AFFAIRE CONCETTA PARRELLA c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE CONCETTA PARRELLA c. ITALIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA CONCETTA PARRELLA c. ITALIEI
(Cererea nr. 64889/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2007
DEFINITIVĂ
05/10/2007
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 §2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Concetta Parrella c. Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită într-o cameră compusă din:
doamna F. Tulkens, președintă,
domnii A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
M. Ugrekhelidze,
doamna A. Mularoni, judecători,
domnul L. Ferrari Bravo, judecător ad hoc,
și doamna S. Dollé, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 14 iunie 2007,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 64889/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Concetta Parrella („reclamanta”), sesizase Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 20 octombrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamanta este reprezentată de domnul S. de Nigris de Maria, avocat la Benevento.
Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și de coagenții săi, domnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagentul său adjunct, domnul N. Lettieri.
În urma abținerii domnului V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Ferrari Bravo în calitate de judecător ad hoc pentru a sta în locul său (art. 27 §2 din Convenție și art. 29 §1 din regulament).
La 21 octombrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamanta s-a născut în 1922 și locuiește în San Leucio Del Sannio (Benevento).
A. Procedura principală
La 11 noiembrie 1992, reclamanta a depus o cerere în fața judecătoriei din Benevento, în calitate de instanță de muncă, urmărind să obțină recunoașterea invalidității sale și, pe cale de consecință, o indemnizație pentru o persoană la domiciliu (indennità di accompagnamento).
La 5 ianuarie 1993, judecătoria a fixat prima ședință la 24 ianuarie 1994. În ziua respectivă, judecătorul a numit un expert, apoi a amânat ședința pentru 26 februarie 1994 și, în cele din urmă, la cererea părților, pentru 4 martie 1996. La această dată, judecătorul, admițând cererea părților, a amânat cauza. Dintre cele douăsprezece ședințe stabilite între 6 martie 1996 și 13 iulie 1999, trei au fost amânate din oficiu, opt au privit o nouă expertiză și depunerea ei, iar una prezentarea concluziilor.
Cu toate acestea, în urma unei reforme a instanțelor de primă instanță (legea nr. 54 din iulie 1997), cauza a fost transferată la tribunalul din Benevento.
Prin hotărârea din 6 iulie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 13 iulie 1999, tribunalul a respins cererea reclamantei.
Reclamanta a informat Curtea că declarase apel împotriva hotărârii la curtea de apel din Napoli la 13 decembrie 2000. Aceasta din urmă a soluționat cauza prin hotărârea din 7 februarie 2003.
B. Procedura „Pinto”
La 3 octombrie 2001, reclamanta a sesizat curtea de apel din Roma în temeiul legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită „legea Pinto”, pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Aceasta a cerut curții să declare că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție și să oblige Statul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite. Reclamanta a cerut în special 25.822,84 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
Prin decizia din 28 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 30 aprilie 2002, curtea de apel a constatat depășirea termenului rezonabil. Aceasta a acordat 2.500 EUR ca reparare a prejudiciului moral și 610 EUR pentru cheltuieli de judecată.
Această decizie a dobândit autoritatea de lucru judecat cel târziu la 14 iunie 2003.
Prin scrisoarea din 24 octombrie 2003, reclamanta a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale, la faptul că nu intenționa să formuleze recurs în casație pe motivul că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept, și a rugat-o să reia examinarea cererii sale.
La o dată nespecificată, reclamanta a notificat ministerului justiției somația de plată a sumelor indicate de curtea de apel din Roma. În continuare, aceasta a inițiat o poprire („pignoramento presso terzi”).
15. Suma acordată de curtea de apel a fost plătită la 19 iulie 2005.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Dreptul și practica interne pertinente figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italiei ([MC], nr. 64886/01, §§23-31, CEDO 2006-...).
ÎN DREPT
I. EXCEPȚII PRELIMINARE
A. Neepuizarea căilor de recurs interne
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne, reclamanta nefiind formulat recurs în casație împotriva deciziei curții de apel din Roma, deși recursul este un remediu care trebuie epuizat de la revirimentul jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materie.
Reclamanta cere Curții respingerea acestei excepții și precizează că revirimentul în cauză, pe baza căruia o plângere întemeiată pe insuficiența indemnizației „Pinto” poate fi examinată în casație chiar dacă se referă la cuantumul acordat sau refuzat de curtea de apel, a intervenit doar după ce decizia curții de apel pronunțată în speță dobândise autoritatea de lucru judecat.
Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §§38-45). Aceasta amintește că a considerat rezonabil să rețină că revirimentul de jurisprudență, și anume hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorat de public începând cu 26 iulie 2004. În consecință, ea a considerat că, începând cu această dată, trebuie să se ceară reclamanților să folosească acest recurs în scopurile art. 35 §1 din Convenție (Di Sante c. Italiei (dec.), nr. 56079/00, 24 iunie 2004).
În speță, Curtea constată că termenul pentru a formula recurs în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamanta era scutită de obligația de a epuiza căile de recurs interne și că se impune respingerea excepției Guvernului.
B. Calitatea de „victimă”
Deși Guvernul nu a ridicat o excepție pe acest punct, părțile depunând memoriile și observațiile lor respective asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a aplecat asupra chestiunii calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.
Curtea reamintește că, potrivit articolului 34 din Convenție, ea „poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victima unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute de Convenție sau de Protocoalele sale. (...)”. Revine în primul rând autorităților naționale să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. În această privință, chestiunea de a ști dacă un reclamant se poate pretinde victimă a pretinsei încălcări se pune în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, §30, CEDO 2002-III).
O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germaniei, hotărârea din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§69 și urm., Amuur c. Franței, 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, §36, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, §44, CEDO 1999-VI, și Jensen c. Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X).
Revine Curții să verifice, ex post facto, pe de o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă remedierea poate fi considerată ca fiind corespunzătoare și suficientă (a se vedea, în special, Normann c. Danemarcei (dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarcei (dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italiei (dec.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).
Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu suscită controversă.
În ceea ce privește a doua condiție, și anume o remediere corespunzătoare și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este „efectiv” atunci când permite fie să intervină mai devreme decizia instanțelor sesizate, fie să furnizeze justițiabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate, această concluzie este valabilă doar în măsura în care acțiunea în despăgubire rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil care permite sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franței (dec.) [MC], nr. 57220/00, §17, CEDO 2002-VIII).
Curtea notează mai întâi că faza judiciară a procedurii „Pinto” a durat de la 3 octombrie 2001 până la 30 aprilie 2002, adică șase luni, ceea ce, chiar dacă depășește durata fixată de lege, este încă un interval de timp rezonabil.
Aceasta consideră apoi că, prin constatarea unei depășiri a termenului rezonabil și prin acordarea a 2.500 EUR reclamantei cu titlu de reparare a prejudiciului moral, curtea de apel din Roma nu a reparat în mod corespunzător și suficient pretinsa încălcare invocată de persoana interesată. Referindu-se la principiile degajate în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §§69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 21% din ceea ce acordă în general în cauze italiene similare pentru o procedură în fața instanței de muncă.
În cele din urmă, Curtea observă că partea reclamantă a primit doar despăgubirea sa la 19 iulie 2005, la mai mult de treizeci și opt de luni după depunerea la grefă a deciziei curții de apel.
În această privință, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 §1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent de instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul articolului 6 (a se vedea, în special, Hornsby c. Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 510-511, §40 și urm., Metaxas c. Greciei, nr. 8415/02, §25, 27 mai 2004).
În concluzie, Curtea consideră că remedierea s-a dovedit insuficientă, iar reclamanta se poate pretinde în continuare „victimă” în sensul articolului 34 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 §1 DIN CONVENȚIE
Reclamanta susține că durata procedurii în fața judecătoriei din Benevento, în calitate de instanță de muncă, a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 §1 din Convenție. Aceasta consideră că suma acordată de curtea de apel din Roma cu titlu de prejudiciu moral la finalul procedurii „Pinto” nu este suficientă pentru a repara prejudiciul cauzat de încălcarea articolului 6. În cele din urmă, reclamanta se plânge de întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Roma. Art. 6 §1 din Convenție este redactat astfel:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”
Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că plângerile nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 §3 din Convenție. Aceasta relevă în plus că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
În ceea ce privește prima plângere a reclamantei, Curtea reamintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §119) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu se schimbase suficient pentru a repune în discuție aprecierea făcută de aceasta, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, §22, CEDO 1999-V), potrivit căreia acumularea de încălcări este constitutivă a unei practici incompatibile cu Convenția.
Curtea consideră că perioada de luat în considerare a început la 11 noiembrie 1992, odată cu depunerea cererii la judecătoria din Benevento, în calitate de instanță de muncă, pentru a se încheia la 7 februarie 2003, data hotărârii curții de apel din Napoli. Aceasta a durat deci mai mult de zece ani și două luni pentru două grade de jurisdicție.
Curtea relevă că curtea de apel din Roma a evaluat durata procedurii la data deciziei sale, adică 28 februarie 2002. Prin urmare, o perioadă de unsprezece luni nu a putut fi luată în considerare.
Curtea notează că reclamanta nu mai are posibilitatea de a se întoarce în fața unei curți de apel pentru a aplica noua jurisprudență a Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 (a se vedea hotărârea nr. 1339) și că durata rămasă de unsprezece luni nu era în sine suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (a se vedea, a contrario, Rotondi c. Italiei, nr. 38113/97, §§14-16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.N.C. c. Italiei, nr. 40184/98, §§12-14, 27 aprilie 2000). Prin urmare, Curtea consideră că, întrucât reclamanta se poate pretinde „victimă” a duratei procedurii, ea poate lua în considerare întreaga procedură națională pe fond și nu doar cea deja examinată de curtea de apel (a se vedea, a contrario, Gattuso c. Italiei (dec.), nr. 24715/04, 18 noiembrie 2004).
În ceea ce privește celelalte două plângeri, Curtea se limitează să observe că tocmai a apreciat că suma acordată și întârzierea în plată fac în prezenta cauză insuficientă remedierea.
După ce a examinat faptele în lumina informațiilor furnizate de părți și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 §1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciul
Reclamanta consideră că prejudiciul moral poate fi evaluat la 16.000 EUR.
Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că ar fi putut acorda, în absența căilor de recurs interne, suma de 12.000 EUR. Faptul că curtea de apel din Roma i-a acordat reclamantei 21% din această sumă duce, în opinia Curții, la un rezultat vădit nerezonabil. În consecință, ținând cont de caracteristicile căii de recurs „Pinto” și de faptul că, în pofida acestui recurs intern, s-a ajuns la o constatare a încălcării, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §§139-142 și §146 și statuând în echitate, îi acordă reclamantei 2.900 EUR. Durata suplimentară suferită de reclamantă după o primă constatare a încălcării din partea curții de apel fiind mai mică de un an, nu se impune acordarea unei indemnizații cu acest titlu. În schimb, se impune adăugarea a 3.200 EUR cu titlu de frustrare suplimentară care decurge din întârzierea în plata celor 2.500 EUR, în final plătiți la 19 iulie 2005.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamanta cere 2.751,63 EUR pentru cheltuielile de judecată în fața Comisiei și a Curții. Această sumă trebuie majorată cu 2% CPA (contribuție la casa de prevedere a avocaților) și 20% TVA (taxa pe valoarea adăugată). În plus, avocatul, invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italiei ([MC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§255-258, CEDO 2000-VIII), cere ca onorariile să îi fie plătite direct.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa, de criteriile sus-menționate, de durata și complexitatea acestei proceduri în fața Curții, ea consideră excesivă suma cerută de reprezentantul reclamantei. În plus, Curtea consideră că cauza se distinge de cauza Scozzari (citată anterior) și că nu se impune admiterea cererii avocatului. Aceasta consideră că se cuvine să se acorde 2.000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea întemeiată pe art. 6 §1 din Convenție;
Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume:
i. 6.100 EUR (șase mii o sută de euro) pentru prejudiciu moral;
ii. 2.000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli de judecată;
iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate;
b) că, începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 iulie 2007, în aplicarea art. 77 §§2 și 3 din regulament.