AFFAIRE LORENZO CAMPANA c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 56301/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și de care un cetățean al acestui stat, dl. Lorenzo Campana (« reclamantul »), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 19 martie 1998 în temeiul articolului vechi 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de d-nele R. Vico și F. Ugetti, avocate la Bergame. Guvernul italian (« Guvernul ») a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Dl. U. Leanza și I.M. Braguglia, și coagenți, Dl. V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coadjunctul coagent, Dl. N. Lettieri.

Ca urmare a recuzării Dl. V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Dl. L. Ferrari Bravo ca judecător ad hoc pentru a ocupa locul lui (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

Pe 11 iulie 2000, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Apelând la dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan. PE FAPTA I.

Pe 11 ianuarie 1992, societatea C. a dat în judecată reclamantul în fața tribunalului din Bergame pentru a obține rezoluția unui contract preliminar de vânzare imobiliară, restituirea imobilului și plata daunelor-interese.

Punerea în stare a cauzei a început pe 27 februarie 1992, data la care reclamantul s-a constituit în procedură. Următoarea ședință din 18 februarie 1993 a fost dedicată cererii de admisiune a unei expertize și cererii de fixare a ședinței pentru prezentarea concluziilor ; judecătorul a ajournat cauza la 17 februarie 1994. La data fixată, cauza a fost renviată de oficio la 3 martie 1994, data la care părțile au prezentat concluziile și cerut fixarea datei ședinței de plaidoarii. Printr-o ordonanță dată fără ședință, judecătorul a fixat la 20 martie 1997 ședința de plaidoarii. Totuși, la data fixată, ședința nu s-a ținut pentru că judecătorul era în concediu și cauza a fost renviată la o dată care urma să fie fixată.

Pe 13 ianuarie 1999, președintele a transmis cauza colegiului de magistrați încărcați cu examinarea cauzelor mai vechi ( secțiune de selectare ), și a numit un nou judecător de punere în stare. La ședința din 14 decembrie 1999, părțile au încercat să ajungă la o înțelegere amiabilă ; ca urmare a eșecului, judecătorul a fixat ședința la 6 martie 2000. La acea dată, părțile au prezentat concluziile și judecătorul a pus cauza în deliberare.

Conform informațiilor furnizate de reclamant, printr-o sentință din 27 mai 2000, al cărei text a fost depus la greață pe 12 octombrie 2000, tribunalul din Bergame a respins cererea societății C. Aceasta din urmă a ridicat apel pe 7 decembrie 2000.

Printr-o hotărâre din 9 aprilie 2003, al cărei text a fost depus la greață pe 15 mai 2003, curtea de apel din Brescia a dat caz cererii societății C. Pe 26 august 2003, reclamantul a depus recurs în casație. Procedura era în curs pe 14 iunie 2006. B. Procedura « Pinto »

Pe 6 septembrie 2001, reclamantul sesizase curtea de apel din Veneția conform legii nr. o 89 din 24 martie 2001, numită « legea Pinto », pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Solicita curții să spună că exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la compensarea prejudiciilor morale suferite.

Printr-o decizie din 8 noiembrie 2001, al cărei text a fost depus la greață pe 19 noiembrie 2001, curtea de apel considera procedura până la data introducerii cererii și constata depășirea unei durate rezonabile. Acorda reclamantului 5 000 000 lire italiene (« ITL ») [ 2 582,28 euro – « EUR »] cu titlu de daună morală și 2 747 000 ITL [1 418,70 EUR] pentru taxe și cheltuieli. Această decizie a dobândit putere de lucru judecat cel mai târziu pe 3 ianuarie 2003.

Prin două scrisori din 27 septembrie 2002 și 20 octombrie 2004, reclamantul informa Curtea că nu avea intenția de a depune recurs în casație cu motivul că acest remediu putea fi introdus doar pentru chestiuni de drept, și o ruga să relucrueze examinarea cererii sale.

Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite pe 29 aprilie 2003.

Guvernul ridică o excepție de non-epuizare a căilor interne de recurs articulate în două direcții. Privitor la prima, Guvernul susține că reclamantul nu s-a postvuit în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția din 15 noiembrie 2001 atunci când recursul este remediu care trebuie epuizat de la schimbarea jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materie.

Reclamantul solicită Curții respingerea acestei excepții.

Curtea amintește că a respins deja această excepție în hotărârile ei din 29 martie 2006 (a vedea, printre altele, Cocchiarella împotriva Italiei, cit., §§ 38 ‑ 45). Amintește că a judecat rezonabil de a reține că schimbarea jurisprudenței, și anume hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu putea fi mai ignorată de public de la 26 iulie 2004. Prin urmare, a considerat că de la acea dată, trebuie cerut reclamanților să folosească acest recurs pentru scopurile articolului 35 § 1 din Convenție ( Di Sante împotriva Italiei (decizie), nr. o 56079/00, 24 iunie 2004, și, mutatis mutandis , Broca și Texier-Micault împotriva Franței , nr. os 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003).

În specie, Curtea constată că, pentru decizia curții de apel din Veneția din 8 noiembrie 2001, termenul pentru depunerea recursului în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamantul a fost scutit de obligația de epuizare a căilor interne de recurs. Rezultă că trebuie respingă excepția Guvernului.

Privitor la al doilea volet al excepției, care privește întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Veneția din 8 noiembrie 2001, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să înceapă o procedură de execuție forțată împotriva statului pentru a recupera 2 582,28 EUR acordați de curtea de apel. De plus, Guvernul observă că această întârziere se explica prin dificultăți momentane de buget.

Curtea amintește că a admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit laps de timp pentru a efectua o plată. Totuși, privitor la un recurs indemnitare care să redreseze consecințele duratei excesive a procedurilor, acest laps de timp nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de indemnizare devine executorie ( Cocchiarella împotriva Italiei , cit., § 101). De plus, este nepotrivit să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului la finalizarea unei proceduri judiciare să angajeze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă că plata tardivă a sumelor datorate reclamantului prin intermediul procedurii de execuție forțată nu ar putea remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii, și nu efectuează o reparație adecvată ( Metaxas împotriva Greciei , nr. o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios împotriva Greciei , nr. o 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003). În fine, statul nu ar putea pretexta cu lipsa de resurse pentru a nu-și onora o datorie bazată pe o decizie judiciară ( Cocchiarella împotriva Italiei , cit., § 90).

În consecință, Curtea apreciază că reclamantul a fost scutit de obligația de a angaja o procedură de execuție și că trebuie respingă de asemenea acest volet al excepției Guvernului. B. Calitatea de « victimă »

Deși Guvernul nu a ridicat excepție pe acest punct, părțile depunând memorii și observații asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a gândit la chestiunea calității de victimă, Curtea se datorează să o examineze din oficio.

Curtea amintește că conform articolului 34 din Convenție, ea « poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele acesteia. (...) ». În primul rând, autorităților naționale le revine să redreseze o presupusă încălcare a Convenției. La această privire, chestiunea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a presupusului manqué se pune în orice stadiu al procedurii conform Convenției ( Bourdov împotriva Rusiei , nr. o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu să îi retragă calitatea de « victimă » decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției (a vedea, de exemplu, Eckle împotriva Germaniei , hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur împotriva Franței , 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, p. 846, § 36, Dalban împotriva Rorâniei [GC], nr. o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, și Jensen împotriva Danemarcei (decizie), nr. o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Curții îi revine să verifice, ex post facto , pe de o parte, dacă exista recunoaștere de autorități, cel puțin în esență, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată corespunzătoare și suficientă (a vedea, în particular, Normann împotriva Danemarcei (decizie), nr. o 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen împotriva Danemarcei (decizie), nr. o 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone împotriva Italiei (decizie), nr. o 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de autorități naționale, nu stă sub discuție. Privitor la a doua condiție, și anume o redresare corespunzătoare și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este « efectiv » de vreme ce permite fie intervenția mai timpurie a deciziei jurisdicțiilor sesizate, fie furnizarea justiciabilului cu reparație corespunzătoare pentru întârzierile deja suferite, această concluzie este valabilă doar în măsura în care acțiunea indemnitare rămâne ea însăși un recurs eficace, corespunzător și accesibil permițând sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare ( Mifsud împotriva Franței (decizie) [GC], nr. o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII).

Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii « Pinto » a durat de la 6 septembrie 2001 la 19 noiembrie 2001, adică aproape trei luni, ceea ce nu depășește durata fixată de lege.

Ea apreciază apoi că prin constatarea depășirii termenului rezonabil și acordarea sumei de 2 582,28 EUR reclamantului cu titlu de reparație a daunei morale, curtea de apel din Veneția nu a reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea susținută de interesat. Referindu-se la principiile deduse din jurisprudența sa (a vedea, printre altele, Cocchiarella împotriva Italiei, cit., §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 26 % din ceea ce octroiește în general în cazuri italiene similare.

În fine, Curtea observă că reclamantul a primit prima indemnizare doar pe 29 aprilie 2003, mai mult de șaptesprezece luni după depunerea la greață a deciziei curții de apel. La această privire, Curtea amintește că dreptul la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neputincioasă la dauna unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca formând parte integrantă a « procesului » în sensul articolului 6 (a vedea, în particular, Hornsby împotriva Greciei , hotărâre din 19 martie 1997, Culegere 1997–II, pp. 510-511, § 40 și urm., Metaxas împotriva Greciei , cit., § 25).

În concluzie, Curtea consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă și că reclamantul se poate încă pretinde « victimă » în sensul articolului 34 din Convenție. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că reclamațiile nu sunt evident nefondate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, observă că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Privitor la fond

Privitor la prima reclamație a reclamantului, Curtea amintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a vedea, de exemplu, Cocchiarella împotriva Italiei , cit., § 119) că situația Italiei privitor la întârzierile în administrarea justiției nu se schimbă suficient pentru a pune în discuție evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a vedea, de exemplu, Bottazzi împotriva Italiei [GC], nr. o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), conform căreia acumularea manquées este constitutivă a unei practici incompatibile cu Convenția.

Curtea apreciază că perioada care trebuie considerată a început pe 27 februarie 1992, cu constituția reclamantului în procedură, și era încă în curs în a doua instanță pe 8 noiembrie 2001, data la care curtea de apel din Veneția s-a pronunțat. Deci, la acea dată, deja durase mai mult de zece ani și opt luni pentru două instanțe.

Curtea observă că curtea de apel a evaluat durata procedurii la data deciziei ei, adică 8 noiembrie 2001. Dat fiind că procedura era încă în curs în a treia instanță pe 14 iunie 2006, o perioadă de patru ani și șapte luni nu a putut fi luată în considerare de curtea de apel.

Curtea subliniază că decizia internă definitivă nu fiind încă dată, reclamantul are încă posibilitate, dacă dorește să se plângă de durata ulterioară aceleia deja examinate de curtea de apel, de a se reîntoarce în fața unei curți de apel pentru a aplica noua jurisprudență a Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 (a vedea hotărârea nr. 1339). Durata rămâinând fiind în cel puțin peste patru ani și șapte luni, ea este în sine suficientă pentru a constitui o doua încălcare a aceleiași proceduri (a vedea Rotondi împotriva Italiei , nr. o 38113/97, §§ 14 ‑ 16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.N.C. împotriva Italiei , nr. o 40184/98, §§ 12 ‑ 14, 27 aprilie 2000). Prin urmare, Curtea apreciază că, întrucât reclamantul poate apela la noua jurisprudență dacă vrea obține o doua constatare de încălcare, nu este obligată să examineze procedura în ansamblu dar poate mulțumi cu durata care face obiect al unui examen de curtea de apel (a vedea Gattuso împotriva Italiei (decizie), nr. o 24715/04, 18 noiembrie 2004).

Privitor la celelalte două reclamații, Curtea se limitează să observe că abia judeca că suma acordată și întârzierea plății fac în specie insuficientă redresarea.

După ce examinează faptele la lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că în specie, durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cererii « termenului rezonabil ».

Prin urmare, exista o încălcare a articolului 6 § 1. III.

Guvernul se opune acestei teze. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că reclamația nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privitor la fond

Curtea amintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se invoca drepturile și libertățile după cum pot fi consacrate în acesta. Are ca efect cererea unui recurs intern care îndreptățește instanța națională competentă să cunoască conținut al reclamației bazate pe Convenție și, de plus, să ofere redresarea corespunzătoare în cazurile care o merită (a vedea Mifsud împotriva Franței (decizie), cit., § 17, Scordino împotriva Italiei (nr. 1 ), [GC], nr. o 36813/97, §§ 178 ‑ 207, CEDH 2006-..., și Surmeli împotriva Germaniei [GC], nr. o 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea amintește, de plus, că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu ar putea fi interpretat ca dând drept la ca o cerere să fie acceptată în sensul în care o înțelege interesatul ( Surmeli , cit., § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, corespunzător și accesibil, permițând sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare. La această privire, amintește că a apreciat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia de legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite dubii asupra eficacității sale ( Brusco împotriva Italiei (decizie), nr. o 69789/01, CEDH 2001-IX, și Scordino (nr. 1) , cit., § 144).

În specie, curtea de apel din Veneția avea competență de a se pronunța asupra reclamației reclamantului și a procedat la examinarea sa. De plus, legea Pinto nu fixează limitări pentru determinarea indemnizării și suma alocată depinde de discreția judecătorului național. În ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizării nu este ridicat în specie nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în discuție caracterul efectiv al recursului « Pinto » (a vedea, mutatis mutandis , Zarb împotriva Maltei , nr. o 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

Prin urmare, reclamantul dispunând de un recurs efectiv de a expune încălcările Convenției pe care le susține, nu exista o încălcare a articolului 13. IV.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea apreciază că reclamația este strâns legată de cea privind efectivitatea remediului « Pinto » și trebuie, prin urmare, să urmeze aceeași soartă. Luând în considerare concluzia care figurează la §46 de mai sus, Curtea apreciază că reclamația trebuie respingă ca evident nefondată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. V.

Reclamantul evaluează prejudiciul moral suferit la 100 000 000 ITL [51 645,68 EUR].

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Privitor la daunele morale, Curtea apreciază că ar fi putut acorda, în absența căilor interne de recurs, suma de 10 000 EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat reclamantului aproximativ 26 % din această sumă duce conform Curții la un rezultat evident nerezonabil. Prin urmare, luând în considerare caracteristicile căii de recurs « Pinto » și faptul că, în pofida acestui recurs intern, a ajuns la constatarea încălcării, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella împotriva Italiei , cit., §§ 139-142 și § 146 și, statuând în echitate, aloca reclamantului 2 000 EUR precum și 1 100 EUR cu titlu de frustrare suplimentară decurgând din întârziere în versarea 2 582,28 EUR, intervenit doar pe 29 aprilie 2003. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită 4 989 000 ITL [2 576,60 EUR]. De plus, avocatul solicită să îi fie versați onorariile direct.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, alocarea taxelor și cheltuielilor conform articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. De plus, taxele judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (a vedea, de exemplu, Beyeler împotriva Italiei (satisfacție echitabilă) [GC], nr. o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin împotriva Germaniei [GC], nr. o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII). De plus, Curtea apreciază că cauza se distinge de cauza Scozzari și Giunta împotriva Italiei ([GC], nr. os 39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000 ‑ VIII), și că nu este de caz să se facă dreptate cererii avocatului.

Curtea apreciază că este de caz să ramburseze reclamantului taxele procedurii la Strasbourg. Statuând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea aloca reclamantului suma de 2 000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra acestei sume. C. Dobânzi pentru restanțe

Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor pentru restanțe pe rata facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declara cererea admisibilă privitor la reclamațiile bazate pe articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru rest ; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Spune că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție ; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume i. 3 100 EUR (trei mii o sută euro) pentru daună morală ; ii. 2 000 EUR (doi mii euro) pentru taxe și cheltuieli ; iii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra acestor sume ; b) că de la expirarea termenului precizat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 56301/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Lorenzo Campana (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 19 mars 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es R. Vico et F. Ugetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 11 juillet 2000, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 11 janvier 1992, la société C. assigna le requérant devant le tribunal de Bergame afin d'obtenir la résolution d'un contrat préliminaire de vente immobilière, la restitution de l'immeuble et le paiement de dommages-intérêts.

La mise en état de l'affaire commença le 27 février 1992, date à laquelle le requérant se constitua dans la procédure. L'audience suivante du 18 février 1993 fut consacrée à la demande d'amission d'une expertise et à la demande de fixation de l'audience pour la présentation des conclusions ; le juge ajourna l'affaire au 17 février 1994. Le jour venu, l'affaire fut renvoyée d'office au 3 mars 1994, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions et demandèrent la fixation de la date de l'audience de plaidoiries. Par une ordonnance rendue hors audience, le juge fixa au 20 mars 1997 l'audience de plaidoiries. Toutefois, le jour venu, l'audience ne se tint pas car le juge était en congé et l'affaire fut renvoyée à une date à fixer ultérieurement.

Le 13 janvier 1999, le président transmit l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), et nomma un nouveau juge de la mise en état. A l'audience du 14 décembre 1999, les parties essayèrent de parvenir à un règlement amiable ; à la suite de l'échec de celui-ci, le juge fixa l'audience au 6 mars 2000. Ce jour-là, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge mit l'affaire en délibéré.

Selon les informations fournies par le requérant, par un jugement du 27 mai 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 12 octobre 2000, le tribunal de Bergame rejeta la demande de la société C. Cette dernière interjeta appel le 7 décembre 2000.

Par un arrêt du 9 avril 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 15 mai 2003, la cour d'appel de Brescia fit droit à la demande de la société C. Le 26 août 2003, le requérant se pourvut en cassation. La procédure était pendante au 14 juin 2006. B. La procédure « Pinto »

Le 6 septembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Venise au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis.

Par une décision du 8 novembre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 19 novembre 2001, la cour d'appel considéra la procédure jusqu'à la date d'introduction de la demande et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda au requérant 5 000 000 lires italiennes (« ITL ») [ 2 582,28 euros – « EUR »] au titre du dommage moral et 2 747 000 ITL [1 418,70 EUR] pour frais et dépens. Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 3 janvier 2003.

Par deux lettres des 27 septembre 2002 et 20 octobre 2004, le requérant informa la Cour qu'il n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit, et la pria de reprendre l'examen de sa requête.

Les sommes accordées par la cour d'appel furent payées le 29 avril 2003.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets. Quant au premier, le Gouvernement affirme que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d'appel de Venise du 15 novembre 2001 alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

Le requérant demande à la Cour le rejet de cette exception.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité, §§ 38 ‑ 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004, et, mutatis mutandis , Broca et Texier-Micault c. France , n os 27928/02 et 31694/02, § 20, 21 octobre 2003).

En l'espèce, la Cour constate que, pour la décision de la cour d'appel de Venise du 8 novembre 2001, le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, le requérant était dispensé de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes. Il s'ensuit qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement.

Quant au second volet de l'exception, qui porte sur le retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Venise du 8 novembre 2001, le Gouvernement souligne que le requérant a omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 2 582,28 EUR accordés par la cour d'appel. De plus, le Gouvernement remarque que ce retard s'expliquait par des difficultés momentanées de budget.

La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 101). De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues au requérant par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003). Enfin, l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 90).

Par conséquent, la Cour estime que le requérant était dispensé de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter aussi ce volet de l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv., Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001, Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003, et Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII).

La cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure « Pinto » a duré du 6 septembre 2001 au 19 novembre 2001, soit presque trois mois, ce qui ne dépasse pas la durée fixée par la loi.

Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant la somme de 2 582,28 EUR au requérant à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Venise n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressé. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité, §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 26 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires.

Enfin, la Cour observe que la partie requérante a reçu sa première indemnisation seulement le 29 avril 2003, plus de dix-sept mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv., Metaxas c. Grèce , précité, § 25).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et que le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief du requérant, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 27 février 1992, avec la constitution du requérant dans la procédure, et était encore pendante en deuxième instance au 8 novembre 2001, date à laquelle la cour d'appel de Venise s'est prononcée. Elle avait donc, à cette date, déjà duré plus de dix ans et huit mois pour deux instances.

La Cour relève que la cour d'appel a évalué la durée de la procédure à la date de sa décision, soit le 8 novembre 2001. Etant donné que la procédure était encore pendante en troisième instance au 14 juin 2006, une période de quatre ans et sept mois n'a pas pu être prise en considération par la cour d'appel.

La Cour souligne que la décision interne définitive n'ayant pas encore été rendue, le requérant a encore la possibilité, s'il souhaite se plaindre de la durée postérieure à celle déjà examinée par la cour d'appel, de retourner devant une cour d'appel pour faire appliquer la nouvelle jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 (voir l'arrêt n o 1339). La durée restante étant au minimum de plus de quatre ans et sept mois, elle est en soi largement suffisante pour constituer une seconde violation de la même procédure (voir Rotondi c. Italie , n o 38113/97, §§ 14 ‑ 16, 27 avril 2000 et S.A.GE.MA S.N.C. c. Italie , n o 40184/98, §§ 12 ‑ 14, 27 avril 2000). Partant, la Cour estime que, puisque le requérant peut se prévaloir de la nouvelle jurisprudence s'il veut obtenir un second constat de violation, elle n'est pas tenue d'examiner la procédure dans son ensemble mais peut se contenter de la durée ayant fait l'objet d'un examen par la cour d'appel (voir Gattuso c. Italie (déc.), n o 24715/04, 18 novembre 2004).

En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (déc.), précité, § 17, Scordino c. Italie (n o 1 ), [GC], n o 36813/97, §§ 178 ‑ 207, CEDH 2006-..., et Surmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 99, 8 juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours effectif au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours effectif, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Venise avait compétence pour se prononcer sur le grief du requérant et a procédé à son examen. De plus, la loi Pinto ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, le requérant ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'il alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13. IV.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui relatif à l'effectivité du remède « Pinto » et doit par conséquent suivre le même sort. Eu égard à la conclusion figurant au paragraphe 46 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Le requérant évalue le préjudice moral subi à 100 000 000 ITL [51 645,68 EUR].

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 10 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Venise ait accordé au requérant environ 26 % de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle est parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue au requérant 2 000 EUR ainsi que 1 100 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 2 582,28 EUR, intervenu seulement le 29 avril 2003. B. Frais et dépens

Le requérant demande 4 989 000 ITL [2 576,60 EUR]. De surcroît, l'avocat, demande que les honoraires lui soient versés directement.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII). De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire Scozzari et Giunta c. Italie ([GC], n os 39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000 ‑ VIII), et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat.

La Cour estime qu'il y a lieu de rembourser au requérant les frais de la procédure à Strasbourg. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour octroie au requérant la somme de 2 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 3 100 EUR (trois mille cents euros) pour dommage moral ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente