Prati împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 62154/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de către o cetățeancă a acestui stat, Doamna Patrizia Prati ("reclamanta"), la 17 aprilie 1998 în temeiul articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Doamnele R. Vico și F. Ugetti, avocate la Bergamo. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Dl. U. Leanza și Dl. I.M. Braguglia, și coagenții săi, Dl. V. Esposito și Dl. F. Crisafulli, precum și de coagentul adjunct, Dl. N. Lettieri.

Ca urmare a retragerii Dl. V. Zagrebelsky, judecător ales în calitate de Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Dl. L. Ferrari Bravo ca judecător ad hoc pentru a-i lua locul (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

La 20 octombrie 2000, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se pe dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și bunul-fond al cauzei. FAPTE

La 16 noiembrie 1993, reclamanta a citat societatea D. în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține repararea daunelor rezultate dintr-un accident de parapantă. Punerea în stare a cauzei a început la 16 septembrie 1993. La 27 octombrie 1994 și 16 martie 1995, reclamanta a cerut puse în cauză asociația S., dar judecătorul s-a limitat la a amâna ședința la 25 mai 1996. La ziua respectivă, judecătorul a unit cauza cu o alta pendentă în fața aceluiași tribunal, în care reclamanta fusese citat asociația S., și a numit un expert. La 27 martie 1997, ședința a fost amânată din oficiu la 29 septembrie 1999. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului magistraților încarcinate cu tratarea cauzelor cele mai vechi ("sezione stralcio"). La 19 iunie 2000, ședința a fost amânată la 2 octombrie 2000 pentru a permite expertului să depună jurământ. De la trei ședințe fixate între 26 martie și 21 octombrie 2002, două au privit audierea martorilor. La 27 ianuarie 2003, părțile au precizat concluziile lor și la 29 septembrie 2003, judecătorul de punere în stare a pus cauza în delibărare.

Prin hotărâre din 29 septembrie 2003, al cărui text a fost depus la grefare la 12 septembrie 2005, tribunalul a respins cererea reclamantei. Aceasta din urmă a facut apel.

La 27 septembrie 2006, procedura era încă pendentă în fața curții de apel din Brescia. B. Prima procedură "Pinto"

La 27 septembrie 2001, reclamanta a sesizat curtea de apel din Veneția în sensul legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită "legea Pinto", pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ea a cerut curții să declare că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea daunelor morale suferite.

Printr-o decizie din 17 ianuarie 2002, al cărui text a fost depus la grefare la 25 ianuarie 2002, curtea de apel a evaluat procedura până la data deciziei și a constatat depășirea unei durate rezonabile. Ea a acordat reclamantei 2 324 de euro (EUR) ca titlu de daune morale și 1 652 EUR pentru taxe și dépens. Această decizie a dobândit forță de lucru judecat cel mai târziu la 11 martie 2003.

Prin scrisoare din 3 martie 2004, reclamanta a informat Curtea că nu avea intenția de a se povara în casație pe motiv că acest remediu putea fi introdus doar pentru chestiuni de drept, și a cerut-o să relue examinarea cererii sale.

Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite la 12 noiembrie 2003. C. A doua procedură "Pinto"

În 2005, reclamanta a sesizat curtea de apel din Veneția, pentru a se plânge de durata procedurii ulterioară datei de 17 ianuarie 2002.

Printr-o decizie din 9 februarie 2006, al cărui text a fost depus la grefare la 18 februarie 2006, curtea de apel a constatat depășirea termenului rațional. Ea a acordat reclamantei 3 000 EUR ca titlu de daune morale și 1 444,46 EUR pentru taxe și dépens. Această decizie a dobândit forță de lucru judecat cel mai târziu la 4 aprilie 2007.

La 27 septembrie 2006, sumele acordate în execuția acestei decizii nu fusese încă plătite.

Guvernul ridică o excepție de non-epuizare a căilor de atac interne articulată în două componente. Privitor la prima, Guvernul susține că reclamanta nu s-a povara în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția din 17 ianuarie 2002, în vreme ce recursul este un remediu la epuizat din schimbarea jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materia.

Reclamanta cere Curții respingerea acestei excepții.

Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, mai sus citat §§ 38-45). Ea reamintește a fi judecat rezonabil a reține că schimbarea jurisprudenței, și în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu putea mai fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. De aceea, a considerat că, de la această dată, trebuie să se ceară reclamanților să facă uz de acest recurs pentru scopurile articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (decizie), nr. 56079/00, 24 iunie 2004, și, mutatis mutandis, Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003).

În specie, Curtea constată că, pentru decizia curții de apel din Veneția din 17 ianuarie 2002, termenul pentru a se povara în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamanta era dispensată de obligația de a epuiza căile de atac interne. Rezultă că se impune respingerea excepției Guvernului.

Privitor la a doua componentă a excepției, care privește întârzierea în execuția deciziei curții de apel din Veneția din 17 ianuarie 2002, Guvernul subliniază că reclamanta a omis să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva statului pentru a recupera 2 324 EUR acordați de curtea de apel. În plus, Guvernul observă că această întârziere se explica prin dificultăți momentane de buget.

Curtea reamintește a fi admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit timp pentru a efectua o plată. Cu toate acestea, într-un caz care privește un recurs indemnitator vizând să redreseze consecințele duratei excessive a procedurilor, această perioadă nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de indemnizare devine executorie (Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, § 101). În plus, este inoportun să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului ca urmare a unei proceduri judiciare să inițieze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă că plata întârziată a sumelor datorate reclamantei prin intermediul procedurii de execuție forțată nu poate remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii și nu efectuează o reparare adecvată (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003). În fine, statul nu poate pretexta lipsa de resurse pentru a nu onora o datorie bazată pe o decizie de justiție (Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, § 90).

De aceea, Curtea consideră că reclamanta era dispensată de obligația de a iniția o procedură de execuție și că se impune respingerea și a acestei componente a excepției Guvernului. B. Calitate de "victimă"

Deși Guvernul nu a ridicat excepție pe acest punct, părțile având depuse memoriile și observațiile lor respective asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a pronunțat asupra chestiunii calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că, conform articolului 34 din Convenție, ea "poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei violări de una dintre Pârțile Contractante Înalte a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. (...)". Se întinde mai întâi din sarcina autorităților naționale să redreseze o violație presupusă a Convenției. În acest privință, chestiunea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a manqmentului presupus se pune la toate stadiile procedurii în raport cu Convenția (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu sufice în principiu a-i retrage calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau în esență, și apoi au reparat violarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). Se întinde din sarcina Curții să verifice, ex post facto, pe de-o parte, dacă a existat recunoaștere de autorități, cel puțin în esență, a unei violări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă redresul poate fi considerat corespunzător și suficient (a se vedea, în particular, Normann c. Danemarca (decizie), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarca (decizie), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italia (decizie), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, și anume constatarea violării de autorități naționale, nu ridică probleme. Privitor la a doua condiție, și anume un redres corespunzător și suficient, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este "efectiv" deoarece permite fie să intervină mai devreme decizia instanțelor sesizate, fie să furnizeze justiciabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate, această concluzie nu este valabilă decât dacă acțiunea indemnitară rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil care permite să se sancționeze durata excesivă a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII).

Curtea observă mai întâi că faza judiciară a primei proceduri "Pinto" a durat de la 27 septembrie 2001 la 25 ianuarie 2002, adică aproape patru luni, ceea ce nu depășește durata fixată de lege.

Ea consideră apoi că, prin constatarea unei depășiri a termenului rațional și acordarea sumei de 2 324 EUR reclamantei ca titlu de reparare a daunei morale, curtea de apel din Veneția nu a reparat de manieră corespunzătoare și suficientă violarea susținută de interesată. Referindu-se la principiile desprimate în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 23% din ceea ce ea acordă în general în cazuri italiene similare.

În fine, Curtea observă că partea reclamantă a primit prima indemnizare doar la 12 noiembrie 2003, mai mult de douăzeci și unu de luni după depunerea la grefare a deciziei curții de apel. În acest privință, Curtea reamintește că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoric dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neoperantă în dauna unei părți. Execuția unei hotărâri, de orice instanță, trebuie considerată ca fiind parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, în particular, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere 1997–II, pp. 510-511, § 40 și urm., Metaxas c. Grecia, mai sus citat, § 25).

În concluzie, Curtea consideră că redresul s-a dovedit insuficient și că reclamanta se poate încă pretinde "victimă" în sensul articolului 34 din Convenție. III.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievanțele nu sunt clar mal-fondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă în plus că nu se lovesc de nicio alt motiv de irrecevabilitate. B. Privind fondul

Privitor la primul grief al reclamantei, Curtea reamintește a fi afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, mai sus citat, § 119) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu s-a schimbat suficient pentru a pune în discuție evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), conform căreia acumularea manqmentelor constituie o practică incompatibilă cu Convenția.

Curtea consideră că perioada de considerat a început la 16 noiembrie 1993, prin citarea părții pârâte în fața tribunalului din Bergamo, și s-a încheiat la data primei decizii a curții de apel din Veneția, adică la 17 ianuarie 2002. Ea a durat deci aproximativ opt ani și doi luni pentru o instanță.

Privitor la celelalte două grievanțe, Curtea se limitează să observe că tocmai a judecat că suma acordată și întârzierea în plată determină în consecință insuficiența redresului.

După ce a examinat faptele la lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materia, Curtea consideră că, în specie, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rațional".

De aceea, a existat o violație a articolului 6 § 1. IV.

Guvernul se opune acestei teze. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este clar mal-fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se lovește de nicio alt motiv de irrecevabilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care să permită de a invoca drepturile și libertățile în așa fel cum pot fi consacrate în acesta. Are ca consecință cerința unui recurs intern autorizând instanța națională competentă să cunoască conținutul grievanței bazate pe Convenție și, pe mai departe, să ofere redresul corespunzător în cazurile care merită (a se vedea Mifsud c. Franța (decizie) mai sus citat § 17, Scordino c. Italia (nr. 1), [GC], nr. 36813/97, §§ 186-188, CEDO 2006-..., și Surmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește în plus că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca acordând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o intenționează interesatul (Surmeli, mai sus citat, § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantei în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, adecvat și accesibil, care permite să sancționeze durata excesivă a unei proceduri judiciare. În acest privință, ea reamintește a fi estimat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia prin legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite să se îndoiasca de eficacitatea sa (Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), mai sus citat, § 144).

În specie, curtea de apel din Veneția avea competență să se pronunțe asupra grievanței reclamantei și a procedat la examinarea ei. De mai departe, legea Pinto nu fixează limitări pentru determinarea indemnizației și suma acordată depinde de discreția judecătorului național. În ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizației nu este ridicat în specie nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în discuție caracterul efectiv al recursului "Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

De aceea, reclamanta având la dispoziție un recurs efectiv pentru a expune violările Convenției pe care le susținea, nu a existat o violație a articolului 13. V.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea consideră că acest grief este strâns legat de cel privind efectivitatea remediului "Pinto" și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă. Ținând seama de concluzia din §45 mai sus, Curtea consideră că acest grief trebuie respins ca clar mal-fondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. VI.

Reclamanta evaluează prejudiciul moral suferit la 50 000 000 de lire italiene ("ITL") [25 822,84 euro – "EUR"].

Guvernul se conformează înțelepciunii Curții.

Privitor la dauna morală, Curtea consideră că ar fi putut acorda, în absența căilor de atac interne, suma de 10 000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat reclamantei aproximativ 23% din această sumă determină conform Curții un rezultat clar nerezonabil. De aceea, ținând seama de caracteristicile recursului "Pinto" și de faptul că, în pofida acestui recurs intern, ea a ajuns la o constatare de violație, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, mai sus citată, §§ 139-142 și § 146 și, statuând în echitate, acordă reclamantei 2 200 EUR precum și 1 600 EUR ca titlu a frustării suplimentare rezultând din întârzierea în versarea celor 2 324 EUR, care a intervenit doar la 12 noiembrie 2003. B. Frais și dépens

Reclamanta nu cuantifică cererea sa și se conformează aprecierii Curții, cerând-o să bazeze evaluarea pe practica sa în cazuri similare. Invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia ([GC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDO 2000-VIII), reprezentantul reclamanților cere ca onorariile să-i fie versate direct.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, alocarea taxelor și dépens ca titlu al articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rațional al ratei lor. În plus, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la violarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII). De mai departe, Curtea consideră că cauza se deosebește de cauza Scozzari și Giunta și că nu se impune a se admite cererea avocatului. În specie, Curtea, în pofida absenței justificărilor, consideră că în acest cadru al pregătirii prezentei cereri, anumite cheltuieli trebuie să fie suportate. De aceea, statuând în echitate, considera rezonabil a acorda 1 000 EUR ca titlu al acestora, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă (a se vedea, printre altele, Vehbi Ünal c. Turcia, nr. 48264/99, § 65, 9 noiembrie 2006) C. Dobânzi mora

Curtea considera oportun de a baza rata dobânzilor mora pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la grievanțele rezultând din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și irrecevabilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violație a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu a existat o violație a articolului 13 din Convenție; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume i. 3 800 EUR (trei mii opt sute de euro) pentru daune morale; ii. 1 000 EUR (o mie de euro) pentru taxe și dépens; iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Adoptat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefieră Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 62154/00) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Patrizia Prati (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 17 avril 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M es R. Vico et F. Ugetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 20 octobre 2000, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le 16 novembre 1993, la requérante assigna la société D. devant le tribunal de Bergame afin d'obtenir réparation des dommages résultant d'un accident de parapente. La mise en état de l'affaire commença le 16 septembre 1993. Les 27 octobre 1994 et 16 mars 1995, la requérante demanda la mise en cause de l'association S., mais le juge se borna à renvoyer l'audience au 25 mai 1996. Le jour venu, le juge joignit l'affaire avec une autre pendante devant le même tribunal, dans laquelle la requérante avait assigné l'association S., et nomma un expert. Le 27 mars 1997, l'audience fut renvoyée d'office au 29 septembre 1999. Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (« sezione stralcio »). Le 19 juin 2000, l'audience fut renvoyée au 2 octobre 2000 afin de permettre à l'expert de prêter serment. Des trois audiences fixées entre le 26 mars et le 21 octobre 2002, deux concernèrent l'audition de témoins. Le 27 janvier 2003, les parties précisèrent leurs conclusions et le 29 septembre 2003, le juge de la mise en état mit l'affaire en délibéré.

Par un jugement du 29 septembre 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 12 septembre 2005, le tribunal rejeta la demande de la requérante. Cette dernière interjeta appel.

Au 27 septembre 2006, la procédure était encore pendante devant la cour d'appel de Brescia. B. La première procédure « Pinto »

Le 27 septembre 2001, la requérante saisit la cour d'appel de Venise au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis.

Par une décision du 17 janvier 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 25 janvier 2002, la cour d'appel évalua la procédure jusqu'à la date de la décision et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda à la requérante 2 324 euros (EUR) au titre du dommage moral et 1 652 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 11 mars 2003.

Par une lettre du 3 mars 2004, la requérante informa la Cour qu'elle n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit, et la pria de reprendre l'examen de sa requête.

Les sommes accordées par la cour d'appel furent payées le 12 novembre 2003. C. La deuxième procédure « Pinto »

En 2005, la requérante saisit la cour d'appel de Venise, afin de se plaindre de la durée de la procédure postérieure au 17 janvier 2002.

Par une décision du 9 février 2006, dont le texte fut déposé au greffe le 18 février 2006, la cour d'appel constata le dépassement du délai raisonnable. Elle accorda à la requérante 3 000 EUR au titre du dommage moral et 1 444,46 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 4 avril 2007.

Au 27 septembre 2006, les sommes accordées en exécution de cette décision n'avaient pas encore été payées.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets. Quant au premier, le Gouvernement affirme que la requérante ne s'est pas pourvue en cassation contre la décision de la cour d'appel de Venise du 17 janvier 2002 alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

La requérante demande à la Cour le rejet de cette exception.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 38 ‑ 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004, et, mutatis mutandis , Broca et Texier-Micault c. France , n os 27928/02 et 31694/02, § 20, 21 octobre 2003).

En l'espèce, la Cour constate que, pour la décision de la cour d'appel de Venise du 17 janvier 2002, le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la requérante était dispensée de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes. Il s'ensuit qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement.

Quant au second volet de l'exception, qui porte sur le retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Venise du 17 janvier 2002, le Gouvernement souligne que la requérante a omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 2 324 EUR accordés par la cour d'appel. De plus, le Gouvernement remarque que ce retard s'expliquait par des difficultés momentanées de budget.

La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 101). De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues à la requérante par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003). Enfin, l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 90).

Par conséquent, la Cour estime que la requérante était dispensée de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter aussi ce volet de l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv., Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001, Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003, et Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, CEDH 2002 ‑ VIII).

La Cour note d'abord que la phase judiciaire de la première procédure « Pinto » a duré du 27 septembre 2001 au 25 janvier 2002, soit presque quatre mois, ce qui ne dépasse pas la durée fixée par la loi.

Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant la somme de 2 324 EUR à la requérante à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Venise n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressée. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité, §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 23 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires.

Enfin, la Cour observe que la partie requérante a reçu sa première indemnisation seulement le 12 novembre 2003, plus de vingt ‑ et ‑ un mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv., Metaxas c. Grèce , précité, § 25).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et que la requérante peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief de la requérante, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 16 novembre 1993, avec l'assignation de la partie défenderesse devant le tribunal de Bergame, et s'est terminée à la date de la première décision de la cour d'appel de Venise, soit le 17 janvier 2002. Elle a donc duré environ huit ans et deux mois pour une instance.

En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. IV.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (déc.) précité § 17, Scordino c. Italie (n o 1 ), [GC], n o 36813/97, §§ 186 ‑ 188, CEDH 2006-..., et Surmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 99, 8 juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours effectif au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours effectif, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Venise avait compétence pour se prononcer sur le grief de la requérante et a procédé à son examen. De plus, la loi Pinto ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, la requérante ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'elle alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13. V.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui relatif à l'effectivité du remède « Pinto » et doit par conséquent suivre le même sort. Eu égard à la conclusion figurant au paragraphe 45 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. VI.

La requérante évalue le préjudice moral subi à 50 000 000 lires italiennes (« ITL ») [25 822,84 euros – « EUR »].

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 10 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Venise ait accordé à la requérante environ 23 % de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue à la requérante 2 200 EUR ainsi que 1 600 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 2 324 EUR, intervenu seulement le 12 novembre 2003. B. Frais et dépens

La requérante ne chiffre pas sa demande et s'en remet à l'appréciation de la Cour, en lui demandant de baser son évaluation sur sa pratique dans des affaires similaires. Invoquant l'arrêt Scozzari et Giunta c. Italie ([GC], n os 39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000 ‑ VIII), le représentant des requérants demande que les honoraires lui soient versés directement.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII). De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire Scozzari et Giunta et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat. En l'espèce, la Cour, malgré l'absence de justificatifs, estime que dans ce cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, elle juge raisonnable d'octroyer 1 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme (voir, parmi d'autres, Vehbi Ünal c. Turquie , n o 48264/99, § 65, 9 novembre 2006) C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit ] a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 3 800 EUR (trois mille huit cents euros) pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente