Concetta Parrella împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 64889/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Concetta Parrella („reclamanta”), sesizase Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 20 octombrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta este reprezentată de domnul S. de Nigris de Maria, avocat la Benevento.

Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și de coagenții săi, domnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagentul său adjunct, domnul N. Lettieri.

În urma abținerii domnului V. Zagrebelsky, judecător ales pentru Italia (art. 28), Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Ferrari Bravo în calitate de judecător ad hoc pentru a sta în locul său (art. 27 §2 din Convenție și art. 29 §1 din regulament).

La 21 octombrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAPT

La 11 noiembrie 1992, reclamanta a depus o cerere în fața judecătoriei din Benevento, în calitate de instanță de muncă, urmărind să obțină recunoașterea invalidității sale și, pe cale de consecință, o indemnizație pentru o persoană la domiciliu (indennità di accompagnamento).

La 5 ianuarie 1993, judecătoria a fixat prima ședință la 24 ianuarie 1994. În ziua respectivă, judecătorul a numit un expert, apoi a amânat ședința pentru 26 februarie 1994 și, în cele din urmă, la cererea părților, pentru 4 martie 1996. La această dată, judecătorul, admițând cererea părților, a amânat cauza. Dintre cele douăsprezece ședințe stabilite între 6 martie 1996 și 13 iulie 1999, trei au fost amânate din oficiu, opt au privit o nouă expertiză și depunerea ei, iar una prezentarea concluziilor.

Cu toate acestea, în urma unei reforme a instanțelor de primă instanță (legea nr. 54 din iulie 1997), cauza a fost transferată la tribunalul din Benevento. Prin hotărârea din 6 iulie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 13 iulie 1999, tribunalul a respins cererea reclamantei.

Reclamanta a informat Curtea că declarase apel împotriva hotărârii la curtea de apel din Napoli la 13 decembrie 2000. Aceasta din urmă a soluționat cauza prin hotărârea din 7 februarie 2003. B. Procedura „Pinto”

La 3 octombrie 2001, reclamanta a sesizat curtea de apel din Roma în temeiul legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită „legea Pinto”, pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Aceasta a cerut curții să declare că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție și să oblige Statul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite. Reclamanta a cerut în special 25.822,84 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

Prin decizia din 28 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 30 aprilie 2002, curtea de apel a constatat depășirea termenului rezonabil. Aceasta a acordat 2.500 EUR ca reparare a prejudiciului moral și 610 EUR pentru cheltuieli de judecată. Această decizie a dobândit autoritatea de lucru judecat cel târziu la 14 iunie 2003.

Prin scrisoarea din 24 octombrie 2003, reclamanta a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale, la faptul că nu intenționa să formuleze recurs în casație pe motivul că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept, și a rugat-o să reia examinarea cererii sale.

La o dată nespecificată, reclamanta a notificat ministerului justiției somația de plată a sumelor indicate de curtea de apel din Roma. În continuare, aceasta a inițiat o poprire („pignoramento presso terzi”).

Suma acordată de curtea de apel a fost plătită la 19 iulie 2005.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne, reclamanta nefiind formulat recurs în casație împotriva deciziei curții de apel din Roma, deși recursul este un remediu care trebuie epuizat de la revirimentul jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materie.

Reclamanta cere Curții respingerea acestei excepții și precizează că revirimentul în cauză, pe baza căruia o plângere întemeiată pe insuficiența indemnizației „Pinto” poate fi examinată în casație chiar dacă se referă la cuantumul acordat sau refuzat de curtea de apel, a intervenit doar după ce decizia curții de apel pronunțată în speță dobândise autoritatea de lucru judecat.

Curtea reamintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §§38-45). Aceasta amintește că a considerat rezonabil să rețină că revirimentul de jurisprudență, și anume hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorat de public începând cu 26 iulie 2004. În consecință, ea a considerat că, începând cu această dată, trebuie să se ceară reclamanților să folosească acest recurs în scopurile art. 35 §1 din Convenție (Di Sante c. Italiei (dec.), nr. 56079/00, 24 iunie 2004).

În speță, Curtea constată că termenul pentru a formula recurs în casație expirând înainte de 26 iulie 2004, reclamanta era scutită de obligația de a epuiza căile de recurs interne și că se impune respingerea excepției Guvernului. B. Calitatea de „victimă”

Deși Guvernul nu a ridicat o excepție pe acest punct, părțile depunând memoriile și observațiile lor respective asupra cererii înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a aplecat asupra chestiunii calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că, potrivit articolului 34 din Convenție, ea „poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victima unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute de Convenție sau de Protocoalele sale. (...)”. Revine în primul rând autorităților naționale să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. În această privință, chestiunea de a ști dacă un reclamant se poate pretinde victimă a pretinsei încălcări se pune în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, §30, CEDO 2002-III). O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germaniei, hotărârea din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§69 și urm., Amuur c. Franței, 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, §36, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, §44, CEDO 1999-VI, și Jensen c. Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). Revine Curții să verifice, ex post facto, pe de o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă remedierea poate fi considerată ca fiind corespunzătoare și suficientă (a se vedea, în special, Normann c. Danemarcei (dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarcei (dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și Nardone c. Italiei (dec.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu suscită controversă. În ceea ce privește a doua condiție, și anume o remediere corespunzătoare și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă un recurs este „efectiv” atunci când permite fie să intervină mai devreme decizia instanțelor sesizate, fie să furnizeze justițiabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate, această concluzie este valabilă doar în măsura în care acțiunea în despăgubire rămâne ea însăși un recurs eficace, adecvat și accesibil care permite sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franței (dec.) [MC], nr. 57220/00, §17, CEDO 2002-VIII).

Curtea notează mai întâi că faza judiciară a procedurii „Pinto” a durat de la 3 octombrie 2001 până la 30 aprilie 2002, adică șase luni, ceea ce, chiar dacă depășește durata fixată de lege, este încă un interval de timp rezonabil.

Aceasta consideră apoi că, prin constatarea unei depășiri a termenului rezonabil și prin acordarea a 2.500 EUR reclamantei cu titlu de reparare a prejudiciului moral, curtea de apel din Roma nu a reparat în mod corespunzător și suficient pretinsa încălcare invocată de persoana interesată. Referindu-se la principiile degajate în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §§69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 21% din ceea ce acordă în general în cauze italiene similare pentru o procedură în fața instanței de muncă.

În cele din urmă, Curtea observă că partea reclamantă a primit doar despăgubirea sa la 19 iulie 2005, la mai mult de treizeci și opt de luni după depunerea la grefă a deciziei curții de apel. În această privință, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 §1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent de instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul articolului 6 (a se vedea, în special, Hornsby c. Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 510-511, §40 și urm., Metaxas c. Greciei, nr. 8415/02, §25, 27 mai 2004).

În concluzie, Curtea consideră că remedierea s-a dovedit insuficientă, iar reclamanta se poate pretinde în continuare „victimă” în sensul articolului 34 din Convenție.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că plângerile nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 §3 din Convenție. Aceasta relevă în plus că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond

În ceea ce privește prima plângere a reclamantei, Curtea reamintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §119) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu se schimbase suficient pentru a repune în discuție aprecierea făcută de aceasta, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, §22, CEDO 1999-V), potrivit căreia acumularea de încălcări este constitutivă a unei practici incompatibile cu Convenția.

Curtea consideră că perioada de luat în considerare a început la 11 noiembrie 1992, odată cu depunerea cererii la judecătoria din Benevento, în calitate de instanță de muncă, pentru a se încheia la 7 februarie 2003, data hotărârii curții de apel din Napoli. Aceasta a durat deci mai mult de zece ani și două luni pentru două grade de jurisdicție.

Curtea relevă că curtea de apel din Roma a evaluat durata procedurii la data deciziei sale, adică 28 februarie 2002. Prin urmare, o perioadă de unsprezece luni nu a putut fi luată în considerare.

Curtea notează că reclamanta nu mai are posibilitatea de a se întoarce în fața unei curți de apel pentru a aplica noua jurisprudență a Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 (a se vedea hotărârea nr. 1339) și că durata rămasă de unsprezece luni nu era în sine suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (a se vedea, a contrario, Rotondi c. Italiei, nr. 38113/97, §§14-16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.N.C. c. Italiei, nr. 40184/98, §§12-14, 27 aprilie 2000). Prin urmare, Curtea consideră că, întrucât reclamanta se poate pretinde „victimă” a duratei procedurii, ea poate lua în considerare întreaga procedură națională pe fond și nu doar cea deja examinată de curtea de apel (a se vedea, a contrario, Gattuso c. Italiei (dec.), nr. 24715/04, 18 noiembrie 2004).

În ceea ce privește celelalte două plângeri, Curtea se limitează să observe că tocmai a apreciat că suma acordată și întârzierea în plată fac în prezenta cauză insuficientă remedierea.

După ce a examinat faptele în lumina informațiilor furnizate de părți și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 §1.

Reclamanta consideră că prejudiciul moral poate fi evaluat la 16.000 EUR.

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că ar fi putut acorda, în absența căilor de recurs interne, suma de 12.000 EUR. Faptul că curtea de apel din Roma i-a acordat reclamantei 21% din această sumă duce, în opinia Curții, la un rezultat vădit nerezonabil. În consecință, ținând cont de caracteristicile căii de recurs „Pinto” și de faptul că, în pofida acestui recurs intern, s-a ajuns la o constatare a încălcării, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italiei, citată anterior, §§139-142 și §146 și statuând în echitate, îi acordă reclamantei 2.900 EUR. Durata suplimentară suferită de reclamantă după o primă constatare a încălcării din partea curții de apel fiind mai mică de un an, nu se impune acordarea unei indemnizații cu acest titlu. În schimb, se impune adăugarea a 3.200 EUR cu titlu de frustrare suplimentară care decurge din întârzierea în plata celor 2.500 EUR, în final plătiți la 19 iulie 2005. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta cere 2.751,63 EUR pentru cheltuielile de judecată în fața Comisiei și a Curții. Această sumă trebuie majorată cu 2% CPA (contribuție la casa de prevedere a avocaților) și 20% TVA (taxa pe valoarea adăugată). În plus, avocatul, invocând hotărârea Scozzari și Giunta c. Italiei ([MC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§255-258, CEDO 2000-VIII), cere ca onorariile să îi fie plătite direct.

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa, de criteriile sus-menționate, de durata și complexitatea acestei proceduri în fața Curții, ea consideră excesivă suma cerută de reprezentantul reclamantei. În plus, Curtea consideră că cauza se distinge de cauza Scozzari (citată anterior) și că nu se impune admiterea cererii avocatului. Aceasta consideră că se cuvine să se acorde 2.000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea întemeiată pe art. 6 §1 din Convenție; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume: i. 6.100 EUR (șase mii o sută de euro) pentru prejudiciu moral; ii. 2.000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli de judecată; iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate; b) că, începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 iulie 2007, în aplicarea art. 77 §§2 și 3 din regulament. S. Dollé, Grefier F. Tulkens, Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 64889/01) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Concetta Parrella (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 20 octobre 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e S. de Nigris de Maria, avocat à Bénévent.

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 21 octobre 2004, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT

Le 11 novembre 1992, la requérante déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son invalidité et partant, une indemnité pour une personne à domicile ( indennità di accompagnamento ).

Le 5 janvier 1993, le juge d'instance fixa la première audience au 24 janvier 1994. Le jour venu, le juge nomma un expert puis remit l'audience au 26 février 1994 et enfin, à la demande des parties, au 4 mars 1996. A cette date, le juge, faisant droit à la demande des parties, renvoya l'affaire. Des douze audiences fixées entre le 6 mars 1996 et le 13 juillet 1999, trois furent renvoyées d'office, huit concernèrent une nouvelle expertise et son dépôt et une la présentation des conclusions.

Cependant, à la suite d'une réforme des juridictions de première instance (loi n o 54 de juillet 1997), l'affaire fut transférée au tribunal de Bénévent. Par un jugement du 6 juillet 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 13 juillet 1999, le tribunal rejeta la demande de la requérante.

La requérante informa la Cour qu'elle avait interjeté appel du jugement devant la cour d'appel de Naples le 13 décembre 2000. Cette dernière trancha l'affaire par un arrêt du 7 février 2003. B. La procédure « Pinto »

Le 3 octobre 2001, la requérante saisit la cour d'appel de Rome au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis. La requérante demanda notamment 25 822,84 euros (EUR) à titre de dommage moral.

Par une décision du 28 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 30 avril 2002, la cour d'appel constata le dépassement du délai raisonnable. Elle accorda 2 500 EUR comme réparation du dommage moral et 610 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit force de chose jugée au plus tard le 14 juin 2003.

Par une lettre du 24 octobre 2003, la requérante informa la Cour du résultat de la procédure nationale, de ce qu'elle n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit, et la pria de reprendre l'examen de sa requête.

A une date non précisée, la requérante signifia au ministère de la justice le commandement de payer les sommes indiquées par la cour d'appel de Rome. Ensuite, elle entama une saisie-arrêt (« pignoramento presso terzi »).

La somme accordée par la cour d'appel fut payée le 19 juillet 2005.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, la requérante ne s'étant pas pourvue en cassation contre la décision de la cour d'appel de Rome alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

La requérante demande à la Cour le rejet de cette exception et précise que le revirement en question, sur la base duquel un grief tiré de l'insuffisance de l'indemnité « Pinto » peut être examiné en cassation même s'il porte sur le montant accordé ou refusé par la cour d'appel, n'est intervenu qu'après que la décision de la cour d'appel rendue en l'espèce eut acquis l'autorité de la chose jugée.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 38 ‑ 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004).

En l'espèce, la Cour constate que le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la requérante était dispensée de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes, et qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que, selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv., Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil 1996 ‑ III, p. 846, § 36, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001, Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003, et Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII).

La Cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure « Pinto » a duré du 3 octobre 2001 au 30 avril 2002, soit six mois, ce qui, même si cela dépasse la durée fixée par la loi, est encore un laps de temps raisonnable.

Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant 2 500 EUR à la requérante à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Rome n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressée. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 21% de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires pour une procédure devant le juge du travail.

Enfin, la Cour observe que la partie requérante a seulement reçu son indemnisation le 19 juillet 2005, plus de trente-huit mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel. A cet égard, la Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv., Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 25, 27 mai 2004).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et la requérante peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief de la requérante, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 11 novembre 1992, avec le dépôt du recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge de travail, pour s'achever le 7 février 2003, date de l'arrêt de la cour d'appel de Naples. Elle a donc duré plus de dix ans et deux mois pour deux instances.

La Cour relève que la cour d'appel de Rome a évalué la durée de la procédure à la date de sa décision, soit le 28 février 2002. Partant, une période de onze mois n'a pas pu être prise en considération.

La Cour note que la requérante n'a plus la possibilité de retourner devant une cour d'appel pour faire appliquer la nouvelle jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 (voir l'arrêt n o 1339) et que la durée restante de onze mois n'était en soi pas suffisante pour constituer une seconde violation dans le cadre de la même procédure (voir, a contrario , Rotondi c. Italie , n o 38113/97, §§ 14-16, 27 avril 2000 et S.A.GE.MA S.N.C. c. Italie , n o 40184/98, §§ 12-14, 27 avril 2000). Partant, la Cour estime que puisque la requérante peut se prétendre « victime » de la durée de la procédure, elle peut prendre en considération toute la procédure nationale sur le fond et pas seulement celle déjà examinée par la cour d'appel (voir, a contrario , Gattuso c. Italie (déc.), n o 24715/04, 18 novembre 2004).

En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

La requérante estime que le préjudice moral peut être évalué à 16 000 EUR.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 12 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Rome ait accordé à la requérante 21% de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue à la requérante 2 900 EUR. La durée supplémentaire subie par la requérante après un premier constat de violation de la part de la cour d'appel étant inferieure à un an, il n'y a pas lieu d'octroyer d'indemnité à ce titre. Par contre, il convient d'ajouter 3 200 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le paiement des 2 500 EUR, finalement versés le 19 juillet 2005. B. Frais et dépens

La requérante demande 2 751,63 EUR pour les frais et dépens devant la Commission et la Cour. Cette somme doit être majorée de 2 % de CPA (contribution à la caisse de prévoyance des avocats) et 20 % de TVA (taxe sur la valeur ajoutée). De surcroît, l'avocat, invoquant l'arrêt Scozzari et Giunta c. Italie ([GC], n os 39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000 ‑ VIII), demande que les honoraires lui soient versés directement.

Par ailleurs, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession, des critères susmentionnés, de la durée et de la complexité de cette procédure devant la Cour, elle juge excessive la somme réclamée par le représentant de la requérante. De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire Scozzari (précitée) et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat. Elle considère qu'il convient d'accorder 2 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'articles 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes i. 6 100 EUR (six mille cents euros) pour dommage moral ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente