3.
A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M.
L.
Ferrari Bravo comme juge
ad hoc
pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
4.
Le 20 octobre 2000, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
La requérante est née en 1971 et réside à Dalmine (Bergame).
A.
La procédure principale
6.
Le 16 novembre 1993, la requérante assigna la société D. devant le tribunal de Bergame afin d'obtenir réparation des dommages résultant d'un accident de parapente.
La mise en état de l'affaire commença le 16 septembre 1993. Les 27
octobre 1994 et 16 mars 1995, la requérante demanda la mise en cause de l'association S., mais le juge se borna à renvoyer l'audience au 25 mai 1996. Le jour venu, le juge joignit l'affaire avec une autre pendante devant le même tribunal, dans laquelle la requérante avait assigné l'association S., et nomma un expert. Le 27 mars 1997, l'audience fut renvoyée d'office au 29 septembre 1999.
Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes («
sezione stralcio
»).
Le 19 juin 2000, l'audience fut renvoyée au 2 octobre 2000 afin de permettre à l'expert de prêter serment. Des trois audiences fixées entre le 26
mars et le 21 octobre 2002, deux concernèrent l'audition de témoins. Le 27 janvier 2003, les parties précisèrent leurs conclusions et le 29 septembre 2003, le juge de la mise en état mit l'affaire en délibéré.
7.
Par un jugement du 29 septembre 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 12
septembre 2005, le tribunal rejeta la demande de la requérante. Cette dernière interjeta appel.
8.
Au 27 septembre 2006, la procédure était encore pendante devant la cour d'appel de Brescia.
B.
La première procédure «
Pinto
»
9.
Le 27 septembre 2001, la requérante saisit la cour d'appel de Venise au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis.
10.
Par une décision du 17 janvier 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 25 janvier 2002, la cour d'appel évalua la procédure jusqu'à la date de la décision et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda à la requérante 2
324 euros (EUR) au titre du dommage moral et 1
652 EUR pour frais et dépens.
Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 11 mars 2003.
11.
Par une lettre du 3 mars 2004, la requérante informa la Cour qu'elle n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit, et la pria de reprendre l'examen de sa requête.
12.
Les sommes accordées par la cour d'appel furent payées le 12
novembre 2003.
C.
La deuxième procédure «
Pinto
»
13.
En 2005, la requérante saisit la cour d'appel de Venise, afin de se plaindre de la durée de la procédure postérieure au 17 janvier 2002.
14.
Par une décision du 9 février 2006, dont le texte fut déposé au greffe le 18 février 2006, la cour d'appel constata le dépassement du délai raisonnable. Elle accorda à la requérante 3
000 EUR au titre du dommage moral et 1
444,46 EUR pour frais et dépens.
Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 4 avril 2007.
15.
Au 27 septembre 2006, les sommes accordées en exécution de cette décision n'avaient pas encore été payées.
16.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt
Cocchiarella c. Italie
([GC], n
o
I.
La requérante a entamé deux procédures «
Pinto
» devant la cour d'appel de Venise. Faute d'informations quant à un éventuel pourvoi en cassation à la suite de la décision «
Pinto
» du 9 février 2006, la Cour se penchera uniquement sur la durée de la procédure jusqu'au 17 janvier 2002, date de la première décision «
Pinto
».
A.
Non-épuisement des voies de recours internes
17.
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets.
Quant au premier, le Gouvernement affirme que la requérante ne s'est pas pourvue en cassation contre la décision de la cour d'appel de Venise du 17 janvier 2002 alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004
en la matière.
18.
La requérante demande à la Cour le rejet de cette exception.
19.
La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres,
Cocchiarella c. Italie,
précité §§
38
‑
45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n
o
1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26
juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article
35
§
1 de la Convention (
Di Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24
juin 2004, et,
mutatis mutandis
,
Broca et Texier-Micault c. France
, n
os
27928/02 et 31694/02, §
20, 21 octobre 2003).
20.
En l'espèce, la Cour constate que, pour la décision de la cour d'appel de Venise du 17 janvier 2002, le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26
juillet 2004, la requérante était dispensée de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes.
Il s'ensuit qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement.
21.
Quant au second volet de l'exception, qui porte sur le retard dans
l'exécution de la décision de la cour d'appel de Venise du 17 janvier 2002, le Gouvernement souligne que la requérante a omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 2
324 EUR accordés par la cour d'appel. De plus, le Gouvernement remarque que ce retard s'expliquait par des difficultés momentanées de budget.
22.
La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire (
Cocchiarella
c. Italie
, précité, § 101).
De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues à la requérante par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate (
Metaxas c. Grèce
, n
o
8415/02, §
19, 27 mai 2004, et
Karahalios c. Grèce
, n
o
62503/00, § 23, 11
décembre 2003).
Enfin, l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice (
Cocchiarella
c. Italie
, précité, § 90).
23.
Par conséquent, la Cour estime que la requérante était dispensée de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter aussi ce volet de l'exception du Gouvernement.
victime
»
24.
Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.
25.La Cour rappelle que selon l'article 34 de la Convention, elle «
peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...)
». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (
Bourdov c. Russie
, n
o
59498/00, §
‑
III).
Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple,
Eckle c. Allemagne
, arrêt du 15 juillet 1982, série A n
o
51, p. 32, §§ 69 et suiv.,
Amuur c.
France
, 25
juin 1996,
Recueil
des arrêts et décisions
1996-III, p. 846, §
36,
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
1999
‑
VI, et
Jensen c. Danemark
(déc.), n
o
2001
‑
X).
Il appartient à la Cour de vérifier,
ex post facto
, d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment,
Normann c.
Danemark
(déc.), n
o
44704/98, 14 juin 2001,
Jensen et Rasmussen c.
Danemark
(déc.), n
o
52620/99, 20 mars 2003, et
Nardone c.
Italie
(déc.), n
o
34368/02, 25
novembre 2004).
26.
La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse.
Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est «
effectif
» dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire (
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
‑
27.
La Cour note d'abord que la phase judiciaire de la première procédure «
Pinto
» a duré du 27 septembre 2001 au 25 janvier 2002, soit presque quatre mois, ce qui ne dépasse pas la durée fixée par la loi.
28.
Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant la somme de 2
324 EUR à la requérante à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Venise n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressée. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres,
Cocchiarella c.
Italie,
précité, §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 23 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires.
29.
Enfin, la Cour observe que la partie requérante a reçu sa première indemnisation seulement le 12 novembre 2003, plus de vingt
‑
et
‑
un mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel.
A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6 (voir, notamment,
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil
1997–II, pp.
510-511, § 40 et suiv.,
Metaxas c. Grèce
, précité, §
25).
30.
En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et que la requérante peut toujours se prétendre «
victime
» au sens de l'article 34 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
31.
La requérante allègue que la durée de la procédure civile a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Elle considère que le montant accordé par la cour d'appel de Venise à titre de dommage moral à l'issue de la première procédure «
Pinto
» n'est pas suffisant pour réparer le dommage causé par la violation de l'article 6. Enfin, la requérante se plaint du retard dans l'exécution de la décision «
Pinto
». L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
32.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
33.
La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
34.
Quant au premier grief de la requérante, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple,
Cocchiarella
c. Italie
, précité, §
119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28
juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c.
Italie
[GC], n
o
34884/97, §
‑
V
), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.
35.
La Cour estime que la période à considérer a commencé le 16
novembre 1993, avec
l'assignation de la partie défenderesse devant le tribunal de Bergame, et s'est terminée à la date de la première décision de la cour d'appel de Venise, soit le 17 janvier 2002. Elle a donc duré environ huit ans et deux mois pour une instance.
36.
En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.
37.
Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
38.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 §
1.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
39.
La requérante affirme que la procédure «
Pinto
» n'est pas un remède effectif en raison du montant dérisoire reconnu par les autorités internes à titre de réparation. Elle invoque
l'article 13 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
40.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
Sur la recevabilité
41.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
42.
La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir
Mifsud c. France
(déc.) précité § 17,
Scordino c. Italie
(n
o
1
), [GC], n
o
36813/97, §§
186
‑
188, CEDH 2006-..., et
Surmeli c. Allemagne
[GC], n
o
75529/01, § 99, 8
juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours effectif au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé (
Surmeli
, précité, § 98).
43.
La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours effectif, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité (
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
69789/01, CEDH 2001-IX, et
Scordino
(n
o
1)
, précité, § 144).
44.
En l'espèce, la cour d'appel de Venise avait compétence pour se prononcer sur le grief de la requérante et a procédé à son examen. De plus, la loi Pinto ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours «
Pinto
» (voir,
mutatis mutandis
,
Zarb c. Malte
, n
o
16631/04, § 51, 4
juillet
2006).
45.
Par conséquent, la requérante ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'elle alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13.
V.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 17 ET 34 DE LA CONVENTION
46.
Invoquant les articles 17 et 34 de la Convention, la requérante allègue que la loi Pinto demande de prouver les dommages moraux subis en conséquence de la durée d'une procédure alors que la Cour, après avoir constaté le dépassement du «
délai raisonnable
», reconnaît au requérant une réparation équitable. Elle estime que le dommage moral ne doit pas être prouvé car il est de toute évidence
in
re ipsa
.
L'article 17 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d'accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.
»
L'article 34 de la Convention est ainsi libellé
:
«
La Cour peut être saisie d'une requête par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. Les Hautes Parties contractantes s'engagent à n'entraver par aucune mesure l'exercice efficace de ce droit.
»
47.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
48.
La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui relatif à l'effectivité du remède «
Pinto
» et doit par conséquent suivre le même sort.
Eu égard à la conclusion figurant au paragraphe 45 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
VI.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
49.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
50.
La requérante évalue le préjudice moral subi à 50
000
000 lires italiennes («
ITL
») [25
822,84 euros – «
EUR
»].
51.
Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.
52.
En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 10
000
EUR. Le fait que la cour d'appel de Venise ait accordé à la requérante environ 23 % de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
» et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt
Cocchiarella
c. Italie
, précité, §§ 139-142 et §
146 et, statuant en équité, alloue à la requérante 2
200
EUR ainsi que 1
600
EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 2
324 EUR, intervenu seulement le 12 novembre 2003.
B.
Frais et dépens
53.
La requérante ne chiffre pas sa demande et s'en remet à l'appréciation de la Cour, en lui demandant de baser son évaluation sur sa pratique dans des affaires similaires. Invoquant l'arrêt
Scozzari et Giunta c.
Italie
([GC], n
os
39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000
‑
VIII), le représentant des requérants demande que les honoraires lui soient versés directement.
54.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple,
Beyeler c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
33202/96, § 27, 28 mai 2002, et
Sahin c. Allemagne
[GC],
n
o
‑
De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire
Scozzari et Giunta
et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat.
En l'espèce, la Cour, malgré l'absence de justificatifs, estime que dans ce cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, elle juge raisonnable d'octroyer 1
000
EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme (voir, parmi d'autres,
Vehbi Ünal c. Turquie
, n
o
48264/99, §
65, 9 novembre 2006)
C.
Intérêts moratoires
55.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention
;
4.
Dit
]
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
i. 3
800 EUR (trois mille huit cents euros) pour dommage moral
;
ii. 1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens
;
iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Présidente