AFFAIRE CIVITILLO c. ITALIE

AFFAIRE CIVITILLO c. ITALIE (CtEDO, 2007)

SECȚIUNEA A DOUA CIVILLO c. ITALIA (solicitarea nr. 64888/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 iulie 2007 DEFINITIVF 05/10/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Civitillo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, A. Mularoni, judecători, L. Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 14 iunie 2007, Renunță hotărârea pe care o iată, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 64888/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Giuseppe Civitillo și Franco Gaetano Civitillo, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, la 29 octombrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Reclamanții sunt reprezentați de M. S. de Nigris de Maria, avocat în Benevent. Guvernul italian (în mai multe rânduri) a fost reprezentat de agenții săi, domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și de co-agenții săi, domnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, M. N. Lettieri. Ca urmare a deportării dlui V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul Italiei (art. 28), guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo ca judecător ad-hoc pentru a se afla în locul său [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 21 octombrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Reclamanții s-au născut în 1948 și, respectiv, 1957 și își au reședința în Cusano Mutri (Benevent). A. Procedura principală la 11 mai 1993, domnul M., mama reclamanților, a formulat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Benevent, care a servit drept judecător al muncii, urmărind să obțină recunoașterea invalidității sale și, prin urmare, a unei indemnizații pentru o persoană la domiciliu (inclusiv indennità di acompaniamentamento) La 19 iunie 1993, judecătorul de instanță a stabilit prima ședință la 1 iunie 1994. Această ședință a fost trimisă din oficiu la 10 februarie 1995. La 6 noiembrie 1995, judecătorul a numit un expert. Cele nouă ședințe stabilite între 10 decembrie 1996 și 27 iunie 2000, șase au fost trimise din oficiu, două au vizat o nouă expertiză și o completare a acesteia și prezentarea concluziilor. Între timp, la 4 august 1995, domnul M. a decedat și, printr-un act din 23 martie 1998, reclamanții s-au constituit în procedura în calitate de moștenitori. printr-o hotărâre din 27 iunie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 6 iulie 2000, Tribunalul a acceptat cererea reclamanților. B. Procedura Pinto 10. La 3 octombrie 2001, reclamanții au sesizat Curtea de Apel de la Roma în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, aceștia au solicitat Curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite. În special, reclamanții au solicitat 20 658,27 EUR (EUR) ca daune morale. 11. Printr-o decizie din 25 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefa din 23 aprilie 2002, Curtea de Apel a constatat că termenul rezonabil a fost depășit. Curtea de Apel a acordat 1 032 EUR în mod echitabil ca despăgubiri pentru prejudiciul moral și 360 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a fost notificată statului la 20 decembrie 2003 și a dobândit forță de lucru judecată la 19 februarie 2004. Printr-o scrisoare din 8 ianuarie 2003, reclamanții au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale, pe care nu intenționau să le aplice în caz de casare pe motiv că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept și îl rugau să reia examinarea cererii lor. 13. La o dată nespecificată, reclamanții au însemnat Ministerului Justiției comanda de a plăti sumele indicate de Curtea de Apel de la Roma. Apoi au inițiat o sechestrare-hotărâre ( Dreptul și practica internă relevante sunt prevăzute în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], n 64886/01, § 23-31, CEDO 2006-...). ÎN DREPT EXCEPȚII PRELIMINARE A. Neobosirea căilor de atac interne 16. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, reclamanții nu au luat măsuri împotriva hotărârii Curții de Apel de la Roma, în timp ce recursul este un remediu care trebuie epuizat de la revigorarea jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în această privință. 17. Reclamanții solicită Curții respingerea acestei excepții și precizează că revalidarea în cauză, pe baza căreia un motiv întemeiat pe insuficiența inculpatului rejudecatului rejudecatului de a presta un loc de muncă, Pinto, poate fi examinat în casare chiar dacă se referă la suma acordată sau refuzată de Curtea de Apel, nu a intervenit decât după ce hotărârea Curții de Apel pronunțată în speță a dobândit autoritatea de lucru judecată. 18. Curtea amintește că a respins deja această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, citată anterior §§ 45). De asemenea, Curtea amintește că a considerat rezonabil să se rețină că revigorarea jurisprudenței, în special Hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorată de public începând cu data de 26 Prin urmare, Comisia a considerat că, începând cu această dată, ar trebui să li se solicite reclamanților să utilizeze această acțiune în sensul articolului 1 din convenție (Di Sante c. Italia (dec.), n 56079/00, 24 iunie 2004). 19. În speță, Curtea constată că termenul pentru casare a expirat înainte de 26 iunie 2004. În iulie 2004, reclamanții erau scutiți de obligația de a epuiza căile de atac interne. Cu toate că guvernul nu a ridicat nicio excepție cu privire la acest aspect, părțile care și-au depus memoriile și observațiile respective cu privire la cererea înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră a examinat problema calității de victimă, Curtea trebuie să o examineze din oficiu. 21. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 34 din Convenție, aceasta poate fi sesizată o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre Înaltele P ă r i contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. (...) În primul rând, este de competența autorităților naționale să soluționeze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări se află în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30 CEDH 2002 III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei victime decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51, p. 32, §§ 69 și următoarele., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 846, § 36, și Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999 VI și Jensen c. Danemarca (dec.), n 48470/99, CEDO 2001 X. Este de competența Curții să verifice, ex post facto , pe de o parte, în cazul în care autoritățile au recunoscut, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat prin convenție și, pe de altă parte, în cazul în care redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă (a se vedea, printre altele, Normann c. Danemarca (dec.), n 4704/98, 14 iunie 2001, Jensen și Rasmussen c. Danemarca (dec.), n 52620/99, 20 martie 2003 și Nardone c. Italia (dec.), 34368/02, 25 noiembrie 2004). 22. Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu este controversată. În ceea ce privește a doua condiție, și anume o redresare adecvată și suficientă, Curtea a indicat deja că, chiar dacă o acțiune este În cazul în care permite fie să intervină mai devreme hotărârea instanțelor sesizate, fie să ofere justițiabilului despăgubiri adecvate pentru întârzierile deja acuzate, această concluzie este valabilă numai dacă acțiunea de despăgubire rămâne ea însăși o cale de atac eficientă, adecvată și accesibilă pentru a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare ( Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, § 17, CEDH 2002 VIII). 23. Curtea constată mai întâi că etapa judiciară a procedurii În al doilea rând, Comisia consideră că, prin constatarea unei depășiri a termenului rezonabil și prin acordarea a 1 032 EUR, și anume 516 EUR pentru fiecare solicitant pentru repararea prejudiciului moral, Curtea de Apel de la Roma nu a remediat în mod corespunzător și suficient presupusa încălcare de către părțile interesate. Referindu-se la principiile stabilite în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă aproximativ 5 % din ceea ce acordă în general în cauze italiene similare pentru o procedură în fața judecătorului muncii. 25. În cele din urmă, Curtea constată că reclamanții au primit despăgubiri numai la 19 iulie 2005, la mai mult de 38 de luni de la depunerea la grefa deciziei Curții de Apel. În această privință, Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână ineficace în detrimentul unei părți. Execuția unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată, în sensul art. 6 (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997, p. 510-511, § 40 și următoarele., Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 25, 27 mai 2004 26). În concluzie, Curtea consideră că redresarea s-a dovedit a fi insuficientă, iar reclamanții pot oricând să își asume răspunderea pentru victime mai întâi în sensul articolului 34 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 27. Reclamanții susțin că durata procedurii în fața judecătorului de instanță din Benevent, care acționează ca judecător al muncii, a încălcat principiul "timpului rezonabil," astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Ei consideră că suma acordată de Curtea de Apel de la Roma ca prejudiciu moral în urma procedurii "Pintto" În cele din urmă, reclamanții se plâng de întârzierea executării hotărârii Curții de Apel de la Roma. Astfel, art. 6 alineatul (1) din convenție este formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 28. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitatea 29. Curtea constată că obiecțiunile nu sunt în mod evident nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 30. În ceea ce privește primul motiv al reclamanților, Curtea amintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 119) că situația Italiei cu privire la întârzierile în administrarea justiției nu s-a schimbat suficient pentru a pune în discuție evaluarea efectuată de aceasta, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDO 1999 ), potrivit căreia acumularea de deficiențe constituie o practică incompatibilă cu Convenția. 31. Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 mai 1993, cu depunerea acțiunii în fața judecătorului de judecată din Benevent, care acționează ca judecător de muncă, pentru a se încheia la 6 iulie 2000, data depunerii la grefa hotărârii judecătorului de judecată respectiv și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și două luni pentru un grad de jurisdicție. 32. În ceea ce privește celelalte două obiecțiuni, Curtea se limitează la a observa că tocmai a considerat că suma acordată și întârzierea efectuării plății fac ca redresarea să fie insuficientă în acest caz. 33. După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în acest sens, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 34. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 35. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 37. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții. 38. Curtea consideră oportun să acorde fiecărui solicitant în mod echitabil suma solicitată de 6 000 EUR. 044,12 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în fața Comisiei și a Curții. Această sumă trebuie majorată cu 2 % din CPA (contribuția la fondul de previzionare a avocaților) și cu 20 % din TVA (taxa pe valoarea adăugată). În plus, avocatul, invocând Hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia ([GC], n 39221/98 și 41963/98, § 255-258, CEDO 2000 VIII), solicită ca onorariile să fie plătite direct. 40. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa, criteriile menționate anterior, durata și complexitatea acestei proceduri în fața Curții, aceasta consideră excesivă suma solicitată de reprezentantul reclamanților. În plus, Curtea consideră că cauza se distinge de cauza Scozzari (preciată) și că nu este necesar să se acorde dreptul la cererea avocatului; aceasta consideră că ar trebui să se acorde 800 EUR fiecărui solicitant, adică un total de 1 600 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale ii. 800 EUR (88 de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 5 iulie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

CIVITILLO c. ITALIE

(Requête n

o

64888/01)

ARRÊT

STRASBOURG

5 juillet 2007

DÉFINITIF

05/10/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Civitillo c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

M

me

A. Mularoni,

juges,

M.

L. Ferrari Bravo,

juge ad hoc,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 juin 2007,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

64888/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, MM.

Giuseppe Civitillo et Franco Gaetano Civitillo («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 29 octobre 1998 en vertu de l'ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

S. de Nigris de Maria, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

3.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M.

L.

Ferrari Bravo comme juge

ad hoc

pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

4.

Le 21 octobre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

EN FAIT

I. LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1948 et 1957 et résident à Cusano Mutri (Bénévent).

A. La procédure principale

6.

Le 11 mai 1993, M

me

M., mère des requérants, déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son invalidité et partant, d'une indemnité pour une personne à domicile («

indennità di accompagnamento

»

).

7.

Le 19 juin 1993, le juge d'instance fixa la première audience au 1

er

juin

novembre 1995, le juge nomma un expert. Des neuf audiences fixées entre le 10

décembre 1996 et le 27

juin

2000, six furent renvoyées d'office, deux concernèrent une nouvelle expertise et son complément et une la présentation des conclusions.

8.

Entre-temps, le 4 août 1995, M

me

M. était décédée et, par un acte du 23

mars

1998, les requérants se constituèrent dans la procédure en qualité d'héritiers.

9.

Par un jugement du 27 juin 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 6

juillet

2000, le tribunal fit droit à la demande des requérants.

B. La procédure «

Pinto

»

10.

Le 3 octobre 2001, les requérants saisirent la cour d'appel de Rome au sens de la loi n

o

89 du 24

mars

2001, dite «

loi

Pinto

», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Ils demandèrent à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices moraux subis. Les requérants demandèrent notamment 20

658,27

euros (EUR) à titre de dommage moral.

11.

Par une décision du 25 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 23 avril 2002, la cour d'appel constata le dépassement du délai raisonnable. Elle accorda 1

032 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 360 EUR pour frais et dépens. Cette décision fut signifiée à l'Etat le 20 décembre 2003 et acquit force de chose jugée le 19

février 2004.

12.

Par une lettre du 8 janvier 2003, les requérants informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale, qu'ils n'avaient pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit et la prièrent de reprendre l'examen de leur requête.

13.

A une date non précisée, les requérants signifièrent au ministère de la justice le commandement de payer les sommes indiquées par la cour d'appel de Rome. Ensuite, ils entamèrent une saisie-arrêt («

pignoramento presso terzi

»).

14.

La somme accordée par la cour d'appel fut payée le 19 juillet 2005.

II. LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

15.

Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt

Cocchiarella c. Italie

([GC], n

o

64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...).

EN DROIT

I.

EXCEPTIONS PRÉLIMINAIRES

A. Non-épuisement des voies de recours internes

16.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, les requérants ne s'étant pas pourvus en cassation contre la décision de la cour d'appel de Rome alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

17.

Les requérants demandent à la Cour le rejet de cette exception et précisent que le revirement en question, sur la base duquel un grief tiré de l'insuffisance de l'indemnité «

Pinto

» peut être examiné en cassation même s'il porte sur le montant accordé ou refusé par la cour d'appel, n'est intervenu qu'après que la décision de la cour d'appel rendue en l'espèce eut acquis l'autorité de chose jugée.

18.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres,

Cocchiarella c. Italie,

précité §§

38

‑

45). Elle rappelle en outre avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n

o

1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26

juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date, il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article

35

§

1 de la Convention (

Di Sante c. Italie

(déc.), n

o

56079/00, 24

juin 2004).

19.

En l'espèce, la Cour constate que le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26

juillet 2004, les requérants étaient dispensés de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes.

B. Qualité de «

victime

»

20.

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

21.

La Cour rappelle que selon l'article 34 de la Convention, elle «

peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...)

». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (

Bourdov c. Russie

, n

o

59498/00, §

30, CEDH 2002

‑

III).

Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple,

Eckle c. Allemagne

, arrêt du 15 juillet 1982, série A n

o

51, p. 32, §§ 69 et suiv.,

Amuur c.

France

, 25

juin 1996,

Recueil

1996-III, p. 846, §

36, et

Dalban c. Roumanie

[GC], n

o

28114/95, § 44, CEDH 1999

‑

VI et

Jensen c. Danemark

(déc.), n

o

48470/99, CEDH 2001

‑

X).

Il appartient à la Cour de vérifier,

ex post facto

, d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment,

Normann c.

Danemark

(déc.), n

o

44704/98, 14 juin 2001,

Jensen et Rasmussen c.

Danemark

(déc.), n

o

52620/99, 20 mars 2003, et

Nardone c.

Italie

(déc.), n

o

34368/02, 25

novembre 2004).

22.

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse.

Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est «

effectif

» dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire (

Mifsud c. France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, § 17, CEDH 2002

‑

VIII).

23.

La cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure «

Pinto

» a duré du 3 octobre 2001 au 23 avril 2002, soit un peu plus de six mois, ce qui, même si cela dépasse la durée fixée par la loi, est encore un laps de temps raisonnable.

24.

Elle estime ensuite qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant 1

032 EUR, à savoir 516 EUR pour chaque requérant à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Rome n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par les intéressés. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres,

Cocchiarella c.

Italie,

précité, §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente environ 5

% de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires pour une procédure devant le juge du travail.

25.

Enfin, la Cour observe que les requérants ont reçu leur indemnisation seulement le 19 juillet 2005, plus de trente-huit mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel.

A cet égard, la Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l'article 6 (voir, notamment,

Hornsby c. Grèce

, arrêt du 19 mars 1997,

Recueil

1997–II, pp.

510-511, § 40 et suiv.,

Metaxas c. Grèce

, n

o

8415/02, §

25, 27

mai 2004).

26.

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et les requérants peuvent toujours se prétendre «

victimes

» au sens de l'article 34 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

27.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, a méconnu le principe du «

délai raisonnable

», tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Ils considèrent que le montant accordé par la cour d'appel de Rome à titre de dommage moral à l'issue de la procédure «

Pinto

» n'est pas suffisant pour réparer le dommage causé par la violation de l'article 6. Enfin, les requérants se plaignent du retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Rome. L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

28.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

29.

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

30.

Quant au premier grief des requérants, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple,

Cocchiarella

c. Italie

, précité, §

119) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28

juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c.

Italie

[GC], n

o

34884/97, §

22, CEDH 1999

‑

V

), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

31.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 11 mai 1993, avec

le dépôt du recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge de travail, pour s'achever le 6 juillet 2000, date du dépôt au greffe du jugement dudit juge d'instance. Elle a donc duré plus de sept ans et deux mois pour un degré de juridiction.

32.

En ce qui concerne les deux autres griefs, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

33.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

34.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 §

1.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

35.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

36.

Les requérants estiment que le préjudice moral peut être évalué à 6

000 EUR pour chacun.

37.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

38.

La Cour estime opportun d'accorder en équité à chaque requérant la somme demandée de 6

000 EUR.

B.

Frais et dépens

39.

Les requérants demandent 3

044,12 EUR pour les frais et dépens devant la Commission et la Cour. Cette somme doit être majorée de 2 % de CPA (contribution à la caisse de prévoyance des avocats) et 20 % de TVA (taxe sur la valeur ajoutée). De surcroît, l'avocat, invoquant l'arrêt

Scozzari et Giunta c. Italie

([GC], n

os

39221/98 et 41963/98, §§ 255-258, CEDH 2000

‑

VIII), demande que les honoraires lui soient versés directement.

40.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession, des critères susmentionnés, de la durée et de la complexité de cette procédure devant la Cour, elle juge excessive la somme réclamée par le représentant des requérants. De plus, la Cour estime que l'affaire se distingue de l'affaire

Scozzari

(précitée) et qu'il n'y a pas lieu de faire droit à la demande de l'avocat. Elle considère qu'il convient d'accorder 800 EUR à chaque requérant, soit un total de 1

600 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme.

C.

Intérêts moratoires

41.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

i.

6

000 EUR (six mille euros) pour dommage moral

;

ii.

800 EUR (huit cents euros) pour frais et dépens

;

iii.

tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente