AFFAIRE LORENZO CAMPANA c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Non-violation de l'art. 13
AFFAIRE LORENZO CAMPANA c. ITALIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
LORENZO CAMPANA împotriva ITALIEI
(Cererea nr.
o
56301/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2007
DEFINITIVĂ
05/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de articolul
44 §
2 din Convenție. Ea poate fi supusă corecturilor de formă.
În cauza Lorenzo Campana împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședință într-o cameră compusă din
:
D-na
F. Tulkens,
președintă,
Dl.
A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
M. Ugrekhelidze,
D-nele
A. Mularoni,
D. Jočienė,
judecători,
Dl.
L. Ferrari Bravo,
judecător ad hoc,
și D-na
S.
Dollé,
grefier de secțiune
,
După deliberare în cameră de consiliu pe 14 iunie 2007,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
o
56301/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și de care un cetățean al acestui stat, dl.
Lorenzo Campana («
reclamantul
»), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului («
Comisia
») pe 19 martie 1998 în temeiul articolului vechi
25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul este reprezentat de d-nele
R. Vico și F. Ugetti, avocate la Bergame. Guvernul italian («
Guvernul
») a fost reprezentat succesiv de agenții săi, Dl. U. Leanza și I.M. Braguglia, și coagenți, Dl. V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coadjunctul coagent, Dl. N. Lettieri.
3.
Ca urmare a recuzării Dl. V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat Dl.
L.
Ferrari Bravo ca judecător
ad hoc
pentru a ocupa locul lui (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).
4.
Pe 11 iulie 2000, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Apelând la dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan.
PE FAPTA
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1940 și rezidă la Pedrengo (Bergame).
A.
Procedura principală
6.
Pe 11 ianuarie 1992, societatea C. a dat în judecată reclamantul în fața tribunalului din Bergame pentru a obține rezoluția unui contract preliminar de vânzare imobiliară, restituirea imobilului și plata daunelor-interese.
7.
Punerea în stare a cauzei a început pe 27 februarie 1992, data la care reclamantul s-a constituit în procedură. Următoarea ședință din 18
februarie
1993 a fost dedicată cererii de admisiune a unei expertize și cererii de fixare a ședinței pentru prezentarea concluziilor
; judecătorul a ajournat cauza la 17 februarie 1994. La data fixată, cauza a fost renviată de oficio la 3 martie 1994, data la care părțile au prezentat concluziile și cerut fixarea datei ședinței de plaidoarii. Printr-o ordonanță dată fără ședință, judecătorul a fixat la 20
martie
1997 ședința de plaidoarii. Totuși, la data fixată, ședința nu s-a ținut pentru că judecătorul era în concediu și cauza a fost renviată la o dată care urma să fie fixată.
8.
Pe 13 ianuarie 1999, președintele a transmis cauza colegiului de magistrați încărcați cu examinarea cauzelor mai vechi (
secțiune de selectare
), și a numit un nou judecător de punere în stare. La ședința din 14 decembrie 1999, părțile au încercat să ajungă la o înțelegere amiabilă
; ca urmare a eșecului, judecătorul a fixat ședința la 6 martie 2000. La acea dată, părțile au prezentat concluziile și judecătorul a pus cauza în deliberare.
9.
Conform informațiilor furnizate de reclamant, printr-o sentință din 27 mai 2000, al cărei text a fost depus la greață pe 12
octombrie
2000, tribunalul din Bergame a respins cererea societății C. Aceasta din urmă a ridicat apel pe 7 decembrie 2000.
10.
Printr-o hotărâre din 9 aprilie 2003, al cărei text a fost depus la greață pe 15
mai
2003, curtea de apel din Brescia a dat caz cererii societății
C. Pe 26
august
2003, reclamantul a depus recurs în casație. Procedura era în curs pe 14 iunie 2006.
B.
Procedura «
Pinto
»
11.
Pe 6 septembrie 2001, reclamantul sesizase curtea de apel din Veneția conform legii nr.
o
89 din 24
martie
2001, numită «
legea
Pinto
», pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Solicita curții să spună că exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la compensarea prejudiciilor morale suferite.
12.
Printr-o decizie din 8 noiembrie 2001, al cărei text a fost depus la greață pe 19 noiembrie 2001, curtea de apel considera procedura până la data introducerii cererii și constata depășirea unei durate rezonabile. Acorda reclamantului 5
000
000
lire italiene («
ITL
») [
2
582,28
euro – «
EUR
»] cu titlu de daună morală și 2
747
000 ITL [1
418,70 EUR] pentru taxe și cheltuieli.
Această decizie a dobândit putere de lucru judecat cel mai târziu pe 3 ianuarie 2003.
13.
Prin două scrisori din 27 septembrie 2002 și 20 octombrie 2004, reclamantul informa Curtea că nu avea intenția de a depune recurs în casație cu motivul că acest remediu putea fi introdus doar pentru chestiuni de drept, și o ruga să relucrueze examinarea cererii sale.
14.
Sumele acordate de curtea de apel au fost plătite pe 29 aprilie 2003.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
15.
Dreptul și practica internă relevante figurează în hotărârea
Cocchiarella împotriva Italiei
([GC], nr.
o
64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...).
ÎN DREPT
I.
EXCEPȚII PRELIMINARE
A.
Non-epuizarea căilor interne de recurs
16.
Guvernul ridică o excepție de non-epuizare a căilor interne de recurs articulate în două direcții.
Privitor la prima, Guvernul susține că reclamantul nu s-a postvuit în casație împotriva deciziei curții de apel din Veneția din 15
noiembrie
2001 atunci când recursul este remediu care trebuie epuizat de la schimbarea jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004
în materie.
17.
Reclamantul solicită Curții respingerea acestei excepții.
18.
Curtea amintește că a respins deja această excepție în hotărârile ei din 29 martie 2006 (a vedea, printre altele,
Cocchiarella împotriva Italiei,
cit., §§
38
‑
45). Amintește că a judecat rezonabil de a reține că schimbarea jurisprudenței, și anume hotărârea nr.
1340 a Curții de Casație, nu putea fi mai ignorată de public de la 26
iulie
Prin urmare, a considerat că de la acea dată, trebuie cerut reclamanților să folosească acest recurs pentru scopurile articolului
35
§
1 din Convenție (
Di Sante împotriva Italiei
(decizie), nr.
o
56079/00, 24
iunie
2004, și,
mutatis mutandis
,
Broca și Texier-Micault împotriva Franței
, nr.
os
27928/02 și 31694/02, §
20, 21 octombrie 2003).
19.
În specie, Curtea constată că, pentru decizia curții de apel din Veneția din 8 noiembrie 2001, termenul pentru depunerea recursului în casație expirând înainte de 26
iulie
2004, reclamantul a fost scutit de obligația de epuizare a căilor interne de recurs.
Rezultă că trebuie respingă excepția Guvernului.
20.
Privitor la al doilea volet al excepției, care privește întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Veneția din 8
noiembrie
2001, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să înceapă o procedură de execuție forțată împotriva statului pentru a recupera 2
582,28 EUR acordați de curtea de apel. De plus, Guvernul observă că această întârziere se explica prin dificultăți momentane de buget.
21.
Curtea amintește că a admis deja că o administrație poate avea nevoie de un anumit laps de timp pentru a efectua o plată. Totuși, privitor la un recurs indemnitare care să redreseze consecințele duratei excesive a procedurilor, acest laps de timp nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de indemnizare devine executorie (
Cocchiarella
împotriva Italiei
, cit., § 101).
De plus, este nepotrivit să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului la finalizarea unei proceduri judiciare să angajeze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă că plata tardivă a sumelor datorate reclamantului prin intermediul procedurii de execuție forțată nu ar putea remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma hotărârii, și nu efectuează o reparație adecvată (
Metaxas împotriva Greciei
, nr.
o
8415/02, §
19, 27 mai 2004, și
Karahalios împotriva Greciei
, nr.
o
62503/00, § 23, 11
decembrie
2003).
În fine, statul nu ar putea pretexta cu lipsa de resurse pentru a nu-și onora o datorie bazată pe o decizie judiciară (
Cocchiarella
împotriva Italiei
, cit., § 90).
22.
În consecință, Curtea apreciază că reclamantul a fost scutit de obligația de a angaja o procedură de execuție și că trebuie respingă de asemenea acest volet al excepției Guvernului.
B.
Calitatea de «
victimă
»
23.
Deși Guvernul nu a ridicat excepție pe acest punct, părțile depunând memorii și observații asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a gândit la chestiunea calității de victimă, Curtea se datorează să o examineze din oficio.
Curtea amintește că conform articolului 34 din Convenție, ea «
poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele acesteia. (...)
». În primul rând, autorităților naționale le revine să redreseze o presupusă încălcare a Convenției. La această privire, chestiunea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a presupusului manqué se pune în orice stadiu al procedurii conform Convenției (
Bourdov împotriva Rusiei
, nr.
o
59498/00, §
30, CEDH 2002
‑
III).
O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu să îi retragă calitatea de «
victimă
» decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției (a vedea, de exemplu,
Eckle împotriva Germaniei
, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr.
51, p. 32, §§ 69 și urm.,
Amuur împotriva
Franței
, 25
iunie
1996,
Culegere
de hotărâri și decizii
1996-III, p. 846, §
36,
Dalban împotriva Rorâniei
[GC], nr.
o
28114/95, § 44, CEDH
1999
‑
VI, și
Jensen împotriva Danemarcei
(decizie), nr.
o
48470/99, CEDH
2001
‑
X).
Curții îi revine să verifice,
ex post facto
, pe de o parte, dacă exista recunoaștere de autorități, cel puțin în esență, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată corespunzătoare și suficientă (a vedea, în particular,
Normann împotriva
Danemarcei
(decizie), nr.
o
44704/98, 14 iunie 2001,
Jensen și Rasmussen împotriva Danemarcei
(decizie), nr.
o
52620/99, 20 martie 2003, și
Nardone împotriva Italiei
(decizie), nr.
o
34368/02, 25
noiembrie
2004).
25.
Prima condiție, și anume constatarea încălcării de autorități naționale, nu stă sub discuție. Privitor la a doua condiție, și anume o redresare corespunzătoare și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este «
efectiv
» de vreme ce permite fie intervenția mai timpurie a deciziei jurisdicțiilor sesizate, fie furnizarea justiciabilului cu reparație corespunzătoare pentru întârzierile deja suferite, această concluzie este valabilă doar în măsura în care acțiunea indemnitare rămâne ea însăși un recurs eficace, corespunzător și accesibil permițând sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare (
Mifsud împotriva Franței
(decizie) [GC], nr.
o
57220/00, § 17, CEDH 2002
‑
VIII).
26.
Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii «
Pinto
» a durat de la 6 septembrie 2001 la 19 noiembrie 2001, adică aproape trei luni, ceea ce nu depășește durata fixată de lege.
27.
Ea apreciază apoi că prin constatarea depășirii termenului rezonabil și acordarea sumei de 2
582,28 EUR reclamantului cu titlu de reparație a daunei morale, curtea de apel din Veneția nu a reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea susținută de interesat. Referindu-se la principiile deduse din jurisprudența sa (a vedea, printre altele,
Cocchiarella împotriva
Italiei,
cit., §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 26 % din ceea ce octroiește în general în cazuri italiene similare.
28.
În fine, Curtea observă că reclamantul a primit prima indemnizare
doar pe 29 aprilie 2003, mai mult de șaptesprezece luni după depunerea la greață a deciziei curții de apel.
La această privire, Curtea amintește că dreptul la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neputincioasă la dauna unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca formând parte integrantă a «
procesului
» în sensul articolului 6 (a vedea, în particular,
Hornsby împotriva Greciei
, hotărâre din 19 martie 1997,
Culegere
1997–II, pp.
510-511, § 40 și urm.,
Metaxas împotriva Greciei
, cit., §
25).
29.
În concluzie, Curtea consideră că redresarea s-a dovedit insuficientă și că reclamantul se poate încă pretinde «
victimă
» în sensul articolului 34 din Convenție.
II.
PRIVITOR LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
30.
Reclamantul susține că durata procedurii civile a încălcat principiul «
termenului rezonabil
», după cum se prevede de art. 6 § 1 din Convenție. Consideră că suma acordată de curtea de apel din Veneția, cu titlu de daună morală la finalizarea procedurii «
Pinto
», nu este suficientă pentru a repara prejudiciul cauzat de încălcarea articolului 6. În fine, reclamantul se plânge de întârziere în executarea deciziei «
Pinto
». art. 6 § 1 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul să cauza să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor din drepturile și obligațiile de caracter civil (...)
»
31.
Guvernul se opune acestei teze.
A.
Privitor la admisibilitate
32.
Curtea constată că reclamațiile nu sunt evident nefondate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, observă că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B.
Privitor la fond
33.
Privitor la prima reclamație a reclamantului, Curtea amintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a vedea, de exemplu,
Cocchiarella
împotriva Italiei
, cit., §
119) că situația Italiei privitor la întârzierile în administrarea justiției nu se schimbă suficient pentru a pune în discuție evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28
iulie
1999 (a vedea, de exemplu,
Bottazzi împotriva
Italiei
[GC], nr.
o
34884/97, §
22, CEDH 1999
‑
V
), conform căreia acumularea manquées este constitutivă a unei practici incompatibile cu Convenția.
34.
Curtea apreciază că perioada care trebuie considerată a început pe 27 februarie 1992, cu constituția reclamantului în procedură, și era încă în curs în a doua instanță pe 8 noiembrie 2001, data la care curtea de apel din Veneția s-a pronunțat. Deci, la acea dată, deja durase mai mult de zece ani și opt luni pentru două instanțe.
35.
Curtea observă că curtea de apel a evaluat durata procedurii la data deciziei ei, adică 8 noiembrie 2001. Dat fiind că procedura era încă în curs în a treia instanță pe 14 iunie 2006, o perioadă de patru ani și șapte luni nu a putut fi luată în considerare de curtea de apel.
36.
Curtea subliniază că decizia internă definitivă nu fiind încă dată, reclamantul are încă posibilitate, dacă dorește să se plângă de durata ulterioară aceleia deja examinate de curtea de apel, de a se reîntoarce în fața unei curți de apel pentru a aplica noua jurisprudență a Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 (a vedea hotărârea nr.
1339). Durata rămâinând fiind în cel puțin peste patru ani și șapte luni, ea este în sine suficientă pentru a constitui o doua încălcare a aceleiași proceduri (a vedea
Rotondi împotriva Italiei
, nr.
o
38113/97, §§
14
‑
16, 27 aprilie 2000 și
S.A.GE.MA S.N.C. împotriva Italiei
, nr.
o
40184/98, §§
12
‑
14, 27 aprilie 2000). Prin urmare, Curtea apreciază că, întrucât reclamantul poate apela la noua jurisprudență dacă vrea obține o doua constatare de încălcare, nu este obligată să examineze procedura în ansamblu dar poate mulțumi cu durata care face obiect al unui examen de curtea de apel (a vedea
Gattuso împotriva Italiei
(decizie), nr.
o
24715/04, 18 noiembrie 2004).
37.
Privitor la celelalte două reclamații, Curtea se limitează să observe că abia judeca că suma acordată și întârzierea plății fac în specie insuficientă redresarea.
38.
După ce examinează faptele la lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că în specie, durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cererii «
termenului rezonabil
».
39.
Prin urmare, exista o încălcare a articolului 6 §
1.
III.
PRIVITOR LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
40.
Reclamantul afirmă că procedura «
Pinto
» nu este un cale de recurs efectivă din cauza sumei derizori recunoscute de autoritățile interne cu titlu de reparație. Invocă
art. 13 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
Orice persoană ai cărui drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
41.
Guvernul se opune acestei teze.
Privitor la admisibilitate
42.
Curtea constată că reclamația nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
Privitor la fond
43.
Curtea amintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se invoca drepturile și libertățile după cum pot fi consacrate în acesta. Are ca efect cererea unui recurs intern care îndreptățește instanța națională competentă să cunoască conținut al reclamației bazate pe Convenție și, de plus, să ofere redresarea corespunzătoare în cazurile care o merită (a vedea
Mifsud împotriva Franței
(decizie), cit., § 17,
Scordino împotriva Italiei
(nr.
1
), [GC], nr.
o
36813/97, §§
178
‑
207, CEDH 2006-..., și
Surmeli împotriva Germaniei
[GC], nr.
o
75529/01, §
99, 8
iunie
2006). Curtea amintește, de plus, că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu ar putea fi interpretat ca dând drept la ca o cerere să fie acceptată în sensul în care o înțelege interesatul (
Surmeli
, cit., § 98).
44.
Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, corespunzător și accesibil, permițând sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare. La această privire, amintește că a apreciat deja că recursul în fața curților de apel introdus în Italia de legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite dubii asupra eficacității sale (
Brusco împotriva Italiei
(decizie), nr.
o
69789/01, CEDH 2001-IX, și
Scordino
(nr.
1)
, cit., § 144).
45.
În specie, curtea de apel din Veneția avea competență de a se pronunța asupra reclamației reclamantului și a procedat la examinarea sa. De plus, legea Pinto nu fixează limitări pentru determinarea indemnizării și suma alocată depinde de discreția judecătorului național. În ochii Curții, simplul fapt că nivelul sumei indemnizării nu este ridicat în specie nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în discuție caracterul efectiv al recursului «
Pinto
» (a vedea,
mutatis mutandis
,
Zarb împotriva
Maltei
, nr.
o
16631/04, § 51, 4 iulie 2006).
46.
Prin urmare, reclamantul dispunând de un recurs efectiv de a expune încălcările Convenției pe care le susține, nu exista o încălcare a articolului 13.
IV.
PRIVITOR LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 17 ȘI 34 DIN CONVENȚIE
47.
Invocând articolele 17 și 34 din Convenție, reclamantul susține că legea Pinto cere dovadă a prejudiciului moral suferit din cauza duratei unei proceduri în timp ce Curtea, după ce constată depășirea «
termenului rezonabil
», recunoaște reclamantului o reparație echitabilă. Apreciază că prejudiciul moral nu trebuie dovedit deoarece este de toată evidența
in
re ipsa
.
art. 17 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
Niciuna din dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grupare sau un individ, orice drept de a se ocupa de o activitate sau a efectua un act care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau limitări mai largi ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în [Convenție].
»
art. 34 din Convenție se citește după cum urmează
:
«
Curtea poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică, orice organizație non-guvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau Protocoalele acesteia. Înaltele Părți Contractante se angajează să nu creze niciun obstacol exercitării eficace a acestui drept.
»
48.
Guvernul se opune acestei teze.
49.
Curtea apreciază că reclamația este strâns legată de cea privind efectivitatea remediului «
Pinto
» și trebuie, prin urmare, să urmeze aceeași soartă.
Luând în considerare concluzia care figurează la §46 de mai sus, Curtea apreciază că reclamația trebuie respingă ca evident nefondată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
V.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
50.
Conform articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daună
51.
Reclamantul evaluează prejudiciul moral suferit la 100
000
000
ITL
[51
645,68 EUR].
52.
Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
53.
Privitor la daunele morale, Curtea apreciază că ar fi putut acorda, în absența căilor interne de recurs, suma de 10
000
EUR. Faptul că curtea de apel din Veneția a acordat reclamantului aproximativ 26 % din această sumă duce conform Curții la un rezultat evident nerezonabil. Prin urmare, luând în considerare caracteristicile căii de recurs «
Pinto
» și faptul că, în pofida acestui recurs intern, a ajuns la constatarea încălcării, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea
Cocchiarella împotriva Italiei
, cit.,
§§ 139-142 și § 146 și, statuând în echitate, aloca reclamantului 2
000
EUR precum și 1
100
EUR cu titlu de frustrare suplimentară decurgând din întârziere în versarea 2
582,28 EUR, intervenit doar pe 29 aprilie 2003.
B.
Taxe și cheltuieli
54.
Reclamantul solicită 4
989
000 ITL [2
576,60 EUR]. De plus, avocatul solicită să îi fie versați onorariile direct.
55.
Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale stabilite, alocarea taxelor și cheltuielilor conform articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. De plus, taxele judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (a vedea, de exemplu,
Beyeler împotriva Italiei
(satisfacție echitabilă) [GC], nr.
o
33202/96, § 27, 28 mai 2002, și
Sahin împotriva Germaniei
[GC],
nr.
o
30943/96, § 105, CEDH 2003
‑
VIII).
De plus, Curtea apreciază că cauza se distinge de cauza
Scozzari și
Giunta împotriva Italiei
([GC], nr.
os
39221/98 și 41963/98, §§ 255-258, CEDH
2000
‑
VIII), și că nu este de caz să se facă dreptate cererii avocatului.
56.
Curtea apreciază că este de caz să ramburseze reclamantului taxele procedurii la Strasbourg. Statuând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea aloca reclamantului suma de 2
000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra acestei sume.
C.
Dobânzi pentru restanțe
57.
Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor pentru restanțe pe rata facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Declara
cererea admisibilă privitor la reclamațiile bazate pe articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru rest
;
2.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție
;
3.
Spune
că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție
;
4.
Spune
a)
că
Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul
44
§
2 din Convenție, următoarele sume
i. 3
100 EUR (trei mii o sută euro) pentru daună morală
;
ii. 2
000 EUR (doi mii euro) pentru taxe și cheltuieli
;
iii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra acestor sume
;
b)
că de la expirarea termenului precizat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitării creditului marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale
;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S.
Dollé
F. Tulkens
Grefier
Președintă