Fascini împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 56300/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost sesizată Comisiei Europene a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia") de către un cetățean al acestui stat, Domnul Mario Fascini (în continuare „reclamantul"), pe 14 martie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Maestrele R. Vico și F. Ugetti, avocate în Bergamo. Guvernul italian (în continuare „Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și coacgenții săi, Domnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coacagentul adjunct al său, Domnul N. Lettieri.

În urma recuzării Domnului V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Domnul L. Ferrari Bravo în calitate de judecător ad hoc pentru a-i lua locul (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Pe 11 iulie 2000, Curtea a hotărât să comunice cererea. Prevalându-se de dispoziții ale art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examine în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. PE FOND I.

Pe 12 martie 1992, reclamantul a notificat banca B. în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține reparație al prejudiciului suferit prin atingerea reputației sale comerciale.

Pregătirea cauzei a început pe 25 iunie 1992. Din cele trei ședințe care s-au ținut între 27 mai 1993 și 24 mai 1995, două au privit audieri de martori și ultima revocarea ordinului de radiare a cauzei din rol, dat din cauza întârzierii avocaților la ora fixată pentru ședință. Judecătorul a amânat atunci cauza la 3 iulie 1996. Această ședință nu a avut loc din cauza transferului judecătorului. Cauza a fost deci reprogramată la 25 februarie 1998, pentru audiere a doi martori; la data respectivă, judecătorul a fixat data pentru prezentarea concluziilor la 13 mai 1999. Cu toate acestea, la o dată neprecizată, cauza a fost atribuită colegiului magistraților încărcați cu tratarea cazurilor cele mai vechi („sezione stralcio"). Pe 13 mai 1999, părțile și-au precizat concluziile și judecătorul de pregătire a fixat ședința de discuție la 8 februarie 2001.

Printr-o sentință depusă la cancelarie pe 19 octombrie 2001, tribunalul din Bergamo a soluționat cauza. B. Procedura „Pinto"

Pe 6 septembrie 2001, reclamantul s-a adresat curții de apel din Veneția în sensul legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită „legea Pinto", pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. A cerut curții să spună că existase o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la repararea prejudiciilor morale suferite.

Printr-o decizie din 15 noiembrie 2001, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 6 decembrie 2001, curtea de apel a considerat procedura până la data introducerii cererii și a constatat depășirea unei durate rezonabile. A acordat reclamantului 4 000 000 lire italiene (în continuare „ITL") [2 065,82 euro - în continuare „EUR"] pentru prejudiciu moral și 2 100 000 ITL [1 084,55 EUR] pentru cheltuieli și costuri. Această decizie a dobândit forță de lucru cuvenit cel mai târziu pe 20 ianuarie 2003.

Prin două scrisori din 5 mai 2003 și 20 octombrie 2004, reclamantul a informat Curtea că nu avea intenția să se recurge în casație pe motiv că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept și o rug să relue examinarea cererii sale.

Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite pe 13 noiembrie 2003.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne expuse în două direcții. În privința primei, Guvernul afirmă că reclamantul nu s-a recurge în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția din 15 noiembrie 2001, în timp ce recursul este un remediu care trebuie epuizat din revisal jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materie.

Reclamantul cere Curții respingerea acestei excepții.

Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată, §§ 38-45). Reamintește că a judecat rezonabil de a reține că revisal jurisprudenței, în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. În consecință, a considerat că de la această dată, trebuie cerut reclamanților să folosească acest recurs în scopul art. 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (decizie), nr. 56079/00, 24 iunie 2004, și, mutatis mutandis, Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003).

În caz de speță, Curtea constată că, pentru decizia curții de apel din Veneția din 15 noiembrie 2001, termenul de recurs în casație expirase înainte de 26 iulie 2004, reclamantul a fost scutit de obligația de a epuiza căile de recurs interne. Prin urmare, trebuie respingută excepția Guvernului.

Privitor la al doilea volet al excepției, care privește întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Veneția din 15 noiembrie 2001, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva Statului pentru a recupera 2 065,82 EUR acordați de curtea de apel. În plus, Guvernul observă că această întârziere s-a explicat prin dificultăți momentane de buget.

Curtea reamintește că a admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit timp pentru a efectua o plată. Cu toate acestea, în ceea ce privește un recurs indemnitabil care urmărește remedierea consecințelor duratei excesive a procedurilor, acest timp nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de indemnizare devine executorie (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 101). În plus, este neoportun să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva Statului la sfârșitul unei proceduri judiciare să inițieze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Prin urmare, plata tardivă a sumelor datorate reclamantului prin procedura de execuție forțată nu ar putea remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii și nu efectuează o reparare adecvată (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003). În final, Statul nu poate pretexta lipsa resurselor pentru a nu-și onora o datorie bazată pe o decizie judiciară (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 90).

În consecință, Curtea consideră că reclamantul a fost scutit de obligația de a iniția o procedură de execuție și că trebuie respins și acest volet al excepției Guvernului. B. Calitate de „victimă"

Deși Guvernul nu a ridicat o excepție pe acest punct, părțile având depuse memoriile și observațiile lor respective privind cererea înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a ocupat de problema calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că, conform art. 34 din Convenție, ea „poate fi sesizată de o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre Părțile contractante ale drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele sale. (...)". Îi aparține în primul rând autorităților naționale să remediere o presupusă încălcare a Convenției. În acest sens, problema de a ști dacă un reclamant poate să se pretindă victima încălcării presupuse se pune în toate stadiile procedurii conform Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este de principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autorități le nationale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției (vezi, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Colecția de hotărâri și decizii 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). Îi aparține Curții să verifice, ex post facto, pe de-o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în esență, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă remediere poate fi considerată ca fiind corespunzătoare și suficientă (vezi, în special, Normann c. Danemarca (decizie), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarca (decizie), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italia (decizie), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, adică constatarea încălcării de către autorități le nationale, nu dă naștere la controversă. În privința celei de-a doua condiție, adică a unei remedieri corespunzătoare și suficiente, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este „efectiv" de-o dată ce permite fie să determine mai devreme decizia jurisdicțiilor sesizate, fie să furnizeze justifiabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja suferite, această concluzie nu este valabilă decât în măsura în care acțiunea indemnitală rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil care permite sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr. 57220/00, § 17 CEDO 2002-VIII).

Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii „Pinto" a durat de la 9 septembrie 2001 la 6 decembrie 2001, adică aproape trei luni, ceea ce nu depășește durata fixată de lege.

Ea estimează apoi că prin constatarea depășirii termenului raisonabil și acordarea sumei de 2 065,82 EUR reclamantului sub titlu de reparare a prejudiciului moral, curtea de apel din Veneția nu a reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea invocată. Referindu-se la principiile degajate din jurisprudența sa (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată, §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 17% din ceea ce acordă de obicei în cazuri italiene similare.

În final, Curtea observă că partea reclamantă a primit prima indemnizare abia pe 13 noiembrie 2003, mai mult de douăzeci și trei luni după depunerea la cancelarie a deciziei curții de apel. În acest sens, Curtea reamintește că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părți. Executarea unei sentințe, indiferent de ce jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „procesul" în sensul art. 6 (vezi, în special, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Colecția 1997-II, pp. 510-511, § 40 și urm., Metaxas c. Grecia, precitată, § 25).

În concluzie, Curtea consideră că remediere s-a dovedit insuficientă și că reclamantul poate în continuare să se pretindă „victimă" în sensul art. 34 din Convenție. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că reclamațiile nu sunt în mod evident infundate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond

Privitor la prima reclamație a reclamantului, Curtea reamintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (vezi, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, precitată, § 119) că situația Italiei privitoare la întârzieri în administrarea justiției nu se schimbase suficient pentru a pune în cauză evaluarea sa făcută, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (vezi, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), conform căreia acumularea manquemilor constituie o practică incompatibilă cu Convenția.

Curtea estimează că perioada de luat în considerare a început pe 12 martie 1992, cu notificarea părții pârâte în fața tribunalului din Bergamo, și s-a încheiat la data depunerii sentinței tribunalului din Bergamo, adică 19 octombrie 2001. A durat deci aproximativ nouă ani și șapte luni pentru o instanță.

În ceea ce privește celelalte două reclamații, Curtea se limitează să observe că tocmai a judecat că suma acordată și întârziere în plată reduc în caz de speță remediere ca fiind insuficientă.

După ce a examinat faptele la lumina informațiilor furnizate de părți și ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea estimează că în caz de speță, durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cererii „termenului raisonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1. III.

Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că această reclamație nu este în mod evident infundată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite să se valorifice drepturile și libertățile cum pot fi ele consacrate acolo. Are ca efect de a necesita un recurs intern care abilitează instanța națională competentă să cunoască conținutul reclamației bazate pe Convenție și, de plus, să ofere remediere corespunzătoare în cazurile care o merită (vezi Mifsud c. Franța (decizie), precitată, § 17, Scordino c. Italia (nr. 1), [GC], nr. 36813/97, §§ 178-207, CEDO 2006-..., și Surmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește de asemenea că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu ar putea fi interpretat ca dând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o înțelege interesatul (Surmeli, precitată, § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijloacele oferite reclamantului în dreptul italian pot fi considerate ca fiind un recurs efectiv, adecvat și accesibil, care permite sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare. În acest sens, ea reamintește că a estimat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia de legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite să se îndoiască de eficacitatea sa (Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), precitată, § 144).

În caz de speță, curtea de apel din Veneția avea competență să se pronunțe asupra reclamației reclamantului și a procedat la examinarea sa. De plus, legea Pinto nu fixează limitări pentru determinarea indemnizației și suma alocată depinde de discreția judecătorului național. Ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizației nu este ridicat în caz de speță nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în cauză caracterul efectiv al recursului „Pinto" (vezi, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

În consecință, reclamantul având la dispoziție un recurs efectiv pentru a expune încălcările Convenției pe care le invoca, nu a existat o încălcare a art. 13. IV.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea estimează că această reclamație este strâns legată de cea privitoare la eficacitatea remediului „Pinto" și trebuie prin urmare să urmeze aceeași soartă. Având în vedere concluzia figurând în §42 mai sus, Curtea estimează că această reclamație trebuie respingă ca fiind în mod evident infundată, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. V.

Reclamantul evaluează prejudiciul moral suferit la 100 000 000 ITL [51 645,68 EUR].

Guvernul se înclină asupra înțelepciunii Curții.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea estimează că ar fi putut acorda, în absența căilor de recurs interne, suma de 12 000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat reclamantului aproximativ 17% din această sumă are ca rezultat conform Curții un rezultat vădit nefondat. În consecință, ținând seama de caracteristicile căii de recurs „Pinto" și de faptul că, în ciuda acestui recurs intern, a ajuns la constatarea unei încălcări, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, precitată, §§ 139-142 și § 146 și, judecând în echitate, acordă reclamantului 3 400 EUR, precum și 1 700 EUR sub titlu de frustrare suplimentară decurgând din întârziere în versarea a 2 065,82 EUR, care a intervenit doar pe 13 noiembrie 2003. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 4 500 EUR. Invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia ([GC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDO 2000-VIII), reprezentantul reclamantului cere ca honorariile să-i fie versate direct.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul raisonabil al ratei lor. În caz de speță, ținând seama de elementele în posesia sa, de criteriile menționate mai sus, de durata și complexitatea acestei proceduri în fața Curții, ea consideră excesivă suma solicitată de reprezentantul reclamantului. De plus, Curtea estimează că cauza se deosebește de Scozzari (precitată) și că nu trebuie să se facă dreptate cererii avocatului. Ea consideră că trebuie acordate 2 000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată sub titlu de impozit pe această sumă. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea judecă oportun să bazeze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la reclamațiile derivate din art. 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 5 100 EUR (cinci mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral; ii. 2 000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care ar putea fi datorată sub titlu de impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iulie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefierer Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 56300/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mario Fascini (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 14 mars 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es R. Vico et F. Ugetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 11 juillet 2000, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 12 mars 1992, le requérant assigna la banque B. devant le tribunal de Bergame afin d'obtenir réparation du dommage subi par l'atteinte à sa réputation commerciale.

La mise en état de l'affaire commença le 25 juin 1992. Des trois audiences qui se tinrent entre le 27 mai 1993 et le 24 mai 1995, deux concernaient l'audition de témoins et, la dernière, la révocation de l'ordonnance de radiation du rôle de l'affaire, prise en raison du retard des avocats à l'heure fixée pour l'audience. Le juge ajourna alors l'affaire au 3 juillet 1996. Cette audience n'eut pas lieu en raison de la mutation du juge. L'affaire fut donc renvoyée au 25 février 1998, pour l'audition de deux témoins ; le jour venu, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 13 mai 1999. Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (« sezione stralcio »). Le 13 mai 1999, les parties précisèrent leurs conclusions et le juge de la mise en état fixa l'audience de discussion au 8 février 2001.

Par un jugement déposé au greffe le 19 octobre 2001, le tribunal de Bergame trancha l'affaire. B. La procédure « Pinto »

Le 6 septembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Venise au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis.

Par une décision du 15 novembre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 6 décembre 2001, la cour d'appel considéra la procédure jusqu'à la date d'introduction de la demande et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda au requérant 4 000 000 lires italiennes (« ITL ») [2 065,82 euros – « EUR »] au titre du dommage moral et 2 100 000 ITL [1 084,55 EUR] pour frais et dépens. Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 20 janvier 2003.

Par deux lettres des 5 mai 2003 et 20 octobre 2004, le requérant informa la Cour qu'il n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit et la pria de reprendre l'examen de sa requête.

Les sommes accordées par la cour d'appel furent payées le 13 novembre 2003.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets. Quant au premier, le Gouvernement affirme que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d'appel de Venise du 15 novembre 2001 alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

Le requérant demande à la Cour le rejet de cette exception.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité, §§ 38 ‑ 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004, et, mutatis mutandis , Broca et Texier-Micault c. France , n os 27928/02 et 31694/02, § 20, 21 octobre 2003).

En l'espèce, la Cour constate que, pour la décision de la cour d'appel de Venise du 15 novembre 2001, le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, le requérant était dispensé de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes. Il s'ensuit qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement.

Quant au second volet de l'exception, qui porte sur le retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Venise du 15 novembre 2001, le Gouvernement souligne que le requérant a omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 2 065,82 EUR accordés par la cour d'appel. De plus, le Gouvernement remarque que ce retard s'expliquait par des difficultés momentanées de budget.

La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 101). De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues au requérant par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003). Enfin, l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 90).

Par conséquent, la Cour estime que le requérant était dispensé de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter aussi ce volet de l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que, selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv., Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001, Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003, et Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17 CEDH 2002 ‑ VIII).

La cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure « Pinto » a duré du 9 septembre 2001 au 6 décembre 2001, soit presque trois mois, ce qui ne dépasse pas la durée fixée par la loi.

Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant la somme de 2 065,82 EUR au requérant à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Venise n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressé. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité, §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 17 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires.

Enfin, la Cour observe que la partie requérante a reçu sa première indemnisation seulement le 13 novembre 2003, plus de vingt ‑ trois mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv., Metaxas c. Grèce , précité, § 25).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et que le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief du requérant, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 12 mars 1992, avec l'assignation de la partie défenderesse devant le tribunal de Bergame, et s'est terminée à la date du dépôt du jugement du tribunal de Bergame, soit le 19 octobre 2001. Elle a donc duré environ neuf ans et sept mois pour une instance.

En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (déc.), précité, § 17, Scordino c. Italie (n o 1 ), [GC], n o 36813/97, §§ 178-207, CEDH 2006-..., et Surmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 99, 8 juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours effectif au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours effectif, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Venise avait compétence pour se prononcer sur le grief du requérant et a procédé à son examen. De plus, la loi Pinto ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, le requérant ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'il alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13. IV.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui relatif à l'effectivité du remède « Pinto » et doit par conséquent suivre le même sort. Eu égard à la conclusion figurant au paragraphe 42 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Le requérant évalue le préjudice moral subi à 100 000 000 ITL [51 645,68 EUR].

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 12 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Venise ait accordé au requérant environ 17 % de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue au requérant 3 400 EUR ainsi que 1 700 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 2 065,82 EUR, intervenu seulement le 13 novembre 2003. B. Frais et dépens

Le requérant demande 4 500 EUR. Invoquant l'arrêt Scozzari et Giunta c. Italie ([GC], n os 39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000 ‑ VIII), le représentant du requérant demande que les honoraires lui soient versés directement.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession, des critères susmentionnés, de la durée et de la complexité de cette procédure devant la Cour, elle juge excessive la somme réclamée par le représentant du requérant. De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire Scozzari (précitée) et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat. Elle considère qu'il convient d'accorder 2 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 5 100 EUR (cinq mille cents euros) pour dommage moral ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente